# 100 | România minorităţilor şi preţul cu care a fost învăţată toleranţa

România Mare era creată în 1918 prin alipirea unor teritorii aparţinând Austro-Ungariei şi Rusiei, care ridicaseră deznaţionalizarea minorităţilor la rangul de politică de stat. În pofida unor limitări, România interbelică s-a dovedit mult mai tolerantă faţă de minorităţi, mai ales cu cât acestea însumau un procentaj din populaţie mai important decât astăzi. Potrivit recensământului din 1930, primul de la crearea României Mari, românii reprezentau circa 72% din populaţie, faţă de 89% în 2011, data ultimului recensământ.

În anumite regiuni, erau comunităţi minoritare importante numeric: ungurii şi germanii în Transilvania, germanii şi ucrainenii în Bucovina, ruşii în Basarabia, evreii în Moldova, bulgarii şi turcii în Dobrogea (care includea şi Cadrilaterul). Spre exemplu, în Transilvania anului 1930, românii reprezentau sub 60% din populaţie, ungurii circa un sfert, iar germanii aproximativ 10%, în Iaşii interbelici o treime dintre locuitori erau evrei, iar în Cadrilater şi Bucovina (inclusiv Bucovina de Nord, teritoriu ucrainean astăzi) numărul românilor nu atingea pragul de jumătate din populaţie.

Prin sistemul de tratate de la Versailles, de după Primul Război Mondial, România s-a angajat să respecte anumite drepturi ale minorităţilor naţionale, iar aceleaşi drepturi au fost promise şi prin Proclamaţia de la Alba-Iulia prin care Transilvania s-a unit cu Vechiul Regat. De asemenea, rezidenţii fără cetăţenie din România (îndeosebi evrei) au căpătat cetăţenia română care, până în 1918, se acorda individual, în condiţii foarte restrictive. Câtă vreme România Mare s-a menţinut ca stat democratic, aceste drepturi au fost, în linii mari, respectate.

Lucrurile s-au schimbat radical odată cu ascensiunea extremei drepte şi a izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale care au reprezentat o perioadă neagră pentru mulţi cetăţeni români de altă etnie. Primele victime au fost evreii, o ţintă predilectă a mişcării legionare, deşi încă din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea s-au luat măsuri de excludere a evreilor din anumite profesii şi din instituţii. Persecuţia a continuat cu pogromurile comise de legionari din ianuarie 1941. După înlăturarea acestora de la guvernare de către Ion Antonescu, persecuţia nu numai că nu a încetat, dar s-a amplificat, în condiţiile în care antisemitismul era susţinut de către o parte importantă a populaţiei.

Acuzată de simpatii bolşevice, o parte importantă a populaţiei evreieşti, în special din Basarabia, a fost deportată în lagăre din Transnistria, unde au pierit din cauza tratamentului brutal, potrivit unor estimări diferite, între 100.000 şi 300.000 de evrei. Datorită protestelor venite inclusiv din partea familiei regale, mareşalul Antonescu a pus capăt politicii de deportare în octombrie 1942, însă asta nu l-a scutit de execuţie după război, fiind condamnat pentru atrocităţile comise în Transnistria şi la Odessa. Alături de evrei, printre victimele regimului Antonescu s-au aflat şi 25.000 de ţigani deportaţi şi ei în Transnistria, ţigani nomazi, priviţi cu deoseobită ostilitate de regimul de atunci.

Un alt episod al tragediei evreilor români s-a consumat în 1944. După ce regentul Ungariei, Horthy Miklos, a eşuat în tentativa de a încheia un armistiţiu cu Uniunea Sovietică şi a fost înlocuit cu regimul progerman al Crucilor cu Săgeţi, evreii din Ungaria şi din Transilvania de Nord (anexată de Ungaria prin Dictatul de la Viena din 1940) au fost deportaţi în lagărele naziste de exterminare. Circa 100.000 dintre cei ucişi proveneau din Ardeal.

România a trecut şi prin experimentul schimbului de populaţii. Primul pas a fost făcut în 1936, când Turcia s-a oferit să aducă în graniţele sale populaţia turcă din Dobrogea. Invitaţiei venite din patria-mamă i-au dat curs circa un sfert dintre turcii dobrogeni. Când pe 7 septembrie 1940, România a fost forţată să cedeze Cadrilaterul Bulgariei, părţile au convenit la un schimb de populaţie: românii din Cadrilater au fost mutaţi în România, iar bulgarii din Dobrogea în Bulgaria. De data aceasta, schimbul a fost unul forţat, fără ca membrii populaţiilor în cauză să aibă posibilitatea de a alege.

O soartă asemănătoare au avut şi germanii din afara Transilvaniei. În 1940, prin acorduri semnate de Germania lui Adolf Hitler cu România şi cu Uniunea Sovietică (după ce aceasta anexase Basarabia şi Bucovina de Nord în iunie 1940), au fost mutaţi din Basarabia, Bucovina şi Dobrogea. În multe cazuri, etnicii germani în cauză au fost nemulţumiţi de aranjament, iar istoria le-a dat dreptate: Hitler i-a colonizat pe teritoriul Poloniei de astăzi, de unde au fost alungaţi cu brutalitate după ce Germania a pierdut războiul.

Sfârşitul războiului nu a dus la sperata armonie, de data aceasta victimele fiind saşii din Transilvania şi şvabii din Banat. Spre deosebire de Polonia şi Cehoslovacia, unde ostilitatea faţă de minorităţile germane era aproape generală, iar germanii au fost alungaţi de pe teritorii pe care erau aşezaţi de aproape 1.000 de ani, în România persecuţia antigermană a fost impusă pe filieră sovietică, într-o ţară a cărei populaţie nu nutrea sentimente germanofobe. Deja numărul germanilor se diminuase întrucât cei care luptaseră în armata germană nu s-au mai întors în ţară, iar mulţi saşi şi şvabi fugiseră în 1944 de frica Armatei Roşii, numărul lor fiind estimat la circa 100.000. Alţi 70.000 au fost deportaţi în Ucraina de către URSS şi supuşi muncii forţate, mulţi dinte ei murind acolo. Alţii au fost deportaţi de către regimul comunist în Bărăgan, de unde nu li s-a permis să se întoarcă la casele lor decât după câţiva ani.

Pe de altă parte, România comunistă a fost singurul stat est-european de unde germanii nu au fost expulzaţi în bloc şi li s-a recunoscut ulterior statutul de minoritate naţională. Însă în anii 70, germanilor din România li s-a oferit ocazia să scape de sub un regim comunist opresiv faţă de întreaga populaţie. În schimbul asistenţei economice a RFG, Nicolae Ceauşescu a acceptat să permită etnicilor germani să emigreze în Germania de Vest. Ulterior, s-a ajuns ca germanii din România să fie practic vânduţi la bucată RFG-ului, iar exodul a continuat şi după 1989. Astfel că numărul germanilor din România a scăzut de la aproape 800.000 în România Mare interbelică la puţin peste 30.000 în 2011, o populaţie îmbătrânită şi răsfirată în câteva judeţe transilvănene.

O procedură asemănătoare a fost aplicată şi în cazul evreilor. În primii ani de la fondarea Israelului, unui număr limitat de evrei li s-a permis să plece din România către noul stat. Câţiva ani, plecările au fost stopate, dar au fost reluate de către Nicolae Ceauşescu în 1969, evreii fiind şi ei vânduţi la bucată, preţul variind în funcţie de vârstă şi pregătire profesională. Deşi o parte importantă a comunităţii evreieşti din România supravieţuise ororilor Holocaustului, la recensământul din 2011 doar 3.200 dintre cetăţenii români s-au declarat de etnie evreiască.

”Au fost evrei de marcă care au militat pentru dezvoltarea României şi au animat viaţa economică şi comercială. Din păcate ei au dispărut odată cu venirea comunismului, tot ce era economie s-a schimbat radical şi evreii nu şi-au mai găsit locul, iar cei care au supravietuit după Holocaust au făcut (...) urcarea spre Israel şi 400.000 de evrei din cei 800.000 au ajuns acolo după pierderile suferite în timpul Holocaustului şi acolo nu au uitat România şi sunt prieteni devotaţi ai României. Centenarul României este un motiv de bucurie per ansamblu”, a declarat pentru MEDIAFAX Aurel Vainer, fost deputat al comunităţii evreieşti în mai multe legislaturi.

Un declin asemănător l-a cunoscut şi populaţia armenească a României care, în 1940, era estimată la circa 40.000 de oameni, majoritatea plecând în timpul regimului comunist. Armenii au ajuns pe teritoriul de azi al ţării noastre încă dinainte de anul 1.000, dar o parte dintre ei au venit odată cu crearea României Mari.

”În anul 1919, România îşi deschidea porţile către armenii care scăpaseră cu viaţă din genocidul care avusese loc între anii 1915 şi 1918 pe teritoriul Imperiului Otoman, genocid instrumentat de autorităţile Imperiului şi care a dus la uciderea unui milion şi jumătate de armeni. Statul român a acordat adăpost armenilor refugiaţi şi a solicitat comunităţilor armeneşti existente pe teritoriul său sprijin pentru integrarea refugiaţilor. Aşa s-a înfiinţat Uniunea Armenilor din România care a primit dreptul de a emite documente de identitate pentru refugiaţi şi care i-a sprijinit pe aceştia în procesul de integrare în societatea românească. Aşa s-a înfiinţat orfelinatul de la Strunga (din Judeţul Roman de atunci). Familia mea s-a numărat printre acei refugiaţi. Pentru un român, a te naşte în România este un lucru firesc. Aproape banal. Pentru un armean, a te naşte în România este şansa dată de statul român de atunci la viaţă. Nu cred că există un beneficiu mai mare ca acesta. Este o întâmplare de demult pe care noi nu o uităm şi o transmitem de la o generaţie la alta”, a declarat, pentru MEDIAFAX, Varujan Pambuccian, reprezentantul în Parlament al comunităţii armene.

Ca şi pentru populaţia majoritară, şi pentru armeni o traumă majoră a fost perioada comunistă. ”Atunci când ne-au fost trimişi intelectualii în Siberia, atunci când ni s-au închis şcolile, atunci când viaţa comunitară şi identitatea noastră naţională au fost grav afectate. O mare parte din armeni au fost ucişi sau aduşi în pragul disperării în închisorile comuniste, foarte mulţi au emigrat, foarte mulţi şi-au uitat limba şi cultura”, spune Pambuccian.

Maghiarii ardeleni

După 1.000 de ani de rivalitate şi ranchiună acumulată, ungurii şi românii ardeleneni redescoperă încet beneficiile convieţuirii paşnice, dar acest lucru a început să se întâmple mai degrabă după 1990 decât după 1918, fapt demonstrat de ce s-a întâmplat în timpul celui de-al doilea război, cu cedarea impusă a Transilvaniei de Nord, masacrele de la Ip, Trăsnea, dar şi de la Aita Seacă. Naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu a ţinut sub preş tensiunile care au izbucnit în mod violent în martie 1990 când românii şi ungurii s-au bătut pe străzile din Târgu-Mureş, fără ca autorităţile post revoluţionare să intervină în mod eficient existând pericolul real al izbucnirii unui conflict interetnic generalizat. Treptat, situaţia s-a îmbunătăţit atât datorită normalizării relaţiilor dintre România şi Ungaria, ambele state fiind membre NATO şi UE, cât şi impunerii UDMR ca forţă politică echilibrată şi redutabilă care nu rareori a ocupat postul de arbitru între stânga şi dreapta, fiind cooptată de mai multe ori la guvernare sau coloaborând în Parlament cu partidele de guvernământ.

Dincolo de discuţiile pe tema autonomiei Ţinutului Secuiesc care încă mai inflamează capetele înfierbântate ale ambilor etnii, română şi maghiară, temerea majoră a maghiarilor este dispariţia comunităţii, temere justificată din punct de vedere statistic. În 1930, un cetăţean român din zece era de etnie maghiară, în 2011 procentajul ungurilor este de numai 6,5%. ”Cea mai importantă realizare a comunităţii maghiare a fost şi este că a rămas o comunitate puternică în România. Nu am plecat, am rămas aici, şi în ultimii 27 de ani, mai mult sau puţin, am reuşit să ne dezvoltăm comunitatea, am reuşit să ne dezvoltăm localităţile unde trăiesc maghiari, dar nu numai. Dar cred că cea mai importantă realizare este că am rămas o comunitate unită, o comunitate puternică, care are valori şi contribuie, în continuare, cu valori la dezvoltarea comunităţii locale, a Transilvaniei, dar şi la dezvoltarea României”, a declarat Porcsalmi Bálint, preşedinte executiv al UDMR, pentru MEDIAFAX.

La declinul numeric au contribuit factori precum sporul natural mai redus decât în cazul populaţiei majoritare, emigrarea către Ungaria. În plus, a scăzut ponderea ungurilor în zonele în care erau numeroşi. Fenomenul a început încă din comunism când industrializarea forţată a dus la mutarea unei părţi apreciabile a populaţiei de la sat la oraş, iar în Transilvania s-au stabilit şi mulţi români cu origini în Vechiul Regat.

A doua mare nemulţumire este legată de nerespectarea angajamentelor luate de statul român după 1918. ”Nu s-au respectat promisiunile de la Alba Iulia”, spune categoric vicepreşedintele grupului UDMR de la Camera Deputaţilor, Szabó Ödön. În momentul de faţă, românii şi ungurii au viziuni diametral opuse privind unirea de la 1 decembrie 1918 şi perspectivele de a se ajunge la un punct de vedere comun sunt reduse. „Principala nemulţumire, dacă e să mă refer în contextul Centenarului, este nerespectarea anumitor deziderate clar spuse în declaraţia de la Alba Iulia privind drepturile minorităţilor, drepturilor de autoguvernare a comunităţii, acestea fiind cele mai importante. Acesta era şi mesajul preşedintelui Kelemen când a spus că noi, comunitatea maghiară, nu avem ce sărbători. Asta nu înseamnă că noi nu respectăm ziua de 1 Decembrie şi Ziua Naţională a României (...) Este nevoie de un dialog sincer şi deschis, prin care putem vorbi de proiecte comune, dar şi despre lucrurile care ne despart. Personal, cred că mai ales în anul Centenarului va fi foarte greu să vorbim sau să găsim puncte comune în ceea ce priveşte interpretarea istoriei comune sau în interpretarea istoriei în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în 1918 sau în anii precedenţi. Eu cred că este mult mai important să ne concentrăm nu neapărat pe trecut, ci mult mai mult pe viitor”, a spus Porcsalmi Bálint.

În schimb, UDMR vrea să aniverseze Centenarul într-un mod propriu. ”Vrem să arătăm că şi noi, comunitatea maghiară din România, am contribuit la dezvoltarea României în aceşti 100 de ani, mă refer la cultură, la sport, la film, la tot ceea ce înseamnă crearea de valori în România, respectiv ne dorim să avem o „campanie” de informare despre comunitatea maghiară, despre maghiarii din România către români. Eu cred că şi aici există multe de făcut, sunt foarte mulţi români care nu ştiu absolut deloc nimic despre comunitatea maghiară şi ar trebui noi să ne ocuăm de acest lucru. Şi nu mă refer neapărat la dezideratele politice ale comunităţii, ci pur şi simplu despre valorile comunităţii noastre, ce facem noi, cum trăiesc ungurii din România, cred că este un lucru foarte important de prezentat”, a mai precizat Porcsalmi.

Inevitabil însă, românii şi maghiarii sunt nevoiţi să colaboreze pentru construirea viitorului României. ”Trebuie să ne gândim să trăim şi să construim o Românie pentru Europa, să ne legăm mult mai mult de Europa, să reuşim să ne lăsăm de unele obiceiuri balcanice şi să trăim în pace între popoare şi să trăim împreună cu toate ţările europene care ne sunt vecine. Eu cred că am avut, în România, două culturi care au influenţat: una de Balcani, de Otomani, şi unele din Vest, prioritar habsburgică. Şi cele două culturi, o cultură vestică, europeană, pe care o respectăm şi tindem acolo, trebuie să tindem în aşa fel încât să lăsăm aceste obiceiuri fanariote care, şi momentan, cred că ne influenţează destul de mult deciziile noastre”, crede vicepreşedintele grupului UDMR de la Senat, Fejer László-Ődőn.

Romii, un drum sinuos spre integrare

O pată ruşinoasă în istoria României este menţinerea ţiganilor în robie până în 1856, Principatele Române fiind atunci ultimele ţări europene care au abolit sclavia. Oficial, în România trăiesc 620.000 de romi, reprezentând 3,3% din populaţie, deşi neoficial este foarte posibil ca numărul lor să fie mult mai mare.

Eliberarea romilor nu a însemnat şi finalul persecuţiilor, cele mai brutale fiind din perioada regimului lui Ion Antonescu. ”Este una din cele mai negre pagini din istoria romilor, Holocaustul romilor – Samudaripenul, un eveniment tragic de o cruzime inimaginabilă, reprimarea colectivă a romilor prin deportarea lor în Transnistria în vederea exterminării (...) În timpul dictaturii comuniste, romii au fost subiect al politicilor de asimilare şi sedentarizare forţată, iar orice formă de asociere a romilor a fost reprimată. În această epocă, identitatea rom/ţigan reprezenta un stigmat, iar afirmarea identităţii entice reprezenta un act de curaj”, a declarat pentru MEDIAFAX, deputatul Daniel Vasile, reprezentantul romilor în Parlament.

În pofida programelor iniţiate, comunitatea romă rămâne, în general, una săracă şi needucată, cu probleme sociale grave, care atestă eşecul României postrevoluţionare de a rezolva problema integrării romilor şi de a exploata potenţialul uman al părţi importante a populaţiei ţării. ”Romii sunt o importantă resursă umană, iar nu un «grup vulnerabil». Romii reprezintă o populaţie tânără, o populaţie care poate genera progres social, nu prin mobilitate sau migraţie, ci printr-un aport real la dezvoltarea comunităţilor în care trăiesc”, consideră Daniel Vasile.

România postrevoluţionară şi minorităţile

După 1990, românii au învăţat din ce în ce mai mult să-şi depăşească teama de ”străinul” aflat în propria ţară. În 1991, noua Constituţie garanta dreptul tuturor minorităţilor naţionale de a avea un deputat în Parlamentul României, primul caz de discriminare pozitivă în noua Românie şi o situaţie unică în Europa. Suprareprezentarea parlamentară a minorităţilor a avut un efect neaşteptat în timp. Grupul deputaţilor minorităţilor naţionale altele decât cea maghiară a contribuit la stabilitatea guvernamentală în România, ei tinzând să susţină partidul sau partidele aflate la putere şi consolidând astfel susţinerea parlamentară a Guvernului.

Legislaţia română privind minorităţile poate fi dată ca model altor state, în contextul în care zona Balcanilor a fost marcată de violente conflicte interetnice în ultima sută de ani. ”Avem drepturi depline, libertăţi, ne
bucurăm absolult de aceleaşi drepturi şi obligaţii, nu avem de ce să ne plângem. Unde mergem suntem apreciaţi după calităţile fiecăruia şi cu posibilităţile de a ne realiza în condiţiile de după 1991”, consideră Aurel Vainer, fost deputat al comunităţii evreieşti.

În 2014, românii au ales ca preşedinte un etnic german a cărui religie, luterană, este diferită de religia majoritară. Totuşi, în campania electorală nu au lipsit atacuri violente la adresa originii şi religiei lui Klaus Iohannis, semn că o parte a românilor sunt încă receptivi la retorica naţionalistă şi ultraortodoxă. În 2016, PSD a făcut o nominalizare inedită pentru postul de premier, pe Sevil Shhaideh, o femeie cu origini tătare, de religie musulmană. Faptul că preşedintele Iohannis nu a acceptat nominalizarea a avut la bază considerente politice, nu etnice sau religioase, însă nici atunci nu au lipsit contestatari ai nominalizării, care vizau tocmai aceste considerente legate de originile lui Shhaideh.