16 iulie 2010

Vuvuzeaua de presă

Publicat în Blogroll, General, Life, Media, Politic de Florin Ciolac

Vuvuzele de presă constituie o specie aflată în plină expansiune. Locul preferat de acţiune este televiziunea, însă există şi vuvuzele care s-au aciuat pe la radiouri, al doilea areal în opţiunile lor. Statisticele arată că ziarele, locul în care au apărut iniţial vuvuzelele, sunt preferate din ce în ce mai puţin ca spaţiu de manifestare, ele nedispărând însă din această zonă.

Exemplarele din specia vuvuzelei de presă se caracterizează prin faptul că, fără a se pricepe la ceva anume, pot vorbi, de obicei mult şi fără coerenţă, despre orice. Evoluţia ultimilor ani din climatul presei a transformat această caracteristică într-o condiţie a succesului vuvuzelelor.

Vuvuzeaua de presă se manifestă, preponderent, în acţiuni precum talk-show-uri, magazine de ştiri, dezbateri televizate, dughene de ştiri, sinteze informative şi altele.

Vuvuzeaua de presă, în cele mai multe cazuri, nu are o pregătire specifică şi nici abilităţi sau talente pentru a se afirma în alte activităţi productive.

Vuvuzeaua de presă are capacitatea de a ascunde aceste deficienţe printr-o efervescenţă verbală şi prin îndrăzneala de a aborda orice subiect pretabil unei şuete, convinse fiind că nu contează ce spun, ci cât de mare este densitatea de cuvinte pe secundă.

În ultimii ani, vuvuzeaua de presă s-a specializat în a vorbi despre orice subiect, fără a aborda informaţii de consistenţă, rezumându-se doar la opinii, interpretări, păreri marginale, speculaţii, comentarii, zvonuri, pe care le colportează într-o avalanşă verbală susţinută, menită să acopere, ca un zgomot de fond, adevărata problemă.

Vuvuzeaua de presă poate vorbi ore întregi despre finanţe, despre politică, despre dogma bisericească, despre cursul de schimb, despre patologia suicidului, despre combaterea inundaţiilor, despre combaterea evaziunii fiscale, despre măsuri economice, despre suferinţa umană, despre tactici militare, despre licitaţii.

Fără a oferi informaţii sau lămuriri şi în lipsa unei pregătiri profesionale adecvate, vuvuzelele de presă au proliferat în ultimii ani speculând frenezia superficialităţii, specifică societăţii contemporane, şi înclinaţia naturală spre facil şi inconsistenţă a publicului amator de şuete televizate.

Neavând credinţe, principii sau opinii proprii şi nici capacitatea de a furniza informaţii specializate, vuvuzeaua de presă este deosebit de adaptabilă, astfel că, de cele mai multe ori, ea combate astăzi ce a susţinut ieri şi împrumută cu uşurinţă păreri exprimate de alţii.

Nefiind interesate de informaţii corecte, vuvuzelele de presă se folosesc de informaţiile produse de alţii, pe care însă, de cele mai multe ori, le utilizează eronat, considerându-le inferioare unei perorări libere pe lângă subiect.

Caracterizate fiind de dispreţul faţă de informaţii corecte şi brute, vuvuzelele de presă devin adeseori violente atunci când se confruntă cu preopinenţi care recurg la informaţii reale, fiind întâlnite din ce în ce mai dese cazuri în care vuvuzelele de presă îşi jignesc invitaţii şi recurg la invective.

Vuvuzelele de presă pot fi identififcate după preferinţa pentru cuvinte precum „efectiv”, „deci”, „mai trebuie spus”, „haideţi să vedem”, „trebuie să vă mai spun”, „cum vă spuneam”.

Pentru a-şi asigura succesul, vuvuzeaua de presă colaborează îndeaproape cu vuvuzeaua politică, precum şi cu alte specii de vuvuzele: vuvuzeaua de sindicat, vuvuzeaua de scenă, vuvuzeaua de bară.

Vuvuzeaua politică s-a dezvoltat în strânsă legătură cu vuvuzeaua de presă. Vuvuzeaua politică se distinge prin faptul că în domeniul în care au apărut sunt ineficiente, preferând să joace bridge, să doarmă, să călătorească în străinătate, să participe la raliuri decât să îşi facă meseria.

Vuvuzeaua politică, fie din lene, fie dintr-un deficit intelectual, nu se poate afirma în mediul ei original, politica, şi nu are capacitatea de a propune legi sau de a iniţia dezbateri serioase.

Întrucât nu este în stare să facă ceva concret, vuvuzeaua politică nu participă la şedinţe de Parlament, preferând să discute cu vuvuzeaua de presă, la televizor. Ca şi aceasta din urmă, vuvuzeaua politică poate să vorbească despre orice, fără să aibă habar despre domeniul respectiv. Astfel, pot fi des întâlnite vuvuzele politice care au absolvit medicina perorând despre macroeconomie, sau vuvuzele politice care au absolvit politehnica dându-şi cu părerea despre teorii ale dreptului constituţional.

Vuvuzeaua de presă este descendentul unor alte specii din presă, precum „fătuci”, „păsărici” şi este înrudită cu vuvuzeaua-şpagă şi cu vuvuzeaua-şantaj.

31 mai 2010

România, nu ştiu de ce, de sex feminin

Publicat în General, Life de Adrian Ţone

“Diana Irina Boancă, o româncă de 22 de ani a câştigat concursul Miss Bikini din China după ce a învins concurente din 63 de ţări”. Ete, na! Şi dacă are virgulă între subiect şi predicat, ce? Ştirea e importantă, harfa cum s-ar zice. Am găsit-o pe un site de ştiri. E autentică. În sfârşit România e “nambăr oan”. Parcă îl aud pe Adi Minune în duet cu Daniela Gyorfi: Cine e pe primul loc? Ro-mânia, Ro-mânia.

În sfârşit, România a terminat-o cu micii la margine de pădure, a închis casetofonu’ cu Adi şi Daniela, şi-a strâns peturile de bere şi caserolele de cărnuri de la supermarket, i-a dat într-o parte, ca să nu zic Dracu’, şi pe Boc şi pe Băsescu, că tot la fel o să ne fie, a terminat şi cu grevele, şi nu numai că s-a prezentat onorabil la un concurs internaţional, dar l-a şi câştigat. S-a dus în China, frumuşel (nu, de data asta n-a adus nici jucării, nici usturoi, în plus nu mai are voie să aducă usturoi, că intră la evaziune, am auzit eu la televizor) şi-a dat jos textila, şi-a unduit formele muncite pe lângă grătare, şi a câştigat. Acum o să vină mulţi să zică, hai mă iar din nou încă o dată ne repetă unu’ că România e curvă. Nu, greşit! Niciodată nu voi îndrăzni să spun despre ţara mea că ar putea fi “curvă”.

Am perceput întotdeauna România ca fiind o femeie. Nu ştiu de ce. În capul meu (bine, gol, cum spui tu) România a fost şi este o femeie frumoasă. Mai multe nu spun. Le păstrez în capul meu gol.

Tot România, tot de sex feminin (să nu îndrăzneşti să mă contrazici, tu l-ai văzut pe Ovi?) era cât pe ce să câştige Eurovizionu’. Da’ nu l-a câştigat pentru că s-au dat premiile pe căi politice, aşa am auzit. Am luat premiu’ trei pentru că l-a luat Germania pe primu’. Deci lucrurile au stat cam aşa la Eurovizionu’ de anu’ ăsta: s-au strâns toţi ăştia de prin Europa, cu foamea în gât, Grecia, Portugalia, Bulgaria, România, tot, ce să mai zic, tot. S-au strâns la ceas de seară şi gândiră aşa: Fată, io zic anu’ ăsta să ia Jermania primu’ loc. Nu de alta, dar fi atentă, îi lăsăm pe fraieri să câştige Eurovizionu’ şi poate ne acordă şi nouă împrumuturile alea nerambursabile. Şi au început să cânte în cor: Cine e pe primul loc? Jer-mania, Jer-mania. Aşa?

Întrebare: În folclorul german o exista povestea aia cu greierele şi furnica? Şi dacă o exista, cine e greierele şi cine furnica?

4 martie 2010

Irina a devenit dependenta de retele de socializare

Publicat în General, Life de Irina Dârlea

Astazi am primit o informatie pe care nu stiu nici cum sa o iau si nici ce sa fac cu ea. O colega de liceu, careia nici macar nu-i stiam numele complet si nici nu cred ca ne-am salutat mai mult de trei ori, a primit ceea ce isi dorea “period”.

Bon, mai stiu despre fata asta ca traieste intr-o tara frumoasa, unde studiaza dreptul si ca saptamana trecuta a fost putin deprimata dupa ce avut o petrecere grozava de ziua ei, la care Kiki si-a facut de cap. Nu stiu cine e Kiki, dar sunt sigura ca din doua click-uri pot afla cel putin data nasterii.

Am rezistat cu stoicism multi ani fara sa ma bag in nici o retea de socializare, am refuzat sute de invitatii si zeci de poze reusite (in care nici macar nu seman cu mine) au ramas la mine in calculator.

Pana intr-o zi plictisitoare de vara cand am cedat si am dat accept.

N-am vrut sa-mi pun poze, nu-i nimic, m-au tag-uit altii, asa ca am scos eu ceva din arhiva personala sa nu-si faca oamenii impresii gresite.

Cererile de imprietenire au curs in valuri.

Mi-am luat un caine, am aflat ca numele meu e violent, ca numarul de telefon e candy, ca sufletul pereche e varsator si cam cat noroc am zilnic.

Am mai aflat ca un fost iubit danseaza tango, ca altul e racit si ca niste prieteni au fost la Paris.

Nu-mi mai bat capul sa-mi amintesc zilele de nastere ale oamenilor, ca oricum scrie acolo.

Daca nu-mi verific horoscopul in fiecare dimineata si predictia zilei de la madam Pampam, nu pot iesi din casa.

Pana si stirile le citesc de acolo, ca parca sunt mai atragatoare, intre un link de la o melodie noua si un status dragut despre vremea de afara.

Exista totusi si dezavantaje. Nu pot sa spun sefei ca nu am avut timp sa raspund la telefon, pentru ca scrie clar la ora de, in ziua de, eram la un film.

Oare am nevoie de ajutor?

16 noiembrie 2009

Semaca, Lăscărică şi Şarpele Roşu

Publicat în General, Life, Media de Cristi Dimitriu

Despre Gheorghe Dinică s-a scris şi vorbit atât de mult săptămâna trecută încât nu văd ce s-ar putea spune în plus. A fost un actor deosebit în tot ce a făcut.

Ca să scriu totuşi ceva (mai degrabă altceva) despre felul unic în care juca, vă spun că “Semaca” era poreclit directorul liceului în care am învăţat – MF4, iar “Lăscărică” era profu’ de tehnologie. “Nu trageţi domnule Semaca, sunt eu Lăscărică!”, am auzit încă de pe culoarele liceului. Apoi am văzut filmul. Semaca al meu e un profesor de fizică renumit, Sandu Marin, aflat acum în SUA, pe care l-am văzut anul trecut la o reuniune a colegilor de liceu şi care era un “dur” ca Dinică, dar un adevărat director.

Să vă mai spun despre Şarpele Roşu, o cârciumă sordidă de cartier din zona Pieţei Galaţi. Mese vechi de lemn, scaune tot vechi şi tot de lemn, roşu mult pe pereţi, printre care un steag al PCR, iar undeva un portret al lui Nicolae Ceauşescu. Printre mese, lăutari. Probabil, unul dintre ei era Nelu Ploieşteanu, dar eu nu îl ştiam pe vremea aia. Puteai vedea la un loc ziarişti, artişti şi printre ei câteodată şi pe Gheorghe Dinică. Era acum vreo 15-16 ani şi, dacă mergeai în câteva cârciumi din Bucureşti, încă puteai afla istoria unor personaje sau chiar le vedeai pe acolo. Deşi ziariştii se duceau mai degrabă la Mărul de Aur, ajungeau şi la Şarpele Roşu. Acolo, ziariştii nu stăteau la mesele artiştilor decât invitaţi, ceea ce se întâmpla rar, dar respirau acelaşi fum gros de ţigări odată cu poveştile zburând între mese care parcă semănau, deşi nu erau la fel. Unii nu scoteau niciun cuvânt, că nu aveau chef de vorbă şi veniseră cu “treabă”, iar alţii stăteau ore în şir în faţa aceluiaşi pahar. Cât l-am văzut eu, maestrul mai mult nu a vorbit, dar mi s-a povestit ca au fost şi alte seri în care era vorbăreţ şi cu chef.

Nu sunt atât de ipocrit să spun că nu am băut nimic acolo cu colegii mei, dar vă spun că nu pentru şpriţ am mers. Păcat că în Bucureştiul de azi nu mai găseşti un “Şarpele Roşu” şi poate că toţi cei care au fost pe acolo (eu prea puţin, din păcate) ar trebui să spună câte ceva despre acele vremuri boeme.

4 august 2009

Tristeţea cotidiană şi banalul zilnic

Publicat în General, Life de Indira Crasnea

Cotidianul e primul ziar pe care-l deschid dimineaţa pe Net şi prima tipăritură pe care o răsfoiesc la birou. Ieri m-am uitat ceva mai des.

Azi, prima zi dupa ceea ce mi s-a părut o răfuială, stânga paginii de gardă (îmi plac denumirile clasice ) a site-ului era teritoriul banalului cotidian. Aceiaşi, până la saturaţie: Andronescu, madame Udrea, Oprescu şi ale lui borduri, mirările năuce ale lui Geoană, manşetele lui Mazăre,  judecatoarea hăbăucă Turcu, codul meteo de ploi şi vijelii. 

Ceva perturbări ale banalului de pe stânga erau un fel de listă neagră unde bărboşii paşnici Măruţă şi Grosu (par mai curând doi poeţi frământaţi de abstracţiuni ), intransigentul Tăpălagă şi analistul cu cravată Obae erau aruncaţi în aceeaşi oală: “procurorii presei”. Pentru că îşi scrântiseră peniţa pe Nistorescu. Sub, două perechi de palme trase blogosferei arzătoare. Un pic “acana”, războiul e în desfăşurare : editorialul lui Nistorescu. Al ignobilului N., după ploaia de “fitiriseli”…Cand mai mult de trei iti spun că eşti aiurea nu te duci la culcare. Începi să te gândeşti

În dreapta subţirică, a trecut vijelia. Pe la bloguri e tristeţea cotidiană. Numitorul comun e Cristian Pătrăşconiu. Pus pe liber că nu se asorta la ochi si la pareri cu ignobilul. Urgiseli de meserie (artistică) în care , zi de zi, eşti supus subiectivismelor atroce. Îl ştiu din vedere . Blogul i-l lecturez (acum mai bine de un an am fost făcută tocaniţă de nişte locatari ai arealului său, pe motiv că unicul meu merit este că aş fi ”fata lui tata” -libertatea de a spune orice e sfântă). N-are a face…

Ziaristul bun e ca salamandra. (Supra)vieţuieşte în foc şi alte condiţii vitrege. Aşa probabil se va întâmpla şi cu colegul Cristian. Se va aduna şi o va lua de la capăt.

De la Cotidianul se pleacă. Mă întreb cine va veni ? 

Şi dacă se va cufunda până la vârful nasului în bolnăvicioasa obsesie anti-Băsescu …n-ar fi nicio originalitate. chiar aşa, lumea începe şi se termină cu Traian Băsescu?

Tristeţea de toate zilele este că, pe căldurile astea, originalitatea stă în scrisul lucid, detaşat, care trasmite ceva minţii, poate sufletului.

Vorbe din cărţi, când ne paşte canicula până în noiembrie.

17 iunie 2009

Dor de Basescu

Publicat în General, Life, Politic de Cristi Dimitriu

“Ne era dor de raspunsurile dumneavostra, domnule presedinte!”, asa a grait Radu Moraru, la a n-spea editie a “Nasul” cu Traian Basescu.

Nu mai reproduc alte limbi pe care le-a primit Basescu in …. studioul sau tv favorit, unde periodic se perinda Boc, Videanu, alti pedelisti si cine mai are ceva de spus impotriva adversarilor partidului.

Culmea e ca Basescu avea ceva dreptate in ceea ce spunea despre asa-zisii ziaristi si analisti care vin nepregatiti, non-stop, pe la toate talk-show-urile, care curg fara incetare pe la tv-uri. Chiar si despre politicienii de rangul doi care se perinda pe la televizor si discuta cu niste moderatori agresivi. Numai ca problema lui Base este ca de ce il ataca pe el si atat. Adica ziaristii rai sunt cei care il acuza. Sigur ca s-a pus problema ca exista si ziaristi onesti, dar nici Moraru, care a spus asta, si nici Base nu ne-au lamurit, preferand sa se refere doar la “vedete”, precum Hurezeanu si Sorin Rosca Stanescu. Si din nou mogulii, cu interesele lor, cu Vantu care a dat un “tun” de 60 de milioane de euro, etc.

Si iar pupat Base in … studio de catre “ziaristul” Radu Moraru, urari de succes si alte alea. Nici chiar Base nu a muscat la toate, fiind in unele cazuri destul de retinut.

As fi vrut sa le explic “cititorului de ziare” Radu Moraru si “presedintelui-jucator” cu orice Traian Basescu (in ultima vreme se joaca cu profesiile de chelner, filozof si acum jurnalist) ce este ala un ziarist. Dar mi-a luat-o inainte Lelia Munteanu care a scris in Gandul de azi un text foarte bun. Si cum, daca exista cineva care a scris OK, mai bine il citezi, nu fac decat sa ii multumesc in numele tuturor ziaristilor onesti.

16 iunie 2009

Irina a recidivat, Vanghe a dat cu AC/DC

Publicat în Life, Media de Cristina Blanaru

Azi a fost Ziua Agentiilor de Presa, ocazie cu care s-au dat si premii pentru oamenii care muncesc zi de zi in agentii.

La noi, din trei nominalizati – Irina, Madalina si Ovidiu – , au fost luate doua premii, motiv de felicitari pentru Irina si Ovidiu.

Unul a fost o “recidiva” pentru Irina. Dupa ce anul trecut a fost premiata cu materialul despre votul de la Stefanesti, in care a surprins tot pitorescul alegerilor de acolo, Irina s-a comportat precum unii care au legatura cu domeniul pe care lucreaza (justitie adica ) si a recidivat, de data asta cu un material despre judecatoarea din cazul Csibi Istvan si circul din sala de judecata.

Pe de alta parte, Vanghe a luat premiul pentru materialul cu AC/DC, apropo de concertul care era “aproape de a fi teapa secolului in showbiz”. Vanghe a sapat si i-a cautat pe asa-zisii organizatori pana in panzele albe si “i-a dat in gat” frumos si documentat, ca la carte.

Ovidiu a mai luat, anul trecut, Press Freedom Award – A Signal for Europe 2008, acordat anual de Reporteri fără Frontiere Austria pentru articole de investigaţie pe teme de politică, drepturile omului, corupţie sau alte probleme sociale. In plus, mai are la palmares premiul CRP pentru Stire de agentie, pe care l-a primit in 2007.

1 aprilie 2009

Bloggerii români s-au distrat şi ei de Ziua Păcălelilor

Publicat în Life, Media de Cristina Blanaru

La noi, ziua de 1 aprilie şi farsele ei a fost prezentă predominant pe bloguri. Semnalul l-a dat Tiberiu Lovin, pe Reporter Virtual, anunţând achiziţia EvZ de către Dinu Patriciu. El scria, pe 1 aprilie la 00.30 (Hint! Hint!) ca Adevărul Holding ar fi cumpărat Bulina cu o suma de 10-20 de milioane de euro. Concis, cu declaraţii etc etc Mai, mai să crezi, doar finalul îl dădea de gol – “a subliniat Hagger, apoi mi-a inchis brusc telefonul. Se pregatea de ziua de astazi, una a farselor”.

Iulian Comănescu de la Hotnews a jucat şi el jocul farselor, anunţând pe blogul său ca Ringier şi Edipresse “au bătut palma pentru un schimb reciproc de acţiuni, la paritate de 1 la 1,1”. Păcăleala lui menţiona şi că această înţelegere afectează 30% dintre acţiunile Ringier şi 33% dintre cele ale Edipresse şi povestea că, pentru România, “se studiază varianta unificării operaţiunilor de reviste”.

Nici Călin Cosmaciuc nu a lipsit din carnavalul farselor El povesteşte la el pe blog despre culisele întâlnirii dintre premierul Boc şi CRP şi despre cum vor fi ajutaţi jurnaliştii să depăşească criza cu ajutorul “unor sponsori”.

Pe de altă parte, Orlando vine cu anunţul bombă: a cumpărat AdEvolution după 59 de secunde de negocieri cu Val Voicu. Poanta a fost gustată şi de şeful de la AdEvolution, care îi reaminteşte, într-un PS: “Vezi ca ţi-am lăsat cheile de la sediu pe masă şi ceva bani în sertarul de sus”. Anul trecut, Orlando anunţa, tot pe 1 aprilie, vânzarea oKazii.ro către eBay.

Tot din seria de farse, a circulat azi pe serviciile de mesagerie, în draci, un link care proclama sus şi tare “Andreea Raicu Alergând dezbrăcată”. Normal că e o aiureala si te trimite…înapoi la treabă. Numai că din păcate..asta cu Andreea Raicu e cam “fumata” că a circulat şi anul trecut.

27 februarie 2009

Customer care si muzica altora

Publicat în Life de Raluca Teodorescu

Saptamana trecuta mi-am luat, pentru prima data, un bilet la un concert in alta parte decat in Romania. Normal, am platit cu cardul pe un site care vinde bilete la concerte in mai multe parti ale lumii, Ticketmaster pe numele lui.

Poate pentru multi acest site este binecunoscut si exploatat la maximum, eu cam acum descopar mirajul lui si imi place cum au grija de fiecare care le intra-n “casa”.

Pe scurt, e asa: Tina Turner, Londra, O2 Arena, 4 martie. Cumparat bilet online, contra-cronometru, deoarece daca nu reusesti sa completezi toate campurile in maximum 2 minute, pierzi biletele rezervate. Pentru a da oricui o sansa de a avea acces la bilete si pentru a impiedica bisnita, administratorii nu te lasa sa iei mai mult de 6 o data. Nu ai decat 120 de secunde la dispozitie sa te hotarasti daca locul care ti s-a repartizat iti convine si sa si alegi varianta de plata. Daca nu ai reusit in acest interval, biletele nu mai sunt valabile si pot fi achizitionate de catre altcineva.

Citeşte mai departe

27 februarie 2009

Fie ca lumina primăverii…

Publicat în General, Life de Cristina Mazilu

Imagine: Mediafax Foto/ Luiza PUIU

Dacă arunci o privire pe tarabele care au împânzit Bucureştiul în ultima saptamana, o să vezi că traditionalul şnuruleţ roşu-alb s-a rătăcit printre flori de plastic, sclipici ieftin şi alte exerciţii de kitsch care vestesc orice, numai primavara nu.

De fapt, a devenit destul de greu ca în ajun de martie să găseşti mărţişoare decente pentru cei dragi, deoarece, cel puţin în Capitală, tradiţia şi-a pierdut din însemnătate şi a fost înecată de valuri de artificii negustoreşti. Cu foarte mici diferenţe, pe străzile circulate găseşti aceleaşi mărunţişuri neinteresante care au apărut încă din prima săptămână a lui februarie – prima dată pentru Valentine’s Day, apoi pentru Dragobete. Şi aşa va rămâne până la 8 martie, dacă nu cumva de Florii.

Mărţişorul, zice-se o sărbătoare tradiţională românească, reprezintă la origine un simbol aducător de noroc şi bunăstare. Roşul din şnurul de mărţişor este considerat culoarea primăverii, iar albul cea a iernii. Originile obiceiului se găsesc şi în sărbătorile romane în cinstea zeului Marte, zeu al fertilităţii şi al vegetaţiei sau în echivalentul acestora din Tracia, sărbătorile în cinstea zeului Marsyas Silen. Femeile dace purtau monede sau pietricele asociate cu fire de lână roşii şi albe pentru a avea noroc şi un an îmbelşugat.

Dar cum a evoluat tradiţia în anii post-revoluţionari? Dacă în trecut florile presate, micile jucării din ceramică şi sticlă ori mai excentricele amulete cumpărate de la Fondul Plastic decorau cu eleganţă şi bun simţ orice şnur de mărţişor, acum tarabele – fie ele din pieţe sau de pe marile bulevarde – prezintă o ofertă care depăşeşte chiar şi imaginaţia unui artist kitsch ca Jeff Koons. Flori de plastic, bijuterii din tinichea, animale din pluş cu ochi din nasturi desperecheaţi, inimioare rămase de la Sfântul Valentin – fac parte din oferta propusă celor care mai vor încă să sărbătorească venirea primăverii. Pentru diversificarea ofertei, pe mesele întinse tradiţional la colţ de stradă au apărut şi ce nu-şi mai găsea locul prin casele vânzătorilor – lac de unghii un pic expirat, cerceii ruginiţi sau cutiuţe roşii cu alifii chinezeşti.

Şi cum să nu-şi piardă din valoare o sărbătoare care nu mai are fundamentele iniţiale? Frigul de afară venit acum după o iarnă bleagă, ghioceii apăruţi încă de la Crãciun, criza care a dat naştere la noi mărţişoare cu însemnele monedei europene nu fac casă prea bună cu sărbătoarea tradiţională a primei zile din martie. Nici zambilele vândute în intersecţii, la pachet promoţional cu un spălat de parbriz, nici bibelourile puse pe milieuri asortate nu reuşesc să aducă fiori primăvăratici.

Chiar dacă găseşti un mărţişor de care să nu-ţi fie jenă, sigur există prin reglementările UE vreo normă care interzice oferirea de mici cadouri care se prind în piept cu bold! Te gândeşti să foloseşti o felicitare? Nimic mai eronat! Nu e deloc ecologic să risipeşti hârtia doar pentru o sărbătoare consumeristă. Aşa că probabil vom sfârşi prin a recicla un “mass” email, pe care-l trimiţi către toate adresele: “Fie ca lumina primăverii…”