14 aprilie 2010

La Historia de un omor

Publicat în General de Adrian Ţone

Aseara am fost la cârciumă în formulă de serviciu. Iniţial voiam la un pub din centrul vechi, dar „nu mai facem rezervări, că sunt prea multe cereri”. Apropo de centrul vechi, acolo în curând vor muri oameni. Şi dacă nu vor muri căzând prin gropi sau sub dărămături, îşi vor găsi sfârşitul din cauza mirosului de rahat, cum ar zice Mitică Dragomir, sau excremente, conform lui Patapievici. Mirosul e acelaşi, pestilenţial. Şi stai, că nu a venit vara…

Eh, în mirosul ăsta, au apărut ca ciupercile după ploaie (nu vreau să mă gândesc că ar creşte în mediul lor natural, în băligar) pub-uri, restaurante, terase, birturi, cârciumi. Frumoase, înţesate de lume. La ora 7 şi jumătate în seara zilei de marţi, majoritatea erau pline. După îndelungi căutări am intrat la La Historia, “bistro, bar and more”, restaurant care face parte lanţul El Comandante, “brand asociat prin denumire si design figurii legendare a revolutionarului cubanez Che Guevara”, aşa cum am găsit scris eu undeva pe net. Uau, uau, uau, maxim am zis. Ce dacă n-a fost cubanez, ci argentinian?

Trec cu greu de doi băieţi care blocaseră intrarea cu două butelii de aragaz şi mă gândesc ce oropsit trebuie să fie bucătarul. La intrarea în local, în dreapta şi stânga uşii sunt doi lei fioroşi, aurii, în marime naturală. Glumesc. În dreapta erau 3 navete cu sticle de bere goale iar în stânga un stivuitor. Aşa, intru şi întreb un chelner: “Se poate găsi o masă pentru 12 persoane flămânde şi însetate?”. „Da”,mi-a zis, şi ne-a condus la o masă. Ne-am aşezat şi ne benoclam pe meniuri, când a apărut o doamnă supărată, mai ceva să ne bată, că era masa rezervată. “Bine, plecăm atunci”. “A, nu, nu, găsim alta”. Fraieri, trebuia să plecăm. Şi ne aşezăm din nou.

Dăm comanda, de băuturi. Ofertă variată în menu, nu şi în galantar. Vreo două-trei sortimente de beri şi câteva de vin. Comanda vine relativ repede. Ne hotărâm şi la mâncare, chelnerul face recomandări. Hai mă că e bine, mâncăruri din America de Sud, n-are ce să fie rău. Trece o oră, am terminat băuturile. Chelnerul n-a mai trecut pe la noi. Mă duc după el, nu-l găsesc. Abia după vreo oră şi jumătate a apărut să ne spună că mai durează câteva minute mâncarea. M-am gândit că buteliile de la intrare erau goale, şi nu mergea aragazul. A mai trecut o jumătate de oră. Mâncarea mea sud-americană era rece. Şi sortimentul „blagioplingasmictoflesche” se compunea din următoarele ingrediente: vreo 20 de cubuleţe de piept de pui în mijlocul farfuriei, scăladate într-un sos de checiap iute, şi pe margine nişte cartofi fierţi şi apoi prăjiţi, de li se spune gratinaţi. Cum mă două ore pentru felul ăsta de mâncare? Şi rece. A, era să uit, farfuria era frumos ornată cu boia.

Unul dintre noi a vrut să fie mai special şi a comandat „chsaiufsdufjkjlskaşaaa”. E, ghinion. Era tot piept de pui, cu legume de la congelator însă, ceea ce făcea ca totulsă aibă aspect şi miros de tocăniţă, şi care a durat „câteva minute” mai mult. Adică vreo 30. “Condusa de un maestru culinar cu o experienta de peste 30 de ani in arta gastronomica, bucataria restaurantului “La Historia” propune un meniu bogat, o imbinare savuroasa intre clasica bucatarie romaneasca si feluri de mancare cu arome specifice Americii Latine”, scria pe net.

În rest a fost bine, a cântat o formaţie. Live şi simpatic. Şi au dansat doi băieţi, îngreţoşător. Berile şi mai ales cafelele au venit cu aceeaşi întârziere. Nota de plată a apărut însă cam după vreo două minute. Promptitudine maximă. Eh fiscală… Cu pixu’. Am avut noroc că nu era scrisă cu creion chimic cu stativ după ureche, înmuiat în gură.

Marţi seara am asistat La Historia de un omor. Un episod de fapt din exterminarea în masă a ceea ce înseamnă chelnereală, bucătăreală, serveală şi ce-o mai fi pe lângă.

22 martie 2010

Ne furam singuri caciula

Publicat în General de Ovidiu Vanghele

Vad azi, luni, 22 martie, pe la un 17.30, un EXCLUSIV pe juma’ de ecran la Realitatea TV. Casc ochii, citesc mai departe si ce vad? “NEWSIN: Numele lui Basescu apare in stenogramele din dosarul Voicu”.

Uimit, deschid fluxul MEDIAFAX si vad asa:

Vineri, 19 martie 2010 / 18:05:14

Voicu, la telefon, către Căşuneanu: Vă asigur că acest transcript nu va fi primit de Băsescu

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Interceptările din dosarul senatorului PSD Cătălin Voicu arată că demnitarul părea conştient că telefonul îi este ascultat, astfel că, într-o convorbire cu omul de afaceri Costel Căşuneanu, îl asigură pe acesta că transcriptul dialogului nu va ajunge la preşedintele Băsescu.

Imi amintesc apoi ca a fost si pe site-ul nostru free, pe care-l poate vedea oricine, la liber, o caut si o gasesc aici (atentie la data si ora)

Ce intelegem noi de-aici? Ca, dupa mintea mea, sintem principalii vinovati pentru imaginea de doi lei pe care jurnalistii si presa in general o au in ochii publicului. Pentru ca dam cu rahat pe concepte precum “EXCLUSIV”, aplicandu-ne un stang in drept de toata frumusetea si dand cu credibilitatea in fasole.

Si, daca acest modus operandi e de inteles la productii indoielnice (nu pot sa scriu cum imi vine, e totusi blog de companie…) precum OTV, faptul ca el este folosit si de institutii serioase precum RTV ma mahneste teribil…

Cum ne-ar fi stat sa punem si noi un tag cu “EXCLUSIV” pe materialele date vineri, cand Hotnews a avut stiri din acele documente inca de joi seara?

Chiar daca am scos din acele documente chestiuni pe care ei nu le-au speculat si nu le-au evidentiat, ei le-au avut, totusi, inaintea noastra. Le-au dat primii, asa cum le-au dat…

12 martie 2010

Fon Fon Fon

Publicat în General de Adrian Ţone

Ascultă melodia asta în timp ce citeşti pentru că e posibil ca textul să te plictisească:

Deputatul Alin Popoviciu ar vrea să depună în regim de urgenţă un proiect de lege care să interzică vrăjitoria. Pfuuuu. Deci vrăjitoria, magia, alchimia, iluzionismul, tot ce ţine de buhuhu, bimbadabompoc, alabalaportocala şi hocuspocuspreparatus? “Vreau să le interzic activitatea deoarece prea mulţi oameni au căzut victime şarlataniei lor”, spune Popoviciu. Hmmm. Deci în 2010, un stat din Europa, nu din Africa, recunoaşte legal, în scris, prin lege, vrăjitoria? Cool. Pentru că, din moment ce o interzici, clar o recunoşti. Prin lege. Deci ajungem, în sfârşit, acolo unde a fost Europa apuseană acum mai bine de o mie de ani, în vremurile Inchiziţiei. Pfiuuuu. Greu fuse. Bine că am trecut de Antichitate. E altceva in Evul Mediu, parcă alt aer, altă civilizaţie… Eram convins că odată cu cel de-al doilea mandat vom trece într-o epocă nouă. Şi n-au trecut decât 3 luni de la alegeri. În 5 ani sigur-sigur atingem culmi nebănuite.

Acum, că tot ajunserăm aici, ce facem? Pe doamna Urania, cu horoscopul, ce facem, o încadrăm la erezie sau nu? Suntem siguri că nu ne fraiereşte cu prezicerile alea? Dacă ne spune că o să câştigăm la loto în ziua în care ne scade din salariu? E “şarlatanie” cum zice domnu’ deputat, ori nu?

Dar pe Siminică. Siminică ăla de la circ, cu nasul roşu, de păcăleşte copiii că scoate sunete caraghioase când apasă pe el, îl legăm sau nu?

Dar pe colegul lui prestidigitator Iosifini? Ăla scoate iepuri din pălărie. Clar e ceva necurat. Şi taie femeile băgate în cutii. Uuuuu.

De actori nu mai vorbim, ăia mereu păcălesc oamenii. Se cred de fiecare dată altcineva şi au pretenţia ca spectatorii, care dau bani grei pe bilete, să-i creadă. Pe ăştia a avut grijă statul însă să-i liniştească, să le taie pensiile dacă mai mint oamenii.

Dar dacă apare şi pe la noi un Gallileo care ne va dovedi că România politică se învârte în jurul lui Zeus, ce-i facem? De unde luăm lemne de rug, că nu mai sunt păduri?

Domnu’ deputat, întrebare: prostia de ce n-o interziceţi? Vă e teamă?

4 martie 2010

Irina a devenit dependenta de retele de socializare

Publicat în General, Life de Irina Dârlea

Astazi am primit o informatie pe care nu stiu nici cum sa o iau si nici ce sa fac cu ea. O colega de liceu, careia nici macar nu-i stiam numele complet si nici nu cred ca ne-am salutat mai mult de trei ori, a primit ceea ce isi dorea “period”.

Bon, mai stiu despre fata asta ca traieste intr-o tara frumoasa, unde studiaza dreptul si ca saptamana trecuta a fost putin deprimata dupa ce avut o petrecere grozava de ziua ei, la care Kiki si-a facut de cap. Nu stiu cine e Kiki, dar sunt sigura ca din doua click-uri pot afla cel putin data nasterii.

Am rezistat cu stoicism multi ani fara sa ma bag in nici o retea de socializare, am refuzat sute de invitatii si zeci de poze reusite (in care nici macar nu seman cu mine) au ramas la mine in calculator.

Pana intr-o zi plictisitoare de vara cand am cedat si am dat accept.

N-am vrut sa-mi pun poze, nu-i nimic, m-au tag-uit altii, asa ca am scos eu ceva din arhiva personala sa nu-si faca oamenii impresii gresite.

Cererile de imprietenire au curs in valuri.

Mi-am luat un caine, am aflat ca numele meu e violent, ca numarul de telefon e candy, ca sufletul pereche e varsator si cam cat noroc am zilnic.

Am mai aflat ca un fost iubit danseaza tango, ca altul e racit si ca niste prieteni au fost la Paris.

Nu-mi mai bat capul sa-mi amintesc zilele de nastere ale oamenilor, ca oricum scrie acolo.

Daca nu-mi verific horoscopul in fiecare dimineata si predictia zilei de la madam Pampam, nu pot iesi din casa.

Pana si stirile le citesc de acolo, ca parca sunt mai atragatoare, intre un link de la o melodie noua si un status dragut despre vremea de afara.

Exista totusi si dezavantaje. Nu pot sa spun sefei ca nu am avut timp sa raspund la telefon, pentru ca scrie clar la ora de, in ziua de, eram la un film.

Oare am nevoie de ajutor?

19 februarie 2010

Creste alocatia, creste si copilul

Publicat în General, Social de Irina Dârlea

Trei mame cu sapte copii, toti mititeii, niciunul de dat la scoala, a fost imaginea care a facut liniste, intr-o seara, intr-o statie de autobuz din centrul Capitalei.

Imi dadeam coate cu o colega, pentru ca nu am mai vazut de foarte mult timp atatia copii impreuna pe strada.

“Pai am trei si unul pe drum!”, a zis una dintre ele.
Raspuns de la una care tinea unul in brate, doi de o mana si o sacosa in cealalta: “Creste alocatia, creste si copilul!”.

Avand in vedere ca mamele respective nu au avut timp sa munceasca, calculand sarcinile si perioadele postnatale, probabil ca vor ajunge la aceleasi venituri cu una care are o slujba din care castiga decent si doi copii de crescut.

16 februarie 2010

Felicitări Sven!

Publicat în General, Media, Sport de Cristi Dimitriu

Am citit aici cum Sven Kramer, campion olimpic la Vancouver la patinaj viteză (5.000 de metri), recordman mondial, multiplu campion european şi mondial, ar fi “jignit” o ziaristă americană – care l-a întrebat cine este, din ce ţară şi ce a câştigat – întrebând-o: “Eşti proastă?”.

În cazul în care la noi în România nu o fi ajuns ceva trunchiat, îl felicit pe Sven Kramer, care, de fapt, nu a jignit, ci a pus o întrebare cât se poate de legitimă!

De când s-a dat ştirea, mulţi, printre care şi colegi jurnalişti, îmi spun: “Bine i-a făcut!”. Cum să fii acreditat acolo, să ai material informativ la dispoziţie, să vezi steagul şi să auzi imnul Olandei şi să pui asemenea întrebări? Cum a ajuns ziarista asta la proba de patinaj viteză? Cum de nu s-a documentat cât de puţin dacă tot era pe dinafară? – se întrebau colegii mei. Unul chiar a spus: “Era din SUA şi pe aştia nu îi interesează decât despre ai lor”.

Acum, eu însumi m-am surprins spunând în gând acelaşi lucru şi fără semnul întrebării despre unele “colege” şi “colegi” văzuţi pe viu în acţiune sau pe la televiziuni. În gând, pentru că nu sunt mitocan

Despre toţi ziariştii care sprijină un reportofon sau microfon în timp ce ochii şi gândurile le zboară aiurea pe pereţi, despre prestatorii de live-uri pe la tv care nici măcar nu ştiu prea bine unde sunt şi de ce, despre reporterii care nici nu ascultă răspunsul celui intervievat şi pun imediat o întrebare pe aceeaşi temă, despre moderatorii de talk-show-uri care nu se documentează şi contrazic evidenţa. Şi despre mulţi alţii cu care îmi e ruşine că sunt coleg.

Cum s-a ajuns la asemenea “specimene” e o treabă complicată, iar explicaţiile sunt multe. Nu e timpul şi locul să detaliez, dar vă spun sigur că multe din explicaţii nu se susţin. Aviz redactorilor-şefi.

Să nu se înţeleagă de aici că îmi denigrez meseria sau că mă alătur politicienilor români care şi-au făcut un obicei în a denigra toată breasla pentru a-şi proteja afacerile ilegale. Sau cititorilor care înjură ziariştii pe bloguri după ce politicienii le-au inoculat ura faţă de jurnalişti în general. Şi nici să nu se înţeleagă că sunt de partea ziariştiilor aşa-zişi specialişti/analişti, care se ocupă şi cu altceva decât presa, în cârdăşie cu politicieni şi/sau oameni de afaceri.

Aici e vorba doar de profesionalism şi de aceea mă alătur lui Sven Kramer, întrebându-i simplu şi direct: “Eşti proastă/prost?”.

Dar întrebarea asta nu e tot ce se poate face, ar trebui să fie doar începutul…

12 februarie 2010

“Lopătarii”

Publicat în General, Social de Cristi Dimitriu

Şase ca vin “lopătarii”!, îmi strigă vecinul de la parter atârnat pe geam, arătând cu mâna în lungul străzii. Ştia că vreau să îmi scot maşina din zăpadă. Mă uit si ce văd: nu păsările cu numele ăsta, ci un grup de bărbaţi cu lopeţile în spate. “Iată că Primăria intervine”, îmi zic, dar nu e aşa.

“100.000 lei şi vă dezăpezesc maşina”, spune unul. Îl refuz. Aveam deja propria lopată luată de la depozitul de materiale de construcţii de lângă casă pe care am dat 150.000 lei vechi. Şi deja rezolvasem jumătate din muntele de zăpadă. Am dat o oră la lopată şi am scos maşina. Dacă apelam la “lopătar” e clar că rămâneam cu 50.000 în buzunar. Dar, dacă mai ninge o dată, mă scot.

Mă gândesc că, dacă o ascultam pe soţia mea – care m-a bătut la cap să iau lopată de la începutul iernii -poate asta era a doua oară sau chiar a treia când aş fi folosit lopata. În cazul în care aveam un “spirit întreprinzător” şi luam lopata din toamnă poate făceam şi bani cu ea. Mai degrabă o închiriam că tot nu s-au găsit o perioadă.

Eu sunt în “altă ligă”, vorba cuiva. Nu am timp de asta, nu că mi-ar cădea blazonul cu lopata în mână. Mă apuc să calculez cât câştigă un “lopătar”. Să zicem că a avut parte de vreo trei zăpezi mari iarna asta şi a “prins” vreo şase zile de dat la lopată pentru maşinile altora. Şi vedeţi doar câte şoferiţe neajutorate avem. Antrenat, un “lopătar” scoate o maşină din zăpadă cam în jumătate de oră. La opt ore de muncă ar avea cam 1 milion 600 de mii. În şase zile face spre 10 milioane. Plus că în cazurile “complicate” ia şi 200.000 lei.

Până la urmă e şi ăsta un business. “Biznis sefu’ că e criză”, cum mi-a spus unul dintre purtătorii de lopată.

Dar la începutul iernii a fost criză … de lopeţi. La un moment dat o lopată se găsea cu 500.000 de lei vechi, iar unui prieten i s-a cerut 800.000.

Nu cred că “lopătarii” au auzit de sumele astea că nu mai făceau niciun “biznis”. Mai ales că unele lopeţi erau roşii şi păreau “luate” de punctele PSI. Altele păreau să fi venit direct de pe un şantier.

Deci, iniţiativă are românul, de lopeţi “face rost”, forţă de muncă disponibilă este. Ce ne trebuie ca să deszăpezim Bucureştiul sau să dăm zăpada de pe canale ca să se scurgă bălţile imense?

Desigur că o firmă de deszăpezire să îi angajeze pe “lopătari” şi să le dea legal banii pe care i-au primit de la primării. Nu e cazul. Pentru că surpriză: mulţi dintre “lopătari” sunt deja angajaţi, dar de ce să nu facă şi ei un “biznis” al lor, mai ales că nu îi controlează nimeni. Alţi “lopătari” sunt şomeri.

Mai bine primăriile să dea direct banii la “lopătari”. S-ar găsi destui dacă ar câştiga măcar de o pâine. Şi cred că şi primăriile ar ieşi în câştig. E drept că nu ar mai arunca cu bani, comisioane şi şpăgi la clienţii politici. Dar asta e altă poveste, care la noi nu are sfârşit.

Aşa că datul la lopată va fi făcut tot individual de proprietarii de maşini şi de cei care fac un “biznis” de 100.000 de lei maşina.

Şi Bucureştiul va rămâne tot înzăpezit şi inundat. Iar subiectul de presă va fi acelaşi, cu “iarna care a luat prin surprindere autorităţile”, nu “lopătarii”.

3 februarie 2010

Interesele reporterului frenetic Bula

Publicat în General, Media de Irina Dârlea

Ma macina de cateva zile ce as putea scrie eu in declaratia de interese? Nu m-a mai sacait o chestiune in asa hal de pe vremea cand dadeam teza la matematica.

Si acum cinci minute, in timp ce spalam vasele, mi-am dat seama! Interesului celor care au propus treaba asta este ca eu sa plec din presa.

Cand stai in gerul Bobotezei sa pazesti o usa, ca dupa trei ore sa suni in redactie si sa zici “N-a vrut sa declare nimic in ….”, ce interes ai?

Sau mai fain, cand stai pe langa carciumile unde se fac cartile pentru conducerea PSD-ului si toti iti spun, numai ca fiecare altceva si pe surse?

Sau cand cauti pe licitatii punct com cand n-ai nici o stire in lucru, cum cauta corporatistii prin retele de socializare colegii de liceu?

Cand te “certi” cu vreun director platit din bani publici care iti promite ca te racoreste in Dambovita daca mai scrii ceva de el?

Sau cand mori de plictiseala ascultand despre noile haine si povesti ale vreunei dive, iubita si apreciata de public?

Cei de pe la televiziuni dau live-uri si iarna si vara despre cat de nasoala e vremea, dar astia sigur au ei vreun interes pe undeva, probabil ca vor sa ajunga sa prezinte, la un moment dat, chiar vremea.

Vecina mea (fosta ca m-am mutat) de fiecare data cand ma prindea pe scari zicea sa nu-i mai mananc degeaba pensia ca nu am scris niciodata ca administratorul o incarca la factura de intretinere.

Din cauza oamenilor ca ea, ma cam dau student in locuri publice, secretara sau ponei, depinde de situatie.

Nici macar nu poti sa te mai lauzi la rude ca l-ai vazut de aproape pe presedinte, jurnalist fiind, ca l-au vazut toate matusile si chiar au si dansat cu el, la Neptun.

Eu cred ca propunerea acesta nu va ajunge niciodata lege, pentru ca nu poti sa amesteci intr-o lege integritatea demnitarilor cu jurnalisti si penopolezi.

Cum ar suna Legea nr. 10/2010 privind sistemul unitar de salarizare, fertilizarea in vitro si cultivarea ciurpecilor de cultura???!!!

Eu vad in treaba asta doar un picut de pr: ataca presa si vei ajunge pe prima pagina.

1 februarie 2010

Iarna pe pe pe pe ulita

Publicat în General de Irina Dârlea

“Desi prima parte a lunii ianuarie va fi cu adevarat geroasa, temperatura va atinge chiar si 10 grade Celsius in a doua jumatate a lunii ianuarie, dupa ziua de 15″, asta zicea prognoza la inceputul anului.

Nimic gresit, in afara de timp si spatiu, ca s-au inregistrat temperaturile astea, dar nu in Bucuresti, sau nu in 2010.

Daca cineva a simtit 10 grade luna trecuta, fiind afara si nu intr-un canal aburind cum am vazut eu rasarind doi boschetari care se uitau la cer, inseamna ca erau altfel de grade, nu Celsius.

Acum, de fiecare data cand nu-mi mai simt fata, si-mi ingheata sireturile de la bocanci, ma gandesc la ursii polari, care poate sunt fericiti.

Dar nu am cum sa nu ma enervez ca am numai urme albe pe toate incaltarile, ca am facut doua flick-flakuri cand ma grabeam, pe un trotuar central fiind.

Senzatia mea preferata, iarna in Capitala, ramane aia din statia de autobuz cand minunatii participanti la trafic accelereaza in balti pline cu apa, gheata maruntita si lichide maronii.

A, si sa nu uit sa-i mentionez pe oamenii, sa nu le zic altfel, care isi parcheaza masinile pe trecerea de pietoni, pe singura patratica nescufundata in balta.

Si in copilarie ma enerva iarna. Ca ne puteam da cu sania pe strada o singura zi dupa ce se depunea zapada, pentru ca dupa aia venea tractorul si ai nostri tati cu lopetile si o trimiteau departe.

15 ianuarie 2010

România-Ucraina 1-1

Publicat în General, Media, Politic de Cristi Dimitriu

Să luăm o ştire despre Ucraina:

AFP: Viaţa politică din Ucraina se transformă într-un serial televizat

KIEV (MEDIAFAX) – Pluralismul a înflorit în Ucraina, la cinci ani de la “revoluţia portocalie”, care a eliminat cenzura în această fostă republică sovietică, în aşa fel încât viaţa politică s-a transformat într-un serial de televiziune, relatează AFP.

Fenomentul s-a extins cu ocazia alegerilor prezidenţiale, primul tur desfăşurându-se duminică.

Situaţia contrastează cu precedentul scrutin din 2004, înainte ca o mişcare populară, “revoluţia portocalie”, să propulseze la putere opoziţia prooccidentală.

Înaintea votului din 2004, numeroşi jurnalişti ucraineni s-au revoltat împotriva cenzurii impuse de preşedinţia cu tendinţe autoritare a lui Leonid Kucima, oferind forţelor prooccidentale o expunere televizată ce le va favoriza ascensiunea.

Cenzura centralizată a dispărut de atunci. Transmisiunile în direct au devenit la modă, impunându-se în toate mediile, de la concursurile de dans la conferinţele de presă ale politicienilor.

“Emisiunile televizate au început să înlocuiască realitatea politică”, apreciează editorialistul ucrainean, Serghei Grabovski în publicaţia electronică Telekritika.

Acestora li se adaugă talk-show-urile politice în direct, difuzate de numeroase posturi de televiziune şi foarte frecventate de politiceni care profită de orice ocazie pentru a se critica.

În urmă cu câteva săptămâni, telespectatorii puteau opta între două emisiuni, dintre care una îl prezenta pe preşedintele Viktor Iuşcenko, pe cale de a-şi critica dur adversarii, iar cealaltă pe posibilul său succesor, Viktor Ianukovici, opozantul prorus, care făcea acelaşi lucru pe un alt post.

Dacă acest tip de emisiuni cresc audienţele, o dezbatere despre problemele ţării, dominată de o criză economică şi politică, este mai puţin interesantă.

Nu este vorba despre o competiţie “între personalităţi sau concepte, ci o bătălie de aruncat cu noroi”, până în punctul în care aceasta “a devenit regula emisiunilor politice”, remarcă Grabovski.

O altă problemă este că, în pofida diversităţii de opinii, lipseşte obiectivitatea. “Fiecarea post (de televiziune) este deţinut de un oligarh” care încearcă să-şi impună preferinţele electorale, declarară directoarea Institutului de strategii anticriză, Katerina Kiricenko.

Presa scrisă, afectată mai dur de criză decât posturile de televiziune, nu este scutită, ziarele profitând de pe urma campaniei electorale pentru a-şi ameliora situaţia financiară prin toate mijloacele.

Potrivit directoarei organizaţiei neguvernamentale Institutul de mass-media, Viktoria Siumar, “numărul articolelor «comandate» de către echipele de campanie ale candidaţilor s-a dublat”.

Libertatea de exprimare nu a creat responsabilitate. În cazul alimentării de acuzaţii, lipsesc adesea dovezile incriminatorii.

Chiar şi în situaţia în care acestea există, nici o instituţie a statului nu le acordă atenţie. Puterea “pare să rămână surdă la vocea” presei, subliniază săptămânalul Dzerkalo Tijnia.

Acum să ne jucăm puţin, înlocuind unele nume proprii, iar altele sa le tăiem şi să scoatem sursa, care desigur nu a transmis o astfel de ştire, deşi…

Viaţa politică din România se transformă într-un serial televizat

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Pluralismul a înflorit în România, la cinci ani de la “revoluţia portocalie”, care a eliminat cenzura în această fostă ţară comunistă, în aşa fel încât viaţa politică s-a transformat într-un serial de televiziune.

Fenomentul s-a extins cu ocazia alegerilor prezidenţiale, primul tur desfăşurându-se duminică.

Situaţia contrastează cu precedentul scrutin din 2004, înainte ca o mişcare populară, “revoluţia portocalie”, să propulseze la putere opoziţia prooccidentală.

Înaintea votului din 2004, numeroşi jurnalişti români s-au revoltat împotriva cenzurii impuse de guvernarea cu tendinţe autoritare a lui Adrian Năstase, oferind forţelor prooccidentale o expunere televizată ce le va favoriza ascensiunea.

Cenzura centralizată a dispărut de atunci. Transmisiunile în direct au devenit la modă, impunându-se în toate mediile, de la concursurile de dans la conferinţele de presă ale politicienilor.

“Emisiunile televizate au început să înlocuiască realitatea politică”, apreciează un editorialist în publicaţia electronică ….

Acestora li se adaugă talk-show-urile politice în direct, difuzate de numeroase posturi de televiziune şi foarte frecventate de politiceni care profită de orice ocazie pentru a se critica.

În urmă cu câteva săptămâni, telespectatorii puteau opta între două emisiuni, dintre care una îl prezenta pe preşedintele Traian Băsescu, pe cale de a-şi critica dur adversarii, iar cealaltă pe posibilul său succesor, Mircea Geoană, care făcea acelaşi lucru pe un alt post.

Dacă acest tip de emisiuni cresc audienţele, o dezbatere despre problemele ţării, dominată de o criză economică şi politică, este mai puţin interesantă.

Nu este vorba despre o competiţie “între personalităţi sau concepte, ci o bătălie de aruncat cu noroi”, până în punctul în care aceasta “a devenit regula emisiunilor politice”, remarcă editorialistul.

O altă problemă este că, în pofida diversităţii de opinii, lipseşte obiectivitatea. “Fiecarea post (de televiziune) este deţinut de un oligarh” care încearcă să-şi impună preferinţele electorale, declarară directoarea Institutului de strategii anticriză.

Presa scrisă, afectată mai dur de criză decât posturile de televiziune, nu este scutită, ziarele profitând de pe urma campaniei electorale pentru a-şi ameliora situaţia financiară prin toate mijloacele.

Potrivit unei directoare de organizaţie neguvernamentală, “numărul articolelor «comandate» de către echipele de campanie ale candidaţilor s-a dublat”.

Libertatea de exprimare nu a creat responsabilitate. În cazul alimentării de acuzaţii, lipsesc adesea dovezile incriminatorii.

Chiar şi în situaţia în care acestea există, nici o instituţie a statului nu le acordă atenţie. Puterea “pare să rămână surdă la vocea” presei.

Interesant, dar si trist, nu?