5 decembrie 2009

Geoană-candidatul, între ambalajul electoral şi produsul adevărat

Publicat în Blogroll, General, Politic de Florin Ciolac

Campania s-a încheiat, cartuşurile s-au tras, fardul a căzut

 Ca ziarist, mă ocup de PSD de mulţi ani. Pe Mircea Geoană am început să îl cunosc mai bine din dimineaţa congresului PSD dedicat de Năstase întoarcerii lui Ion Iliescu la matcă, în aprilie 2005.

 Îl întrebam atunci pe Geoană, oarecum cu maliţiozitate, ce va face dacă se va trezi că va câştiga în faţa lui Iliescu. Pe culoarele de la Sala Palatului republica de la Cluj încă nu era convinsă că deal-ul cu Hrebenciuc era suficient pentru ca Geoană să câştige.

 ”Nimic,ce să fac,o să conduc partidul”, mi-a răspuns cel care, cu nici un an în urmă, era brutal aruncat în penibil de primarul Traian Băsescu. Cel care, cu numai câteva luni în urmă, era făcut de Iliescu „prostănac” pentru că l-a luat gura pe dinainte lăudându-se că UDMR îl susţine pe Năstase.

 Şi Mircea Geoană a condus partidul. Cinci ani. Cinci ani în care, reporter acreditat pe lângă PSD, am asistat la multe din stângăciile lui, la multe din declaraţiile sale contradictorii, la multe din ezitările lui, la trădările lui, la prea multe din discursurile lui.

 Evident, am asistat şi la multe lucruri bune. Dar pe acestea cred că Mircea Geoană le-a popularizat singur cu multă elocinţă.

 Ca reporter, mai ales la o agenţie de presă, eşti forţat să lucrezi cu concretul, cu faptele, cu probele. Zvonuri sunt multe. Pe unele le poţi intui că ar fi adevărate. Pe unele nu le crezi, multe îţi sunt insuficient confirmate, altele sunt veridice, pentru altele e de ajuns o tăcere sau o privire ca să ştii că sunt întemeiate, dar de neprobat în scris.

 Dar vorbele rămân. Înregistrate, şi nu de poliţia politică sau de structurile parastatale, ci de reportofon, de arhivele agenţiei, ale ziarelor, de memoria internetului.

 Rămân vorbele grele ale lui Geoană despre eşecul cotei unice şi necesitatea impozitului regresiv, la care a renunţat subit, principial sau oportunist, în schimbul sprjinului PNL.

Rămân vorbele lui Geoană despre necesitatea impozitului forfetar, demonizat tenace acum, principial sau oportunist.

Rămân, de asemenea, negările vehemente, ani de-a rândul, ale relaţiei cu Vântu, ascunsă publicului, oportunist, şi recunoscute tardiv, două zile înaintea confruntării finale, cu jumătate de măsură, cu justificări stângace, tot oportunist.

 Rămân, de asemenea, atacurile permanente la adresa unor decizii ale Curţii Constituţionale, din partea unui om care solicită naţiunii voturile şi încrederea şi vorbeşte neîncetat de respectarea instituţiilor statului.

 Rămân, de asemenea, acuzele permanente, înainte şi după toate alegerile, de orice fel, de fraudare, din partea unui om care se prezintă în faţa naţiunii ca un om demn, cu principii morale.

 Rămân, pe de altă parte, şi faptele lui Mircea Geoană. Pe cele bune sunt sigur că le-aţi auzit la realitatea tv şi pe antene.

 Cinci ani am văzut relaţia lui  Geoană cu Adrian Năstase, de la sacrificarea acestuia, în celebra şedinţă de la Hotel Confort, pentru că dăuna imaginii partidului, la ameninţarea cu excluderea, via PSD Sector 1, până la reconciliere.

 Pe Ion liescu aproape că era gata să îl excludă, folosindu-se de republica de la Cluj, care se săturase de sabotajul intern al fondatorului la moţiunea de cenzură a PSD şi la ideea unui guvern cu democraţii, pentru ca apoi, să preia de la acesta, într-o regie grandioasă, ştafeta luminoasă pe care fondatorul i-o rezervase, pe făţiş, unui Sorin Oprescu căruia Geoană i-a refuzat dreptul elementar al unui membru PSD, cel de a candida, doar pentru a nu intra în conflict cu vehementul Vanghelie.

 În schimb, pe liderii republicii de la Cluj nu i-a mai putut salva. Ioan Rus şi Vasile Dâncu au căzut pe altarul răzbunării din partea lui Radu Mazăre, Marian Vanghelie, Marian Oprişan, sătui ca sacoşele lor pline de voturi nu sunt apreciate de public ca şi lecţiile de principialitate ale celor doi.

 Mai amintesc de episodul Mitrea, pe care l-a folosit în campania electorală şi apoi l-a lăsat cu dinţii în beregată, dându-i partenerului de coaliţie, Dan Voiculescu, funcţia de vicepreşedinte al Senatului ochită de fostul lider sindical.

 După cinci ani de reformă a PSD, şeful de campanie prezidenţială este Viorel Hrebenciuc, consilierul cel mai vizibil al lui Mircea Geoană este Cozmin Guşă, plecat dintr-un PSD în care se sufoca de metodele lui Hrebenciuc, Mitrea şi Cozmâncă, dar care colaboreaza foarte bine cu S.Vantu.

 După cinci ani de reformă a PSD, a venit campania prezidenţială.

 Cinci ani am văzut cum, literalmente, Geoană s-a mişcat în partid cum a bătut vântul. Unii au interpretat această atitudine ca lipsă de curaj şi de bărbăţie, alţii drept mare talent de a naviga între grupările divergente din partid şi a-l ţine unit, alţii au apreciat-o ca fiind un oportunism al unui om dispus să dea celui mai puternic ceea ce doreşte pentru a-şi putea menţine funcţia.

 Adevărul depinde de ce parte te afli?

 Paradoxal, campania electorală a reuşit să lase adevărul să iasă prea mult la iveală.

 Prea mult ţinând cont tocmai de necesitatea de a fabrica o imagine pe care s-o cosmetizezi şi vinzi electoral, prea mult ţinând cont de arsenalul mediatic aruncat în joc şi, mai ales, prea mult ţinând cont de faptul că stafful PSD a mizat decisiv pe limitarea confruntărilor directe.

 Premisele electorale ale produsului electoral Mircea Geoană au fost bune. Două televiziuni de ştiri la dispozitie, două televiziuni de stiri care sa intoarca pe toate fetele si ultimul fir de par J al lui Traian Basescu.

 De asemenea, o premisă bună (sau poate nu) a fost strategia staffului de campanie de a refuza orice interviu adevărat. Mediatic, au fost preferate apariţiile în emisiuni care, jurnalistic vorbind, se numesc „prietenoase”.

 Produsul electoral Mircea Geoană a fost promovat în mitinguri, de asemenea prietenoase, preluateşi redifuzate la televiziunile partenere. A fost promovat prin declaraţii de presă, scurte, concise, în care mesajul era răspândit în popor prin practica transmisiilor în direct ale aceloraşi televiziuni, prin intervenţii la dezbateri, reuniuni, seminarii

 În toate acestea candidatul Mircea Geoană nu s-a confruntat, cu adevărat, cu provocări. Întrebările incomode ale ziariştilor erau tratate cu tăcere superioară.

 Fişa produsului electoral a fost următoarea: Mircea Geoană este un om sincer, onest, modest, educat în valorile familiei şi creştinismului, diplomat impecabil, chiar întâiul din ţară, doctor în economie, omul care propune soluţii pentru relansarea economică, revitalizarea mediului privat, locuinţe pentru tineri, pensii mai mari, alocaţii, salarii oneste pentru bugetari, credite, politici, investiţii, spitale, ambulanţe, parteneriate, alimente, chiar şi pentru 80 de milioane de români, renaşterea industriei, 25.000 de euro, modernizarea agriculturii, a sectorului energetic, a infrastructurii.

 Teoretic, Mircea Geoană avea soluţii la orice. Tactic, a fost o greşeală din partea staffului, care s-a lăcomit să dea mesaje pentru a acoperi toate segmentele electorale posibile şi imposibile, dar care a uitat că, deja, românii privesc cu scepticism pe cel ce promite prea multe.

 Confruntarea din turul doi a spart acest balon. Geoană s-a lansat, cu vervă, în promisiuni. Le-a luat pe rând, cum erau în notiţe, deşi cred că le-a învăţat pe de rost după cât de multe ori le-a recitat. Doar că intervenţiile erau limitate. Cinci minute, nu treizeci ca la mitinguri, nu 60, ca la televiziuni. A trebuit să le comprime. Rezultatul a fost o avalanşă de „voi face” „vom face”, „avem soluţia” şi „Klaus Iohannis”, arătat obsesiv cu degetul ca soluţie miraculoasă, strategie cu două tăişuri, pentru că mesajul de unitate nu a cântărit la fel de greu ca lipsa unui exemplu simplu, concret, de care memoria alegătorului să se agaţe. Pentru că, bulversată de o avalanşă de generalităţi goale, atenţia telespectatorului a fost bruscată, ca un fulger ce îţi rămâne impregnat pe retină, programul Rabla pentru tractoare pe care tu îl promiţi, dar el este deja legiferat, programul de rezidenţiatpe care tu îl promiţi dar el este deja legiferat.

 Tot fişa produsului electoral implica un Mircea Geoană care nu permite nimănui lecţii de diplomaţie. Putea cineva să îl contrazică?

 Nimeni, în afară de el insusi. Un diplomat care face vizite secrete la Moscova, le trece sub tăcere şi cu nonşalanţă, când sunt dezvăluite, în loc să şi le asume, să le clarifice, se lansează în explicaţii nebuloase şi acuză că este urmărit. Un diplomat care în loc să clarifice o situţie delicată, o face şi mai tenebroasă.

 Un diplomat care cade într-o capcană şcolărească întinsă de Băsescu, cu citatul din Titulescu şi vizita la Moscova.

 Un diplomat care vorbeşte de exploatarea în comun a resurselor din platoul continental şi este corectat că platoul a fost câştigat de România la Haga, culmea, tocmai de cel pe care îl acuză că este un diletant în materie de politică externă.

 Lipsa de reacţie, impreciziile şi şovăielile fostului ministru de externe l-au trădat tocmai pe terenul pe care îl credea mai sigur.

 Tot din fişa produsului electoral făcea parte şi atributul de profesionist, însă două intervenţii neluate în calcul la repetiţiile regizorale au făcut ca impresia lăsată să fie nu de profesionalism, ci de superficialitate. Geoană a spus de zeci de ori în campanie despre studiul care da România pe ultimul loc în Europa ca program anticriză.  De zeci de ori! Ce imagine lasă un astfel de om care nici măcar nu ştie cine a făcut analiza respectivă? „Un prestigios institut economic?” Şi care nu realizează că problema lui nu este cine este institutul, pentru că, la reluare, vine cu numele scris pe hârtiuţă, ci faptul că dă impresia că citeşte peste rânduri.

 Parcă pentru a întări şi mai mult impresia de superficialitate, Geoană s-a mai lansat, aventuros, într-o serie de acuzaţii pe care nu le-a putut susţine cu nişte banale analize pe care ar fi trebuit să le consulte, direct sau prin staff.

 Este posibil că unele pieţe la export au căzut, dar să nu poţi spune decât „cele occidentale”, fără să dai un singur exemplu, iar pe deasupra să te şi trezeşti că de fapt în trei din ţările principale ale UE exporturile româneşti au crescut ridică, iarăşi, un semn de întrebare asupra seriozităţii cu care faci afirmaţii. Exemplele nefericite ulterioare, cu programul Rabla pentru tractoare, de care eşti atât de interesat dar nu ştii că a fost deja legiferat, precum şi problema medicilor rezidenţi, care şi ea fusese rezolvată, au ajutat ca impresia superficialităţii să fie destul de puternică.

 Tot din fişa produsului electoral, chiar mai presus de toate, făceau parte cuvintele onestitate, sinceritate, integritate, un nou mod de a face politică.

 Punerea în scenă, de-a lungul campaniei, a fost impecabilă, iar redecorarea din turul doi, cu Crin Antonescu, Klaus Iohannis, garanţiile date alegătorului că tustrei sunt modelele noii politici au creat o promiţătoare promisiune.

 Defectul a fost unul singur: a fost o simplă punere în scenă, căreia i-a căzut în plasă, paradoxal, şi Crin Antonescu, siderat la mărturisirea întâlnirii nocturne cu un malefic Vântu, cu atât mai şocantă cu cât fusese scoasă cu forcepsul, surprinzător, la două zile după ce Geoană crezuse că dezamorsase această bombă.

Episodul Vântu, comentat la reluările de vineri de televiziunile de ştiri pentru a face dintr-un defect o greşeală electorală, a ridicat cele mai multe semne de întrebare asupra lui Mircea Geoană.

 Din toată povestea, eu am reţinut negările vehemente ale lui Mircea Geoană, de-a lungul anilor, la întrebările uneori iritante ale unui jurnalist sau altul cu privire la o relaţie cu „maleficul” . Mai reţin că, până când să nu dea cazanul în clocot, Mircea Geoană a continuat să nege. Mai reţin că, pentru a dezamorsa posibilul atac al lui Băsescu, Mircea Geoană dă un interviu, două zile înaintea confruntării, admiţând două-trei întâlniri cu Vântu, malefic, dar competent în sectorul financiar bancar.

 O primă afirmaţie, care, dată fiind conjunctura, nu o pot pune sub semnul regăsirii unei onestităţi care, în această privinţă, nu a existat ani de-a rândul. A fost mai degrabă, cum a spus-o justificator şi neinspirat Mircea Geoană vineri, „un risc electoral”. E drept că, rostind aceste cuvinte, el a răspuns la o întrebare comandată, dar răspunsul se aplică mai degrabă interviului din GSP.

 Apoi fapta de a vizita, într-un moment delicat, într-un context tensionat, pe cineva despre care vrei să laşi impresia că il crezi a fi „malefic”, dar care apoi a pus în lumină prietenia de patru ani, ridică o altă întrebare cu privire la sinceritatea calificativului „malefic”. Cine vrea să aibă de a face cu un om malefic?

 Apoi explicaţia oferită la bomba dezvăluită de jurnalişti, că te-ai dus pentru a-l consola că l-ai făcut malefic.

 Apoi faptul de a nu le spune despre asta celor pe care îi prezinţi parteneri şi garanţi ai noului viitor al politicii.

 Atât de multe semne de întrebare, negări, recunoaşteri impuse şi nu asumări, ascunzişuri, jumătăţi de măsură, tăceri, omisiuni, justificări atât de contradictorii încât adâncesc şi mai  mult semnele de întrebare sunt incompatibile cu anumite principii, anumite valori.

 Însă unele principii şi valori, deşi figurează pe ambalajul produsului, nu se regăsesc, obligatoriu, şi după ce dai la o parte învelişul sclipitor.

 Este însă un produs, oferit cadou electoratului. Care decide singur ce îşi doreşte, ambalajul sau produsul. Produsul cu părţile bune, care sunt cunoscute, deşi nu prezentate aici, şi cu părţile rele, sau pe care eu le văd rele.

 Şi pentru că, indiferent cum se vor pronunţa duminică alegătorii, eu voi continua să scriu despre Mircea Geoană, fie de la Cotroceni, fie de la Kiseleff, nu pot să nu îmi aduc aminte, cinic, de o proprie afirmaţie a lui Mircea Geoană despre Traian Băsescu :

 „Foarte bun la diagnostic, slab la soluţii”.