3 iulie 2009
M
Publicat în General de Adrian Ţone
O replică m-a făcut să strig în gând “Mofo, seventeen years!”. La anul puteam să serbez majoratul dacă mă năşteam atunci.
-Auzi, a murit Michael azi-noapte
-Cum să moară? Aşa repede?” “Aşa repede” ăsta m-a lovit ca un tren. Chiar, aşa repede?
Nu vreau să adopt poziţia unei babe bocitoare la căpătâiul lui Michael Jackson, mai ales că subiectul e mult prea fierbinte şi intens dezbătut. Acum două zile am revăzut pe MTV (fericit slogan M is for Michael) primul concert al lui de la Bucureşti. Am fost. În 1992. Şi azi e 2009? Mofo, seventeen years. Atât aveam atunci şi am rămas marcat de tot ce a însemnat seara aia. Alaltăieri mi-am dat seama că nu uitasem aproape nimic. Nici faptul că a intrat pe scenă si a stat preţ de două-trei minute nemişcat, timp în care nu am auzit decât ţipete şi simţeam cum fiecare centimetru de piele se furnică. Şi n-aveam deloc apucături de fan Michael Jackson.
Reluarea teve a durat în mintea mea la fel de puţin ca şi concertul de acum 17 ani. Extrem de puţin. În timpul ăsta scurt mi-am amintit însă cum mă durea gâtul de cât ţipa el pe scenă, cum mi s-au pus cârcei îngrozitori la muşchii din spatele tibiei la moonwalk, cum mă dureau genunchii şi sângerau când se trântea pe scenă de parcă nu erau rotulele lui, cum intram în transa lui involuntar. De mai multe ori. Transmitea tot.
La final era frig cu draci. A trebuit să storc geaca de blugi pe care o aveam pe mine. Mai ţin minte că în noaptea aia n-am dormit deloc. Dar deloc.
După seventeen years, Mofo, o treime de viaţă, pot să spun că acel concert a fost unul dintre cei mai mari generatori de emoţii din viaţa mea. Şi nici măcar n-am fost fan M J.
Articole similare:
5 Comentarii
Citeşte termenii şi condiţiile de utilizare ale acestui blog!!!
Dupa cum el insusi spunea … Gone too soon:( Dumnezeu sa il odihneasca in pace. Am revazut si eu concertul la care am fost acum 17 ani, cand aveam doar 16. Mi-aduc aminte perfect atmosfera. Speram sa o regasesc la Londra dar n-a fost sa fie. THIS IS IT!:(
Facea senzatie. Ce ma enerveaza pe mine este ca acum se face ditamai tam-tam-ul pe capul lui…
Da. Stiu tot ce spui. As fi putut sa jur ca toti cei care au fost la concertele din Bucuresti ale lui Michael – din 92 sau 96 – au trait o chestie fenomenala, ca erau sau nu fani MJ cand au intrat pe stadion. Eu pe cel din 1992 nu l-am trait pe pielea mea – aveam doar 11 ani – dar la cel din 96 am facut ca toti dracii acasa, ca sa ma lase mama la concert. Nici atunci nu eram prea mare – aveam 14 ani, dar Michael imi intrase pe sub piele, de zici ca innebunisem. Si-am plans de mi-au sarit capacele, sa ma lase mama la Bucuresti, la concert (biletul exista deja. era cu-atat mai dureros sa nu fiu pe stadion), iar plansul ala a fost incredibil de sincer. Sa nu ma fi lasat sa merg era o pedeapsa capitala. Am venit si-am trait ceva incredibil de descris. Un tumult de emotii pe care-l inteleg doar cei ce-au fost acolo. De piatra sa fi fost si tot vibrai cu el. Iar emotia aia de-atunci ramane cu tine, n-are cum sa se piarda, atat a fost de puternica. Si-atunci, cum sa nu te doara moartea lui?
Ma uitam aseara la documentarul facut de Bashir in 2001, Living wth Michael Jackson. E cea mai clara dovada ca nu intelegem deloc oamenii care nu sunt ca noi. Ca atunci cand auzim lucruri gen, ” sa vindecam lumea cu dragoste” sau “ma simt inspirat de inocenta, de ingenuitate”, ii trantim pe oamenii aia in niste cutii si pe cutii punem niste etichete mari: “pedofili”, “sonati” sau, cum am auzit eu recent la niste tute in tramvaiul 41, “era un sandilau”. De ce nu m-oi fi ridat eu sa le spun: “sandiloaice sunteti voi, tampitelor!” Altadata as fi facut-o. Mi-am petrecut ani bun sarind in sus si certandu-ma pe baza acuzelor de pedofilie. Si la un moment dat am inteles ca imi racesc gura de pomana. Si am tacut. Acelasi sentiment l-am (re)avut aseara, revazand documentarul lui Bashir. Pretindem ca intelegem, cand, de fapt, nu intelegem nimic. Vrem sa incadram oamenii in categorii pe care le cunoastem, chiar daca ei nu incap in categoriile alea, categoriile alea nu sunt pentru ei.
In fine. Poveste lunga. La revedere, Michael.
alex.dumitrascu spune:
vineri 10 iulie 2009 la 9:28:44 am
Duminică, 12 iulie 2009, în toată Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti va fi o singură Sfântă Liturghie, la Catedrala „Sfântul Iosif” (str. G-ral Berthelot, nr. 19) la ora 11. Toate celelalte Biserici din Arhidieceză vor fi închise.
Facem aceasta spre a ne exprima protestul pen-tru modul în care este tratată Biserica Catolică de către autorităţile statului şi pentru a cere dreptate în cazul Catedralei „Sfântul Iosif”, Bisericii Armeneşti şi al tuturor monumentelor istorice agresate în capitală şi în întreaga ţară.
http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3909:pelerinaj-la-catedrala-sfantul-iosif&catid=161:anunuri&Itemid=438
Omul a fost No. 1 in Show Bussiness timp de mai multi ani. Cele mai mari incasari din concerte, cele mai multe albume vindute, cele mai spectaculoase si inovatoare videoclipuri s.a.m.d.
Un mare talent!
Pe scena nu se uita la nimeni din jurul lui. Evita contactul vizual pentru a nu-i fi influentata starea de transa, sa zicem, pe care reuseste sa o transmita publicului. Pentru el muzica si dansul erau energie pe care el o capta din alte sfere si o trasnsmitea celorlalti. In asta consta vraja lui.
Era un spirit de o finete ciudata si tocmai datorita acestei sensibilitati spirituale era capabil sa capteze si sa transmite energii altfel imperceptibile pentru un spirit mai brut, mai pamintean.