16 noiembrie 2010

Prizonierul logicii prezidenţiabiloide

Publicat în General, Politic de Florin Ciolac

Pentru domnul Crin Antonescu, perioada de maximă glorie a fost atinsă în lunile dinaintea şi din timpul campaniei electorale prezidenţiale din 2009.

A urcat chiar şi pe treptele sublimului, în seara de 6 decembrie, îmbrăţişându-se frăţeşte cu cel care până acum câteva luni a condus un partid pe care deunăzi domnul Crin Antonescu l-a catalogat ca fiind de comunişti.

Au fost, în vara şi toamna lui 2009, vremuri de aur pentru domnul Crin Antonescu. Nenumăratele prilejuri în care, eliberat de orice obligaţie şi despovărat de orice responsabilitate, domnul Crin Antonescu a putut vorbi în toate colţurile ţării, pe scene, în studiouri, cămine şi amfiteatre.

A fost perioada în care profesorul de filosofie şi-a putut demonstra elocinţa şi verva, reuşind să ducă verbul definitoriu al unei campanii electorale, „a vorbi”, pe treapta în care grecescul „logos”, se transformă din „cuvânt divin” în atât de mult „cuvânt” încât devine „logoree”.

Domnul Crin Antonescu a atins, în acea perioadă, apogeul evoluţiei sale politice, întrucât esenţa unei campanii electorale este principiul „a fi înseamnă a vorbi”. Sau, în aceeaşi notă filosofică familiară domnului Crin Antonescu, cartezianismul electoral „vorbesc, deci exist” a fost ridicat la rangul de metodă.

Metodă dusă la absolut sau, ca să păstrăm aceeaşi notă elevată, transformată în principiu. Şi cum în filosofia clasică principiul este prin definiţie doar unul, filosoful Crin Antonescu nu a acceptat dualismul lui „a vorbi” cu „a face”.

„A face” este un alt principiu în politică, adepţii acestei şcoli preferând cartezianismul „fac, deci exist”. Evident, pentru politicieni, care nu sunt atât de familiari cu filosofia şi nici nu sunt obligaţi să creadă într-un absolut unic, există perioade în care se definesc prin „a face” şi perioade în care se definesc prin „a vorbi”.

Ar fi putut fi, de altfel, şi cazul domnului Crin Antonescu. Însă de acea parte a existenţei sale care ar fi trebuit definită prin „a face”, adică ministeriatul din timpul Guvernului Ciorbea, nimeni nu îşi mai aminteşte nimic. Nici măcar venerabilul şi vigilentul Google, aşa că putem spune, cu încrederea că nu vorm greşi, că domnul Crin Antonescu nici măcar în tinereţe nu l-a trădat pe „a vorbi” cu „a face”. Cu atât mai mult nu putea să îşi trădeze principiul mai târziu, când partidul din care făcea parte, PNL, a trecut, graţie guvernării, prin perioada de aur a cartezianismului definit prin „a face”.

Domnul Crin Antonescu nu este, însă, doar filosof şi istoric, ci şi un sportiv, el mărturisindu-şi, în urmă cu câţiva ani, pasiunea pentru jocul de bridge. Astfel că este familiarizat, de bună seamă, şi cu dictonul care spune că e uşor să atingi gloria, dar mai greu este s-o menţii.

Prin urmare, domnul Crin Antonescu face şi acum tot ceea ce poate pentru a se menţine la gloria atinsă în toamna lui 2009. Încercând să perpetueze acea stare de graţie, ceea ce „face” domnul Crin Antonescu este să dea noi valenţe credinţei sale carteziene „vorbesc, deci exist”.

De aproape nouă luni de zile, domnul Crin Antonescu vorbeşte. Vorbeşte despre duşmanii poporului, despre Constituţie, despre democraţie, despre „frustrările” unora, despre „comunismul” altora, despre hoţie, ba chiar şi despre un guvern alternativ.

E drept că, fiind consecvent vervei şi verbului care l-au consacrat, mai abuzează uneori de adjective, ceea ce, pentru unii mai riguroşi, ar putea fi semn de flecăreală.

Consecvenţa domnului Crin Antonescu la propria credinţă că a vorbi este măsura existenţei omului este, la rândul ei, în concordanţă cu statornicia acestuia în logica prezidenţială care i-a adus gloria.

Din nostalgie pentru zilele de aur, domnul Crin Antonescu nu a depăşit campania electorală din 2009 şi, dintr-o speranţă în gloria care va să vină, se raportează deja la campania electorală din 2014.

Este, psihologic vorbind, raportarea la copilăria fericită la care îţi vine greu să renunţi şi visul la un viitor măreţ pentru care prezentul este doar un coşmar. Domnul Crin Antonescu a rămas prezidenţiabilul, cel trecut sau cel viitor, refuzând prezentul, cu condiţia sa ignobilă, cea de senator.

Tratatele medicale insinuează că acest amestec între conscvenţă dusă la extrem, nostalgia trecutului fericit şi refuzul prezentului este semnul unui prizonierat.

S-ar putea spune că prizonieratul domnului Crin Antonescu este prezidenţiabiloid, dacă luăm în seamă şi faptul că el încă se raportează combativ atât la adversarii de ieri, la partenerii de astăzi, cât şi la închipuiţii adversari de mâine.

Pe de altă parte, înţelepciunea populară pare a fi mult mai indulgentă la astfel de caractere. Şi trebuie, vrând-nevrând, să facem apel la popor, întrucât el este, de fapt, şi cel pentru care vorbeşte domnul Crin Antonescu.

Astfel, într-o logică suprahegeliană a „logosului” care devine „logoree”, asociată cu patologicul „trăncănelii” şi transformată în fixaţie prezidenţiabiloidă, înţelepciunea populară sublimează, ambivalent, pe omul cu idei fixe cu omul principial, pe cel ce „vorbeşte mult şi nevrute” cu cel care „spune lucrurilor pe nume”, pe cel care „îndrugă verzi şi uscate” cu cel care „îşi ţine vorba”.

Nu este uşor să refuzi a abdica de la propriile convingeri. Nici domnului Crin Antonescu nu i-a fost uşor să trădeze principiul „vorbesc, deci exist” pentru principiul „fac, deci exist”.

Pentru că, trebuie să recunoaştem, domnul Crin Antonescu a încercat şi să facă. A încercat să facă un guvern de criză cu PSD, despre care însă a vorbit atât de mult, încât nu s-a mai făcut. A încercat să facă şi unele consultări politice – trecând peste faptul că au fost iniţiate ca simptom al aceluaşi prizonierat prezidenţiabiloid, fiind o replică la un moratoriu al unui preşedinte – consultări la care s-a trezit, încă o dată, vorbind, e drept nu singur, ci cu unicul partener care încă îl mai ascultă, PSD şi anexa televizată a acestuia, PC.

Cu siguranţă că domnul Crin Antonescu ştie de învăţăturile lui Wittgenstein, că ceea ce poate fi spus se poate spune pe scurt, iar despre ceea nu poate fi spus mai bine taci.

Dar domnul Crin Antonescu mai ştie, cu siguranţă, că marile drame aparţin marilor spirite.

Iar drama domnului Crin Antonescu este imposibilitatea acceptării prezentului, cu imperfecţiunile caracteristice, şi, mai ales, cu ignobilul „a face înseamnă a exista”, chiar şi în în ipostaza cea mai facilă de „a face un efort” pentru a-şi accepta condiţia lipsită de glorie de simplu senator.

16 iulie 2010

Vuvuzeaua de presă

Publicat în Blogroll, General, Life, Media, Politic de Florin Ciolac

Vuvuzele de presă constituie o specie aflată în plină expansiune. Locul preferat de acţiune este televiziunea, însă există şi vuvuzele care s-au aciuat pe la radiouri, al doilea areal în opţiunile lor. Statisticele arată că ziarele, locul în care au apărut iniţial vuvuzelele, sunt preferate din ce în ce mai puţin ca spaţiu de manifestare, ele nedispărând însă din această zonă.

Exemplarele din specia vuvuzelei de presă se caracterizează prin faptul că, fără a se pricepe la ceva anume, pot vorbi, de obicei mult şi fără coerenţă, despre orice. Evoluţia ultimilor ani din climatul presei a transformat această caracteristică într-o condiţie a succesului vuvuzelelor.

Vuvuzeaua de presă se manifestă, preponderent, în acţiuni precum talk-show-uri, magazine de ştiri, dezbateri televizate, dughene de ştiri, sinteze informative şi altele.

Vuvuzeaua de presă, în cele mai multe cazuri, nu are o pregătire specifică şi nici abilităţi sau talente pentru a se afirma în alte activităţi productive.

Vuvuzeaua de presă are capacitatea de a ascunde aceste deficienţe printr-o efervescenţă verbală şi prin îndrăzneala de a aborda orice subiect pretabil unei şuete, convinse fiind că nu contează ce spun, ci cât de mare este densitatea de cuvinte pe secundă.

În ultimii ani, vuvuzeaua de presă s-a specializat în a vorbi despre orice subiect, fără a aborda informaţii de consistenţă, rezumându-se doar la opinii, interpretări, păreri marginale, speculaţii, comentarii, zvonuri, pe care le colportează într-o avalanşă verbală susţinută, menită să acopere, ca un zgomot de fond, adevărata problemă.

Vuvuzeaua de presă poate vorbi ore întregi despre finanţe, despre politică, despre dogma bisericească, despre cursul de schimb, despre patologia suicidului, despre combaterea inundaţiilor, despre combaterea evaziunii fiscale, despre măsuri economice, despre suferinţa umană, despre tactici militare, despre licitaţii.

Fără a oferi informaţii sau lămuriri şi în lipsa unei pregătiri profesionale adecvate, vuvuzelele de presă au proliferat în ultimii ani speculând frenezia superficialităţii, specifică societăţii contemporane, şi înclinaţia naturală spre facil şi inconsistenţă a publicului amator de şuete televizate.

Neavând credinţe, principii sau opinii proprii şi nici capacitatea de a furniza informaţii specializate, vuvuzeaua de presă este deosebit de adaptabilă, astfel că, de cele mai multe ori, ea combate astăzi ce a susţinut ieri şi împrumută cu uşurinţă păreri exprimate de alţii.

Nefiind interesate de informaţii corecte, vuvuzelele de presă se folosesc de informaţiile produse de alţii, pe care însă, de cele mai multe ori, le utilizează eronat, considerându-le inferioare unei perorări libere pe lângă subiect.

Caracterizate fiind de dispreţul faţă de informaţii corecte şi brute, vuvuzelele de presă devin adeseori violente atunci când se confruntă cu preopinenţi care recurg la informaţii reale, fiind întâlnite din ce în ce mai dese cazuri în care vuvuzelele de presă îşi jignesc invitaţii şi recurg la invective.

Vuvuzelele de presă pot fi identififcate după preferinţa pentru cuvinte precum „efectiv”, „deci”, „mai trebuie spus”, „haideţi să vedem”, „trebuie să vă mai spun”, „cum vă spuneam”.

Pentru a-şi asigura succesul, vuvuzeaua de presă colaborează îndeaproape cu vuvuzeaua politică, precum şi cu alte specii de vuvuzele: vuvuzeaua de sindicat, vuvuzeaua de scenă, vuvuzeaua de bară.

Vuvuzeaua politică s-a dezvoltat în strânsă legătură cu vuvuzeaua de presă. Vuvuzeaua politică se distinge prin faptul că în domeniul în care au apărut sunt ineficiente, preferând să joace bridge, să doarmă, să călătorească în străinătate, să participe la raliuri decât să îşi facă meseria.

Vuvuzeaua politică, fie din lene, fie dintr-un deficit intelectual, nu se poate afirma în mediul ei original, politica, şi nu are capacitatea de a propune legi sau de a iniţia dezbateri serioase.

Întrucât nu este în stare să facă ceva concret, vuvuzeaua politică nu participă la şedinţe de Parlament, preferând să discute cu vuvuzeaua de presă, la televizor. Ca şi aceasta din urmă, vuvuzeaua politică poate să vorbească despre orice, fără să aibă habar despre domeniul respectiv. Astfel, pot fi des întâlnite vuvuzele politice care au absolvit medicina perorând despre macroeconomie, sau vuvuzele politice care au absolvit politehnica dându-şi cu părerea despre teorii ale dreptului constituţional.

Vuvuzeaua de presă este descendentul unor alte specii din presă, precum „fătuci”, „păsărici” şi este înrudită cu vuvuzeaua-şpagă şi cu vuvuzeaua-şantaj.

10 decembrie 2009

Gogomănia fraudei prin turism electoral

Publicat în General, Politic de Florin Ciolac

De luni dimineaţa, când numărătoarea paralelă a PSD a confirmat-o pe cea a PDL şi, ca urmare, nu a mai fost prezentată presei, social-democraţii au început să acuze frauda electorală.

 „Valuri-valuri”, vorba distinsului Liviu Dragnea, până să umple „camionele” cu probe.

 Am asistat la o avalanşă de “probe” încât, dacă ai fi stat să asculţi ce spune PSD, ai fi putut ajunge la concluzia că s-au furat mai mult de zece milioane de voturi.

 Una din principalele „probe” ale PSD era turismul electoral.

 Pentru partizanii PSD, această „probă” este indubitabilă.

 Turismul electoral, de fapt, ca şi darea de „stimulente”, este încălcare a legii, dar nu o fraudă.

 Turismul electoral nu încalcă libertatea votului, pentru că votantul intră în cabina de vot singur şi votează cum crede el de cuviinţă.

 Cunosc un şofer care, în duminica votului, a transportat un microbuz de votanţi din Bucureşti undeva în Ilfov, pentru a cumpăra nişte roşii, iar pe drum pasagerii s-au vorbit între ei şi conştiinţa i-a îndemnat să cumpere ce le pofteşte inima, apreciind că în prag de sărbători că ar fi mai potrivite portocalele

Mai mult, turismul electoral poate fi privit şi ca o încurajare a spiritului civic, exact în sensul apelurilor repetate făcute de domnii Ion Iliescu şi Mircea Geoană, în secţia de vot de la Liceul Jean Monnet, pentru o prezenţă cât mai mare la vot.

 Turismul electoral, pe de altă parte, implică, dar nu în totalitate, fenomenul votului multiplu. Care e uşor de depistat prin compararea datelor de identitate.

 Votul multiplu poate fi demonstrat, dar nu poate fi probat „indubitabil” ca aparţinând contracandidatului, posibilitatea ca tu, reclamantul, să fii beneficiarul acestui vot multiplu nefiind exclusă.

 E ca şi cum ai acuza că nu ai „furat” destul şi ai cere rejucarea meciului, ca s-o poţi face mai bine data viitoare.

 Este şi sensul textului din lege care arată în ce condiţii pot fi contestate alegerile la Curtea Constituţională : dacă ai vrut să furi alegerile, nu te poţi plânge că le-ai pierdut.

5 decembrie 2009

Geoană-candidatul, între ambalajul electoral şi produsul adevărat

Publicat în Blogroll, General, Politic de Florin Ciolac

Campania s-a încheiat, cartuşurile s-au tras, fardul a căzut

 Ca ziarist, mă ocup de PSD de mulţi ani. Pe Mircea Geoană am început să îl cunosc mai bine din dimineaţa congresului PSD dedicat de Năstase întoarcerii lui Ion Iliescu la matcă, în aprilie 2005.

 Îl întrebam atunci pe Geoană, oarecum cu maliţiozitate, ce va face dacă se va trezi că va câştiga în faţa lui Iliescu. Pe culoarele de la Sala Palatului republica de la Cluj încă nu era convinsă că deal-ul cu Hrebenciuc era suficient pentru ca Geoană să câştige.

 ”Nimic,ce să fac,o să conduc partidul”, mi-a răspuns cel care, cu nici un an în urmă, era brutal aruncat în penibil de primarul Traian Băsescu. Cel care, cu numai câteva luni în urmă, era făcut de Iliescu „prostănac” pentru că l-a luat gura pe dinainte lăudându-se că UDMR îl susţine pe Năstase.

 Şi Mircea Geoană a condus partidul. Cinci ani. Cinci ani în care, reporter acreditat pe lângă PSD, am asistat la multe din stângăciile lui, la multe din declaraţiile sale contradictorii, la multe din ezitările lui, la trădările lui, la prea multe din discursurile lui.

 Evident, am asistat şi la multe lucruri bune. Dar pe acestea cred că Mircea Geoană le-a popularizat singur cu multă elocinţă.

 Ca reporter, mai ales la o agenţie de presă, eşti forţat să lucrezi cu concretul, cu faptele, cu probele. Zvonuri sunt multe. Pe unele le poţi intui că ar fi adevărate. Pe unele nu le crezi, multe îţi sunt insuficient confirmate, altele sunt veridice, pentru altele e de ajuns o tăcere sau o privire ca să ştii că sunt întemeiate, dar de neprobat în scris.

 Dar vorbele rămân. Înregistrate, şi nu de poliţia politică sau de structurile parastatale, ci de reportofon, de arhivele agenţiei, ale ziarelor, de memoria internetului.

 Rămân vorbele grele ale lui Geoană despre eşecul cotei unice şi necesitatea impozitului regresiv, la care a renunţat subit, principial sau oportunist, în schimbul sprjinului PNL.

Rămân vorbele lui Geoană despre necesitatea impozitului forfetar, demonizat tenace acum, principial sau oportunist.

Rămân, de asemenea, negările vehemente, ani de-a rândul, ale relaţiei cu Vântu, ascunsă publicului, oportunist, şi recunoscute tardiv, două zile înaintea confruntării finale, cu jumătate de măsură, cu justificări stângace, tot oportunist.

 Rămân, de asemenea, atacurile permanente la adresa unor decizii ale Curţii Constituţionale, din partea unui om care solicită naţiunii voturile şi încrederea şi vorbeşte neîncetat de respectarea instituţiilor statului.

 Rămân, de asemenea, acuzele permanente, înainte şi după toate alegerile, de orice fel, de fraudare, din partea unui om care se prezintă în faţa naţiunii ca un om demn, cu principii morale.

 Rămân, pe de altă parte, şi faptele lui Mircea Geoană. Pe cele bune sunt sigur că le-aţi auzit la realitatea tv şi pe antene.

 Cinci ani am văzut relaţia lui  Geoană cu Adrian Năstase, de la sacrificarea acestuia, în celebra şedinţă de la Hotel Confort, pentru că dăuna imaginii partidului, la ameninţarea cu excluderea, via PSD Sector 1, până la reconciliere.

 Pe Ion liescu aproape că era gata să îl excludă, folosindu-se de republica de la Cluj, care se săturase de sabotajul intern al fondatorului la moţiunea de cenzură a PSD şi la ideea unui guvern cu democraţii, pentru ca apoi, să preia de la acesta, într-o regie grandioasă, ştafeta luminoasă pe care fondatorul i-o rezervase, pe făţiş, unui Sorin Oprescu căruia Geoană i-a refuzat dreptul elementar al unui membru PSD, cel de a candida, doar pentru a nu intra în conflict cu vehementul Vanghelie.

 În schimb, pe liderii republicii de la Cluj nu i-a mai putut salva. Ioan Rus şi Vasile Dâncu au căzut pe altarul răzbunării din partea lui Radu Mazăre, Marian Vanghelie, Marian Oprişan, sătui ca sacoşele lor pline de voturi nu sunt apreciate de public ca şi lecţiile de principialitate ale celor doi.

 Mai amintesc de episodul Mitrea, pe care l-a folosit în campania electorală şi apoi l-a lăsat cu dinţii în beregată, dându-i partenerului de coaliţie, Dan Voiculescu, funcţia de vicepreşedinte al Senatului ochită de fostul lider sindical.

 După cinci ani de reformă a PSD, şeful de campanie prezidenţială este Viorel Hrebenciuc, consilierul cel mai vizibil al lui Mircea Geoană este Cozmin Guşă, plecat dintr-un PSD în care se sufoca de metodele lui Hrebenciuc, Mitrea şi Cozmâncă, dar care colaboreaza foarte bine cu S.Vantu.

 După cinci ani de reformă a PSD, a venit campania prezidenţială.

 Cinci ani am văzut cum, literalmente, Geoană s-a mişcat în partid cum a bătut vântul. Unii au interpretat această atitudine ca lipsă de curaj şi de bărbăţie, alţii drept mare talent de a naviga între grupările divergente din partid şi a-l ţine unit, alţii au apreciat-o ca fiind un oportunism al unui om dispus să dea celui mai puternic ceea ce doreşte pentru a-şi putea menţine funcţia.

 Adevărul depinde de ce parte te afli?

 Paradoxal, campania electorală a reuşit să lase adevărul să iasă prea mult la iveală.

 Prea mult ţinând cont tocmai de necesitatea de a fabrica o imagine pe care s-o cosmetizezi şi vinzi electoral, prea mult ţinând cont de arsenalul mediatic aruncat în joc şi, mai ales, prea mult ţinând cont de faptul că stafful PSD a mizat decisiv pe limitarea confruntărilor directe.

 Premisele electorale ale produsului electoral Mircea Geoană au fost bune. Două televiziuni de ştiri la dispozitie, două televiziuni de stiri care sa intoarca pe toate fetele si ultimul fir de par J al lui Traian Basescu.

 De asemenea, o premisă bună (sau poate nu) a fost strategia staffului de campanie de a refuza orice interviu adevărat. Mediatic, au fost preferate apariţiile în emisiuni care, jurnalistic vorbind, se numesc „prietenoase”.

 Produsul electoral Mircea Geoană a fost promovat în mitinguri, de asemenea prietenoase, preluateşi redifuzate la televiziunile partenere. A fost promovat prin declaraţii de presă, scurte, concise, în care mesajul era răspândit în popor prin practica transmisiilor în direct ale aceloraşi televiziuni, prin intervenţii la dezbateri, reuniuni, seminarii

 În toate acestea candidatul Mircea Geoană nu s-a confruntat, cu adevărat, cu provocări. Întrebările incomode ale ziariştilor erau tratate cu tăcere superioară.

 Fişa produsului electoral a fost următoarea: Mircea Geoană este un om sincer, onest, modest, educat în valorile familiei şi creştinismului, diplomat impecabil, chiar întâiul din ţară, doctor în economie, omul care propune soluţii pentru relansarea economică, revitalizarea mediului privat, locuinţe pentru tineri, pensii mai mari, alocaţii, salarii oneste pentru bugetari, credite, politici, investiţii, spitale, ambulanţe, parteneriate, alimente, chiar şi pentru 80 de milioane de români, renaşterea industriei, 25.000 de euro, modernizarea agriculturii, a sectorului energetic, a infrastructurii.

 Teoretic, Mircea Geoană avea soluţii la orice. Tactic, a fost o greşeală din partea staffului, care s-a lăcomit să dea mesaje pentru a acoperi toate segmentele electorale posibile şi imposibile, dar care a uitat că, deja, românii privesc cu scepticism pe cel ce promite prea multe.

 Confruntarea din turul doi a spart acest balon. Geoană s-a lansat, cu vervă, în promisiuni. Le-a luat pe rând, cum erau în notiţe, deşi cred că le-a învăţat pe de rost după cât de multe ori le-a recitat. Doar că intervenţiile erau limitate. Cinci minute, nu treizeci ca la mitinguri, nu 60, ca la televiziuni. A trebuit să le comprime. Rezultatul a fost o avalanşă de „voi face” „vom face”, „avem soluţia” şi „Klaus Iohannis”, arătat obsesiv cu degetul ca soluţie miraculoasă, strategie cu două tăişuri, pentru că mesajul de unitate nu a cântărit la fel de greu ca lipsa unui exemplu simplu, concret, de care memoria alegătorului să se agaţe. Pentru că, bulversată de o avalanşă de generalităţi goale, atenţia telespectatorului a fost bruscată, ca un fulger ce îţi rămâne impregnat pe retină, programul Rabla pentru tractoare pe care tu îl promiţi, dar el este deja legiferat, programul de rezidenţiatpe care tu îl promiţi dar el este deja legiferat.

 Tot fişa produsului electoral implica un Mircea Geoană care nu permite nimănui lecţii de diplomaţie. Putea cineva să îl contrazică?

 Nimeni, în afară de el insusi. Un diplomat care face vizite secrete la Moscova, le trece sub tăcere şi cu nonşalanţă, când sunt dezvăluite, în loc să şi le asume, să le clarifice, se lansează în explicaţii nebuloase şi acuză că este urmărit. Un diplomat care în loc să clarifice o situţie delicată, o face şi mai tenebroasă.

 Un diplomat care cade într-o capcană şcolărească întinsă de Băsescu, cu citatul din Titulescu şi vizita la Moscova.

 Un diplomat care vorbeşte de exploatarea în comun a resurselor din platoul continental şi este corectat că platoul a fost câştigat de România la Haga, culmea, tocmai de cel pe care îl acuză că este un diletant în materie de politică externă.

 Lipsa de reacţie, impreciziile şi şovăielile fostului ministru de externe l-au trădat tocmai pe terenul pe care îl credea mai sigur.

 Tot din fişa produsului electoral făcea parte şi atributul de profesionist, însă două intervenţii neluate în calcul la repetiţiile regizorale au făcut ca impresia lăsată să fie nu de profesionalism, ci de superficialitate. Geoană a spus de zeci de ori în campanie despre studiul care da România pe ultimul loc în Europa ca program anticriză.  De zeci de ori! Ce imagine lasă un astfel de om care nici măcar nu ştie cine a făcut analiza respectivă? „Un prestigios institut economic?” Şi care nu realizează că problema lui nu este cine este institutul, pentru că, la reluare, vine cu numele scris pe hârtiuţă, ci faptul că dă impresia că citeşte peste rânduri.

 Parcă pentru a întări şi mai mult impresia de superficialitate, Geoană s-a mai lansat, aventuros, într-o serie de acuzaţii pe care nu le-a putut susţine cu nişte banale analize pe care ar fi trebuit să le consulte, direct sau prin staff.

 Este posibil că unele pieţe la export au căzut, dar să nu poţi spune decât „cele occidentale”, fără să dai un singur exemplu, iar pe deasupra să te şi trezeşti că de fapt în trei din ţările principale ale UE exporturile româneşti au crescut ridică, iarăşi, un semn de întrebare asupra seriozităţii cu care faci afirmaţii. Exemplele nefericite ulterioare, cu programul Rabla pentru tractoare, de care eşti atât de interesat dar nu ştii că a fost deja legiferat, precum şi problema medicilor rezidenţi, care şi ea fusese rezolvată, au ajutat ca impresia superficialităţii să fie destul de puternică.

 Tot din fişa produsului electoral, chiar mai presus de toate, făceau parte cuvintele onestitate, sinceritate, integritate, un nou mod de a face politică.

 Punerea în scenă, de-a lungul campaniei, a fost impecabilă, iar redecorarea din turul doi, cu Crin Antonescu, Klaus Iohannis, garanţiile date alegătorului că tustrei sunt modelele noii politici au creat o promiţătoare promisiune.

 Defectul a fost unul singur: a fost o simplă punere în scenă, căreia i-a căzut în plasă, paradoxal, şi Crin Antonescu, siderat la mărturisirea întâlnirii nocturne cu un malefic Vântu, cu atât mai şocantă cu cât fusese scoasă cu forcepsul, surprinzător, la două zile după ce Geoană crezuse că dezamorsase această bombă.

Episodul Vântu, comentat la reluările de vineri de televiziunile de ştiri pentru a face dintr-un defect o greşeală electorală, a ridicat cele mai multe semne de întrebare asupra lui Mircea Geoană.

 Din toată povestea, eu am reţinut negările vehemente ale lui Mircea Geoană, de-a lungul anilor, la întrebările uneori iritante ale unui jurnalist sau altul cu privire la o relaţie cu „maleficul” . Mai reţin că, până când să nu dea cazanul în clocot, Mircea Geoană a continuat să nege. Mai reţin că, pentru a dezamorsa posibilul atac al lui Băsescu, Mircea Geoană dă un interviu, două zile înaintea confruntării, admiţând două-trei întâlniri cu Vântu, malefic, dar competent în sectorul financiar bancar.

 O primă afirmaţie, care, dată fiind conjunctura, nu o pot pune sub semnul regăsirii unei onestităţi care, în această privinţă, nu a existat ani de-a rândul. A fost mai degrabă, cum a spus-o justificator şi neinspirat Mircea Geoană vineri, „un risc electoral”. E drept că, rostind aceste cuvinte, el a răspuns la o întrebare comandată, dar răspunsul se aplică mai degrabă interviului din GSP.

 Apoi fapta de a vizita, într-un moment delicat, într-un context tensionat, pe cineva despre care vrei să laşi impresia că il crezi a fi „malefic”, dar care apoi a pus în lumină prietenia de patru ani, ridică o altă întrebare cu privire la sinceritatea calificativului „malefic”. Cine vrea să aibă de a face cu un om malefic?

 Apoi explicaţia oferită la bomba dezvăluită de jurnalişti, că te-ai dus pentru a-l consola că l-ai făcut malefic.

 Apoi faptul de a nu le spune despre asta celor pe care îi prezinţi parteneri şi garanţi ai noului viitor al politicii.

 Atât de multe semne de întrebare, negări, recunoaşteri impuse şi nu asumări, ascunzişuri, jumătăţi de măsură, tăceri, omisiuni, justificări atât de contradictorii încât adâncesc şi mai  mult semnele de întrebare sunt incompatibile cu anumite principii, anumite valori.

 Însă unele principii şi valori, deşi figurează pe ambalajul produsului, nu se regăsesc, obligatoriu, şi după ce dai la o parte învelişul sclipitor.

 Este însă un produs, oferit cadou electoratului. Care decide singur ce îşi doreşte, ambalajul sau produsul. Produsul cu părţile bune, care sunt cunoscute, deşi nu prezentate aici, şi cu părţile rele, sau pe care eu le văd rele.

 Şi pentru că, indiferent cum se vor pronunţa duminică alegătorii, eu voi continua să scriu despre Mircea Geoană, fie de la Cotroceni, fie de la Kiseleff, nu pot să nu îmi aduc aminte, cinic, de o proprie afirmaţie a lui Mircea Geoană despre Traian Băsescu :

 „Foarte bun la diagnostic, slab la soluţii”.

20 martie 2007

“Draga Caline, daca ai ocazia sa fii mai Tariceanu?”

Publicat în General, Politic de Florin Ciolac

Va mai amintiti de Razgandeanu? Premierul Razgandeanu. Asa i se spunea sefului Guvernului dupa ce, intr-o vara cam ploioasa, in urma unui telefon primit de la un petro-amic, a decis sa arunce la cos intelegerea politica din coalitia guvernamentala, care viza declansarea anticipatelor.

A urmat un lung razboi intre palate, intre parteneri deveniti “fosti”, cu o prima repriza in care atacurile la adresa premierului nu prea au avut replici. Asa a ajuns ca lui Razgandeanu sa i se spuna Moliceanu.

Citeşte mai departe