2 martie 2009

Cum n-am prins un gorbunov sau gribenco din ăsta

Publicat în General de Adrian Ţone

Demult, când mă lăudam eu că am învăţat să scriu la maşină şi aveam pager la curea, numai câţiva ziarişti fiind posesori de telefoane mobile, am plecat într-o delegaţie. La Reşiţa. Cu tren de zi, împreună cu un coleg de la JN, ajuns mare între timp. Ştiam că drumul e lung şi am luat din redacţie, înainte de a pleca, toate ziarele din ziua respectivă. Să nu ne plictisim. Nu ne-am plictisit. Că am lăsat genţile pe la capăt de tren, unde aveam locuri, şi ne-am dus să ne răcorim cu câte o bere la vagonul restaurant. Am mai cerut câte una în timp ce ne uitam pe ziare. Un vecin de vagon, din ăla de-i place să le ştie pe toate, deschide un subiect: “Aţi văzut dom’le ce nenorocitu’ dreacu. A împuşcat-o în cap pă femeia aia… Cu ce i-o fi greşit femeia aia?” Văzuse pe prima pagină a ziarului meu un portret robot al unuia de împuşcase în cap o casieriţă la un Exchange. N-am zis nimic, era prea cald. Îi răspunde colegul ceva gen “bine”. După vreo două minute, când deja mă plictisisem, vine un altul la mine şi zice: “Îmi puteţi împrumuta şi mie un ziar, că am văzut aseară ceva la televizor cu împuşcăturile alea şi n-am apucat să citesc”. “Ia-le frate pe toate, poţi să faci revista presei”, îl potolesc şi pe ăsta arătându-i vraful de ziare cu portretul robot al făptaşului pe prima pagină. Ia decât un ziar şi pleacă la locul lui, undeva mai departe, dar în raza mea vizuală. Cum pleacă ăsta, prietenul meu mai să-mi rupă mâna: “Ţone, eşti nebun? L-ai văzut pe ăsta?” “Care ăsta mă, ia-o uşor”. “Ăsta mă, care ţi-a cerut ziar, e ăla care a împuşcat-o p’aia de la Exchange”, zice colegul. “Da, mă, sigur… şi marmota învelea ciocolata”, i-aş fi răspuns dacă reclama nu ar fi apărut aşa târziu. Iau un ziar şi îmi arunc ochii pe prima pagină şi apoi la ăl de-mi ceruse ziarul. OOOOOOOO Dacă nu stăteam pe scaun, sigur cădeam. Mi-au transpirat brusc mâinile, am simţit un gol în stomac şi toate încheieturile îmi erau ca de plastilină. Ăla era. Am înţepenit. M-am uitat de 10 ori la el şi la portretul robot. Am schimbat ziarul. La fel. Semănau ca două picături de apă. Până şi dantura stricată era aceeaşi. Citesc articolul. Aflu amănunte, gen “are accent de bănăţean”. “Măi să fie, trenul ăsta tot în Banat mere”, îmi zic.

Apoi aflu că nu are bagaje, că e îmbrăcat sport, că e singur, toate aceste detalii descriindu-l parcă pe omul care îmi ceruse mie un ziar “că a văzut aseară la televizor”. Decid că ăla e. Fără dubiu. Ce facem? Asta era întrebarea din capetele noastre. Criminalul citea ziarul, noi nu mai puteam să bem nici bere, dar nici să stăm pe scaune. Ieşim pe coridor. “Bă, io sun în redacţie, să văd dacă l-au prins”, dovedeste colegul ca mintea lui nu o luase cu totul razna. Sună şi află că nu l-au prins. Clar. Gata, ăla e criminalul. “Dă mă şi mie mobilul tău să vedem poate ăştia de la mine din redacţie ştiu mai multe”, zic şi eu. Dau bip, mă sună din redacţie, şi în cele din urmă ajung să vorbesc cu nea Nae Militaru, să aibă linişte acolo unde e, ziarist vechi, expert pe poliţie.

- Nu l-au prins mă, dar de ce întrebi?

- Păi nu ştiu cum să zic nea Nae, io mă duc în delegaţie la Reşiţa şi în tren cu noi cred că e ăsta, criminalul.

- Bă eşti sigur?

- Dom’le acu’ sută la sută nu sunt sigur, dar e fix ăla din portretul robot făcut de poliţie, şi l-am comparat, că am ziarele la mine.

- Bine, vezi că o să te sune cineva. Să răspunzi la numărul ăsta.

După vreo 5 minute:

- Alo, domnu’ Ţone?

- Da

- Generalul de brigadă Icsulică Igreţescu de la comandamentul Bucureşti, am înţeles că sunteţi în acelai tren cu infractorul… Ce staţie urmează şi în cât timp ajungeţi?

- Domnu’ general, cu tot respectul, io nu ştiu dacă ăla e criminalul, dar seamănă.

- Spuneţi-mi vă rog în ce tren sunteţi şi care e următoarea oprire. A, şi în cât timp sunteţi acolo?

Tocmai ieşea chelnerul de la vagonul restaurant, numai bun să aflu care e următoarea oprire.

- Păi e trenul care ajunge la Reşiţa şi următoarea oprire e Craiova în vreo 10 minute.

- Bine, o să vă sune altcineva pe telefonul ăsta cât mai curând.

Generalul închide. Nu trec două minute că sună iar. Unul cu o voce precipitată:

- Domnu’ Ţone, înţelesei că făcurăţi o plângere cu criminalul ăla. Sunt generalul de brigadă Igrec Icsulescu de la Poliţia Craiova. Vedeţi că vă aşteaptă oamenii noştri în Gara Craiova. Să mergeţi la unul dintre ei să-l identifice mai uşor pe infractor.

Bă muică, ce-o fi fost în capul meu? Ce mi-o fi trebuit mie spirit civic? Adică să mă duc eu să-l arăt cu deştu’ pe criminal lu’ nenea poliţistul? Bă, eşti nebun? Şi dacă scoate pistoletu şi ne-o trage de nu ne vedem? Numai scenarii din astea aveam în cap. Din gură nu mi-a ieşit decât “sigur… sigur..” aproape şoptit.

Ajunge trenul în Craiova. La linia a 4-a sau a 5-a. Am înţepenit şi eu şi colegul când ne-am uitat pe geam. Fără exagerare, cred că în gară erau vreo sută de poliţişti. Eu nu le vedeam decât armele şi în minte îmi treceau doar scene cu Rambo. Ne dăm jos din tren. Pe peron mai erau câteva duzini de caşchete. Dau să mă duc la unu să-i zic că eu sunt cel care a făcut “plângerea” dar mă uit mai bine şi-l văd pe criminal cum sare două garduri din alea dintre linii, în fugă, venind dinspre gară, şi se suie în vagonul doi. “Băi frate, ăsta a vrut să scape, a văzut că e poliţie în gară şi acu’ s-a suit iar în tren”, era scenariul din mintea mea. “Bine că am văzut unde s-a suit”, îmi mai zic şi mă duc la un gras transpirat şi-i spun că eu am sunat la poliţie şi că infractorul e la vagonul doi. Ăsta îşi dă caşcheta pe spate şi vizibil speriat îmi zice:

- Pe ce loc? Pe ce loc stă infractorul? Haideţi cu noi să ni-l arătaţi!

- Băi omule, cum să mă duc să-l dau deoparte să văd pe ce loc stă? Doar l-am văzut acu’ că s-a suit în fugă în vagonul doi. Şi eu nu merg să-l recunosc că poate până ajung acolo pleacă trenu’ şi io tre să ajung la Reşiţa.

- Dom’le sigur la vagonul doi? se bagă un civil din apropiere în vorbă, care, după cum i-a spus altuia “hai mă să mergem că-l găsim noi” părea poliţist.

Şi stăm pe peron şi ne mirăm de câţi poliţişti pot intra într-un vagon. Au trecut vreo 3 minute, poliţiştii nu mai coborau din tren şi a mai fluierat şi un impiegat că trenul poate să plece. Ne suim şi în timp ce trenul se punea în mişcare ne uitam uluiţi pe geam cum infractorul era cocoşat de ciomegele oamenilor legii, care îl târau spre clădirea gării.

“Clar bă, ăla era criminalul”, ne-am spus şi apoi, până la Reşiţa, ne-am făcut planuri cum scriem povestea prinderii criminalului în ziarele la care lucram. Până acum nu am mai făcut publică această poveste.

Celor care mai sunt prin zonă, îi anunţ că povestea continuă:

Peste două săptămâni de la “prinderea criminalului” mă întâlnesc cu cu acelaşi prieten care lucra la JN, la finala Cupei României, pe fostul stadion 23 August. Juca Rapid cu Dinamo parcă. Ne aşezăm la masa presei. Eu dau cu piciorul peste o chestie aflată sub masă. Mă uit şi încremenesc. O cutie învelită grosolan cu bandă de izolaţie neagră, din care ieşeau două fire mi-a aprins un bec şi mi-a provocat un râs nervos.

- Bă, hăhăhăhă, nu vreau să-ţi zic, hăhăhăhă, dar cred hăhăhăhă că sub masa noastră hăhăhăh e o bombă.

- Ţone eşti nebun, zice şi ăsta şi îl pocneşte şi pe el râsul.

Cum nu puteam să văd tot meciul cu gândul că am la 20 de centimentri de picioare o posibilă bombă mă duc la un poliţist să-i zic. Ăsta nu crede. Şi nici eu nu l-aş fi crezut pe unu care anunţa cu lacrimi în ochi de râs că a găsit o bombă. Îmi zice elegant că nu e în atribuţiile lui să se ocupe de bombe. Caut un superior al incompetentului şi îi povestesc faza cu bomba. Ăsta vine, se apleacă sub masă, ridică cutia, care se dovedea a fi destul de grea, şi o întoarce şi o zdruncină de îmi venea să o iau la fugă de acolo să nu fiu printre ăia care urmau să ajungă bucăţi pe teren. Printre care şi preşedinte în exerciţiu Emil Constantinescu. Cum o analiza ăsta cu atenţie şi se benocla la firele alea numai ce vine un ziarist de la Radio România Actualităţi: “Stai dom’le că e bateria mea, am nevoie de ea pentru transmisia comentariului”.

De atunci m-am ferit să văd meciuri cu prietenul meu şi mi-a dispărut totodată spiritul civic.