16 noiembrie 2009

Trafic în Albania / Bucureştiul mai pierde un loc în clasamentele internaţionale

Publicat în General de Raluca Teodorescu

De data asta, e vorba de clasamentul celor mai înflăcăraţi şoferi, pasionaţi de claxonul propriei maşini, pe care îl apasă cu poftă ori de câte ori pot, în speranţa că al lor e cel mai tare.

Bucureştenii trebuie să accepte că nu mai au îndemânarea de altădată şi că, deşi în fiecare zi dau tot ce pot în trafic, de fapt sunt depăşiţi de fraţii noştri de mai la sud, albanezii.

În Tirana nu se circulă. În Tirana, la volan te afli de fapt într-o continuă mişcare browniană, în care nu există contrasens, nu există loc de parcare, nu există de fapt nimic din ceea ce s-ar putea numi reguli de circulaţie.

Nu mă înţelegeţi greşit: străzile au (cel puţin) câte două benzi, locuri lângă sau pe trotuare pentru a-ţi lăsa bolidul să se odihnească există şi ele, există chiar şi poliţişti în intersecţii şi, din când în când, rare, ce-i drept, semafoare şi treceri de pietoni. Doar că nimeni nu ţine cont de ele.

De departe, cel mai amuzant lucru în capitala albaneză este să stai să te uiţi la trafic (de maşini, în acest caz), poliţistul din intersecţie fiind absolut adorabil. Cu un semnalizator în mână, dirijează cu adevărat, cu mişcări ample, o orchestră pe care doar în închipuirea lui o conduce. În lumea reală, nimeni nu dă doi bani pe omuleţul care transpiră absolut degeaba, în timp ce în faţa lui “participanţii la trafic” întorc pe linia continuă.

Dar să revin la claxonat. În Tirana se claxonează de plăcere. Aşa se şi explică faptul că ne-au detronat în topul sus-amintit. Numai pasiunea te face cel mai bun, şi asta se vede (aude) cu ochiul liber în capitala albaneză:

- Claxonezi dacă vrei să depăşeşti (nu are sens să mai şi semnalizezi, nu se uită nimeni la becurile de la maşină)

- Claxonezi dacă eşti pe rarele treceri de pietoni şi (sic!) sunt pietoni pe trecere (la urma urmei, ar fi putut rămâne pe trotuar)

- Claxonezi când eşti în faţa semaforului aprins pe culoarea roşie (după ce că sunt rare, nu are rost să pierzi timpul aşteptând să se facă verde; oricum, ai fi fraierul clasei)

- Claxonezi dacă în faţa ta a parcat, pe mijlocul străzii (adică pe linia aia care delimitează sensurile), un fruntaş, pentru că acolo i s-a părut la îndemână şi tu nu ai loc să treci mai departe

- Claxonezi dacă în faţa ta doi vechi amici stau la poveşti, oprit fiecare pe sensul lui de mers, şi din nou nu ai loc să treci mai departe

- În fine, claxonezi dacă pur şi simplu îţi vine să claxonezi. Claxonezi cu patimă, claxonezi cu duioşie, claxonezi cu ură, claxonezi cu indiferenţă sau cu voioşie, claxonezi tare sau încet, piţigăiat sau răguşit, claxonezi în mers sau staţionat, claxonezi din Merţanu’ de acu’ 20 de ani adus recent din Italia peste Marea Adriatică sau din BMW-ul de acu’ 30 de ani aterizat pe străzile albaneze în acelaşi mod.

Până la urmă, chiar nu are importanţă cum, din ce şi, mai ales, de ce. Totul e în regulă atât timp cât claxonezi. Așadar, să ne mobilizăm! Să claxonăm bine!

P.S.: Din seria cu ce circulă albanezii pe stradă, câteva fotografii făcute la fața locului. Într-un clasament ad-hoc al vehiculelor de pe străzile albaneze, Merțanele și BMW-urile second sau third-hand sunt fruntașe, urmate îndeaproape de vehiculele făcute după libera imaginație a proprietarului: bicicleta-motocicletă, motocicleta-rulotă, bicicleta-cu-platformă, scooterul-dubiță etc.

6 august 2009

“Informaţie fără limite” sau “Care este limita informaţiei”?

Publicat în General, Media de Raluca Teodorescu

Am pornit săptămâna trecută campania “Informaţie fără limite”, o acţiune pe care Mediafax o face în premieră pe piaţa media din România. De 7 zile, clienţii mass-media au acces la TOT ceea ce se publică pe www.news.mediafax.biz, indiferent de serviciul la care erau abonaţi, iar companiile la TOATĂ INFORMAŢIA care se publică pe www.mediafax.biz. În ambele cazuri, serviciile suplimentare sunt accesate GRATUIT.

De ieri, accesul a fost extins şi către o serie de 20 de bloggeri, aceasta fiind prima dintr-o serie lungă de acţiuni pe care Mediafax doreşte să le deruleze împreună cu bloggerii.

Obiectivul pentru care Mediafax a pornit această campanie este de a stimula consumul de informaţie. Şi de aici încep nuanţările: este vorba despre informaţie obiectivă, corectă, completă, aşa cum trebuie să fie în primul rând informaţia de agenţie, şi în al doilea rând cum ar trebui să fie în general informaţia publică, difuzată/publicată în scopul informării/educării maselor. Adică aşa cum nu se întâmplă mereu pe meleagurile noastre.

În repetate rânduri, abonaţii ne-au cerut mai multă informaţie, mai rapidă şi mai relevantă – acesta este unul dintre paşii pe care îi facem să îndeplinim dorinţa lor. Cu atât mai mult, cu cât presa românească a zilelor noastre este in suferinţă, iar evenimentele ultimelor săptămâni sunt relevante pentru ceea ce vreau să spun.

Este greu acum să vorbeşti despre valorile care guvernează mass-media autohtonă. Dacă ele or fi existat vreodată, în afara manualelor de jurnalism (şi ele străine)… ceea ce mă aduce la a doua parte a titlului acestei postări: care este limita informaţiei?

Cum spuneam, am dat acces liber către serviciile suplimentare şi am inclus şi bloggeri în campanie, singura sugestie fiind ca informaţiile preluate să fie citate în mod corect (menţionarea sursei şi, în cazul web-ului, link către www.mediafax.ro). Aici intervine una dintre valorile amintite; acum vom vedea o dată în plus dacă jurnaliştii noştri ştiu să se respecte reciproc, dacă ştiu să aprecieze munca celorlalţi colegi de breaslă şi nu se vor mulţumi (a câta oară?) să preia informaţia şi să şi-o însuşească. Postarea anterioară, a lui Cristi Dimitriu, este lămuritoare în acest sens, deşi nici măcar nu este vorba despre campania nou lansată.

În lipsa unor reglementări coerente referitoare la preluarea şi folosirea informaţiei (cu precădere ştirea), pe care tot breasla trebuie să le pună la punct, campania “Informaţie fără limite” este o provocare. La final, tragem linie şi numărăm bobocii

2 iulie 2009

Trepădușii

Publicat în Social de Raluca Teodorescu

Sigur scriu acum o banalitate, pentru că îi cunoașteți, dar i-am întâlnit chiar ieri și mi-au adus aminte că există:

Sunt acea specie de oameni care fac orice ca să fie remarcați de șefi.

Populează instituțiile de stat, de orice tip ar fi ele, fără totuși a face o regulă din asta. Înseamnă că se găsesc într-o oarecare proporție și în companiile private.

De foarte multe ori i-a adus o rudă sau o cunoștință la locul de muncă.

Tocmai de aceea și pentru că într-o instituție de stat ești dat afară foarte greu sau deloc, se îngrașă cu autosuficiență și își construiesc o platoșă de aroganță care le dă ”dreptul” de a lua pe sus pe oricine consideră a le fi inferior (ca statut social și putere financiară).

Adesea nu prea au legătură cu job-ul pe care se presupune că l-ar face. Compensează această deficiență, minoră de altfel, cu un stil de a comunica agresiv, astfel încât să-i facă pe subalterni să tremure înainte de a pune întrebări incomode și pe outsider-i să nu mai apuce să le solicite serviciile.

Răspunsul standard la solicitări care ies din sfera foarte strictă de competențe este ”Nu se poate!”.

Invocă, de dragul puterii pe care și-ar însuși-o, numele superiorului când trebuie să-și justifice acțiunile. Leitmotivul este deci ”Așa a zis șeful”.

Nu excelează la capitolul inteligență.

Își arogă competențe suplimentare la nivel declarativ, pe care le trâmbițează cu vervă, pentru a impresiona ”prada”.

Îi bârfesc pe ceilalți de câte ori au ocazia.

Sunt îmbrăcați corect, la costum, ”uniforma” dându-le un sentiment de securitate și de apartenență la grupul pe care îl imită.

Transpiră. Mult.

Ah, și, nu în ultimul rând, disprețuiesc ziariștii. Știu că nu îi pot controla.

Dacă îi vedeți, evitați-i, nu are rost să vă stricați ziua

30 martie 2009

Bucuresti cu iz de turism

Publicat în General, Social de Raluca Teodorescu

Azi-dimineata am auzit la televizor ca Elena Udrea vrea sa infiinteze un punct de informare pentru turisti in pasajul de la Piata Universitatii. Ar fi o premiera, noi nu avem aceste lucruri de baza care se afla in orice oras de bun-simt din afara Romaniei.

Prin comparatie, altii au inaltat turismul la grad de religie, iar daca pana nu demult expresia “am nevoie de (ce vreti voi) ca de aer” era pur si simplu o expresie, cu sens figurat, la nemti are deja un sens mult mai pragmatic: in buticurile cu suveniruri, cu 4 euro, iti poti cumpara o conserva cu aer de Berlin, “original, cu un parfum deosebit” .

20 martie 2009

In care se arata cum poti semna fortat NewsIn, chiar daca stirea e Mediafax

Publicat în Media de Raluca Teodorescu

Se ia una bucata stire Mediafax de pe www.news.mediafax.biz, adica site-ul in care doar abonatii au acces. Se da copy-paste in propriul ziar/site, uiti sa scoti “au declarat agentiei Mediafax surse oficiale” sau macar sa inlocuiesti cuvantul Mediafax cu NewsIn, si apoi, ca sa te asiguri ca ai urmat intocmai linia de partid, semnezi cu nonsalanta si maiastru din condei NewsIn la final.

Capodopera poate fi admirata public apoi de fani, in toata splendoarea ei, aici. Pentru a nu-i priva insa pe turistii care nu doresc sa viziteze muzeul Business Standard pe web, ne multumim cu o reproducere in pagina de fata.

9 martie 2009

Unde se duc ziarele gratuite cand se duc?

Publicat în Media de Raluca Teodorescu

Ora 17.30 GMT. Metroul londonez. Oameni inghesuiti in vagoane. Londonezi, imigranti, albi, negri, galbeni, rosii si de orice alta culoare mai vreti, scunzi, inalti, ei, ele etc. Luat separat, fiecare ar fi diferit. La ora aceea, in Londra, toti au ceva in comun: ziarele gratuite.

In capitala engleza se citeste la greu seara, dupa terminarea orelor de serviciu. Intr-un vagon de metrou, pe ambele randuri de scaune, nu am vazut nici macar o persoana care sa nu fie absorbita de povestile din London Lite, Metro sau The London Paper.

Entertainment, barfe, scandaluri si alte lucruri facile de genul asta, ati zice, insa ma gandesc cum si noi aveam un Compact, dar caruia i-a fost dat sa traiasca prea putin si caruia nu stiu cati ii duc lipsa acum in metrou, de exemplu.

Care este cauza mortii premature la noi a ziarelor gratuite? Cazul Compact este recent, insa au mai fost incercari. Dincolo strict de veniturile din publicitate (sau mai bine zis de lipsa lor) trebuie totusi sa mai existe ceva. I se pare romanului greu si sa citeasca un ziar gratuit? Il foloseste doar la impachetatul catorva felii de paine cu salam? Datele BRAT arata si ele clar ce se intampla cu presa scrisa in general de la noi. Si totusi, ce se intampla aici cu gratuitele, in conditiile in care in tarile vecine supravietuieste macar cate un titlu?

Sa fie continutul editorial inadecvat o explicatie? Sa luam doua exemple:

London Lite, 4 martie 2009, subiectele de pe prima pagina:
- “Hard-up ITV to axe top dramas”
- “Britney’s back (and still lip synching)”
- “Wacko Jacko’s at O2-O”
- “£10k if you don’t go to work”

Metro, 4 martie 2009:
- “State of war”
- “Are women comics as funny as men?”
- “Jacko’s back to play”
- “News: £703,000 is Sir Fred’s pension”
- “World: Rescue by Twitter is in vain”
- “Features: Living the electric dream”
- “Sport”: Rivals snap at United’s heels”

Pe strada, in magazine, in salile de concert, la Londra toata lumea stie ce se intampla din punct de vedere monden. Printii si printesele, starurile de cinema etc. sunt subiecte la ordinea zilei, despre care toata lumea stie absolut tot. Pe 4 martie, categoric, subiectul zilei a fost Michael Jackson, cu a sa conferinta de presa pe care urma sa o sustina la The O2 Arena. Ca tema a provocat o adevarata isterie o dovedeste faptul ca, la numai patru zile de la conferinta istorica, la Londra s-au inregistrat un milion de cereri de bilete la concertele din vara!!!

Asta este puterea presei (inclusiv gratuite) in Marea Britanie. De notat ca, dupa ce citesti primele 15 pagini cu mondenitati, ziarele sus-numite au adevarate pagini quality, cu cronici de teatru si film, recenzii si recomandari de carte, business & finance, travel, politic, gramada de sport. Peste 40 de pagini zilnic, mai bune decat oricare quality romanesc din care au disparut fie paginile de cultura, fie cele economice, fie ambele si altele in plus.

Long live the Queen si ziarele pe care le pastoreste!

27 februarie 2009

Customer care si muzica altora

Publicat în Life de Raluca Teodorescu

Saptamana trecuta mi-am luat, pentru prima data, un bilet la un concert in alta parte decat in Romania. Normal, am platit cu cardul pe un site care vinde bilete la concerte in mai multe parti ale lumii, Ticketmaster pe numele lui.

Poate pentru multi acest site este binecunoscut si exploatat la maximum, eu cam acum descopar mirajul lui si imi place cum au grija de fiecare care le intra-n “casa”.

Pe scurt, e asa: Tina Turner, Londra, O2 Arena, 4 martie. Cumparat bilet online, contra-cronometru, deoarece daca nu reusesti sa completezi toate campurile in maximum 2 minute, pierzi biletele rezervate. Pentru a da oricui o sansa de a avea acces la bilete si pentru a impiedica bisnita, administratorii nu te lasa sa iei mai mult de 6 o data. Nu ai decat 120 de secunde la dispozitie sa te hotarasti daca locul care ti s-a repartizat iti convine si sa si alegi varianta de plata. Daca nu ai reusit in acest interval, biletele nu mai sunt valabile si pot fi achizitionate de catre altcineva.

Citeşte mai departe

12 februarie 2009

Off topic: Moartea domnului Lazarescu in varianta hi-tech (II)

Publicat în General de Raluca Teodorescu

Mr. Vaio Resurrected

Pornesc de la premisa ca stiti ce s-a intamplat in prima parte a povestii cu Domnul Sony Vaio.

Partea a doua a povestii incepe in aceasta dupa-amiaza, cand un domn de la DHL a adus pacientul inapoi din Germania. Plina de sperante (intotdeauna nemtii mi-au insuflat – ce cuvant – seriozitate, punctualitate, rigurozitate), am deschis punga galbena, am deschis febril, cu un cutter, prima cutie de carton, apoi pe a doua, pentru a-l atinge pe domnul Vaio si a ma asigura ca si-a recapatat suflarea.

Cu inima in gat, am ridicat capacul domnului Vaio si, inainte de a apasa pe butonul miraculos Power/On, mi-am aruncat ochii pe cele doua hartii A4 care insoteau pacientul. Una ma anunta ca unul dintre doctorii foarte experimentati ai Sony l-a consultat pe bolnav, i-a pus diagnosticul si l-a si operat, astfel incat pacientul sa fie ca nou. Mai mult, imi spunea ca i-au facut si ceva retusuri estetice, ca probabil domnul Vaio a avut o viata grea, si mi-au trimis si ceva materiale ca sa il pot intretine in conditii bune de acum incolo, ca cadou (nu scuzati cacofonia).

Citeşte mai departe

10 februarie 2009

Vreau inapoi pauza de publicitate!

Publicat în General, Media de Raluca Teodorescu

Pentru ca intotdeauna intarzii la cinema, pentru ca intotdeauna m-am bazat pe cele 15 minute de publicitate de la mall care imi permit sa-mi cumpar floricele si coca-cola, sa-mi gasesc locul in sala si sa-mi mai si pun lucrurile pe scaunele din jur .

In week-end am fost la cinema dupa vreo 3 luni de pauza si nu mi-a venit sa cred: la 7 minute de la ora anuntata ca fiind inceputul filmului, acesta rula deja cu spor, asa ca am pierdut prezentarea contextului in care avea loc actiunea. Pentru un film ca “Revolutionary Road“, orice minut conteaza si astfel am simtit pentru prima data dorinta ca reclamele pana atunci super-enervante sa mai fi durat macar un pic.

Desigur, lipsa lor se simte peste tot, de la TV, radio, print, pana la outdoor si online. Si nici vorba ca in lipsa lor publicul ar avea acces la mai mult continut editorial de calitate sau, in cazul outdoor-ului, ar scapa de panouri uriase in stare proasta. Din contra. Acum, ca multe nu mai au cu ce sa-si acopere “goliciunea”, se observa si  mai bine cat de ruginite, rupte, dezolante sunt.

Vreau sa pot intarzia din nou la film si sa nu pierd inceputul, vreau sa dispara panourile si mesh-urile cele mai urate din lume, vreau si pauza de publicitate de la TV, sa ma mai dau putin pe net pana se reia actiunea. Aud de la oameni mai priceputi ca n-o sa se mai intample asta pana prin 2010-2011. Ce tristete…

5 februarie 2009

Offtopic: Moartea domnului Lazarescu in varianta hi-tech

Publicat în General de Raluca Teodorescu

Intrebare: Cat poate sta un laptop in service? Sau cat poate astepta sa intre in service? Raspuns: Cam cat sta/asteapta si o masina / un om plimbat de la un spital la altul…

Poveste cu Sony Vaio

“Daca ai vrut un Ferrari al laptop-urilor…” mi s-a spus cand am povestit saga repararii unui Sany Vaio aflat in garantie. Cumparat in urma cu doar 7 luni, domnul Vaio s-a hotarat, intr-o dimineata de week-end, sa nu se mai deschida si sa se blocheze inainte de a afisa ceva pe display.

Orice incercare de resuscitare, dupa retete gasite pe site-uri fara numar, a fost sortita esecului. Domnul Vaio pur si simplu nu mai respira. Urmatorul pas: mers la service la Sony pentru masuri de urgenta, poate chiar si o interventie chirurgicala pe cord deschis, daca ar fi fost cazul.

Sony Services, in ciuda numelui, nu efectueaza servicii de service, asa ca nu faceti greseala de a merge tocmai pana intr-un capat la Bucurestiului, intr-o zona cu hartoape, gropi, namol si praf (Turabo e un punct de reper), pentru ca nu e niciun medic de garda care sa puna repede perfuzii bolnavului. Esti indrumat, usor iritat de catre o tanti de la intrare (lucru obisnuit doar intr-un spital) sa te uiti mai bine pe fituica de garantie si sa vezi ca acolo e un numar de telefon care nu e al lor. Adica ei erau firma de distributie, nu service-ul, chiar daca pe cladire se vedea scris, fara ochelari, “Sony Services” – alte servicii, adicatelea. 

Citeşte mai departe