9 iunie 2008

Poveste cu paramedici americani, o noapte de spital la Chicago si lacrimi de aeroport

Publicat în General de Elvira Gheorghita

Nu sunt superstitioasa. Nu cred in cele trei ceasuri rele, de marti, sau de alte zile. Nu stau acasa in ziua de 13. Nu scuip in san, daca imi taie calea pisica neagra si ma intorc fara inima indoita atunci cand uit ceva.

Totusi, marti, 5 iunie a fost mai altfel.

Chicago. Ultima zi a intalnirii anuale a specialistilor in oncologie – ASCO 2008. La Saint Louis am vizitat un laborator unde cercetatorii incearca sa inlocuiasca chimioterapia cu medicamente care infometeaza celula canceroasa. Totul a fost perfect, pana marti.

Dimineata ne-a intampinat cu o ploie torentiala. Nu am luat-o ca un semn rau. Iubesc ploile. Am mancat la pranz, apoi am mai hoinarit prin oras. La vreo doua ore dupa masa apar cateva dureri abdominale. Am recapitulat meniul. Nimic suspect. Iau ceva hapuri si plecam spre aeroport. La ora 19 ajungem la O’Hara International Airport. Forfota mare.

Trec cu ceva dureri de cap (la figurat) prin formalitati. Mai rau e ca durerea (adevarata) de stomac e acuta, cu frisoane. Incerc sa o linistesc cu inca o pilula. Nu merge si imi rog colega sa se duca la punctul de prim-ajutor din aeroport.

Oamenii de la control ii cheama prompt pe paramedici. In cam zece minute a aparut o echipa formata din patru persoane in uniforme albastru cu alb, care m-au intrebat, aproape pe rand, ce s-a intamplat. Le dau explicatii si uita un pic ciudat la mine. Sau poate mi se pare. Le spun ca ma doare tare in capul pieptului si durerea radiaza in spate. Imi fac anamneza, masoara pulsul si tensiunea.

In cele din urma, ma invita la ambulanta parcata chiar pe pista. Mergem, sub privirile curioase ale celor din jur. Imi este foarte sete, dar pentru paramedici asta nu-i deocamdata o prioritate. Ambulanta e o masina medicalizata cu aparat de ECK, statie de oxigen si alte minuni. Mi se face urgent un ECK dupa care mi se explica,de catre cel mai pregatit dintre ei ca ceva este in neregula. Sufar cu inima, am alte boli, am suferit interventii chirugicale?

“Ei bine, ceva nu este in regula. Vedeti (imi arata un lant de linii simetrice), din cand in cand desenul prezenta o neregularitate. Aici nu este bine! Trebuie sa anuntam spitalul. Nu puteti pleca. Oricum, nimeni nu va primeste in avion daca va este rau”, trag ei concluzia.

Cu lacrimi in ochi, le spun ca vreau sa plec acasa. Imi explica ca nu se poate. O invita pe colega mea sa plece si pe mine sa ma asez confortabil pe targa, imi pun masca de oxigen si raman conectata la monitorul care masoara ritmul cardiac. Leaga targa in centurile de siguranta, dar si pe mine. Pornesc sirenele si demareaza in tromba spre spital.

Privesc cu jale spre silueta eleganta a avionului care ar fi trebuit sa ma duca acasa. Plang tot drumul. Ma doare cumplit capul. Cel de la capataiul meu nu isi ia ochii de pe monitor si vorbeste deja cu spitalul. Ajung la spital in jurul orei 20,30. Nu am voie sa ma ridic, targa este coborata din masina si apoi sunt dusa intr-o rezerva din Unitatea de Primiri Urgente.

Primul contact cu un spital american a fost o infirmiera draguta, care mi-a dat o camasuta alba cu floricele, mi-a recoltat sange si urina pentru analize si m-a conectat la monitorul cardiac. M-a intrebat ce am patit. Am luat povestea de la capat. Vine si asistenta. O femeie de culoare, mignona. Povestesc din nou. Trebuie sa ma linistesc, zice, ca vine doctorul.

I-am spus plangand ca vreau sa plec. Dar la ce ora aveti avionul ? 21,50, raspund. Dar urmatorul ? Nu stiu. Il veti lua pe urmatorul, imi raspunde calma.

Pleaca din salon si revine peste cateva minute. Se apropie de pat, se reazema pe marginea de metal. Si ma intreaba din nou de ce plang. Ii spun ca sunt necajta si vreau sa ajung acasa. Repetam aproape obsedant ca vreau sa ajung acasa, in Romania.

Ma fixeaza si spune taios: “Crezi ca mie imi place aici? As pleca imediat si pentru totdeauna”. Imi mai arunca o privire si iese. Am vrut s-o intreb de ce nu pleaca, dar nu am mai avut ocazia.

A venit, in sfarsit, un medic. Cred ca era deja ora 21,30, sau poate chiar mai mult. Ma intreaba si el ce s-a intamplat. Ii povestesc. Plang. Ma roaga sa ma linistesc. Vorbeste foarte calm. Ma consulta, ma mai intreaba daca sufar de ceva. Ma asculta si pleaca. La circa un sfert de ora vine un alt medic. Ii explic si lui ce s-a intamplat, ma consulta, apoi pleaca.

Pe urma, nu se mai intampla nimic.

Auzeam cum, pe rand, medicii erau chemati in anumite saloane. Eu eram in rezerva cu numarul noua. Nu pot spune care era numarul total de rezerve, ci doar ca erau spatioase, bine echipate cu aparatura, chiuveta, servetele, dulapuri pentru diverse , doua scaune pentru musafirii bolnavului. Mai era o usa, in spatele patului, care ducea spe un grup sanitar curat, cu hartie igienica si detergent de maini. Opus usii era o perdea mare, care in functie de starea bolnavului, mai grava sau mai putin, era trasa.

Inainte de ora 22, asistenta vine insotita de o tanara. S-a schimbat tura. Noua venita, mult mai relaxata, ma intreaba ce-am patit si mai ales cum vreau sa ajung acasa.

Ii spun ca este vorba despre un zbor American Airlines. In secunda urmatoare, ia telefonul si vorbeste la aeroport. Cere serviciul rezervari. Afla totul despre zborul de la prima ora, pentru ca i-am spus ca as vrea sa plec la Londra cu primul avion. Era la ora 9,10, deci trebuia sa fiu in aeroport la 7,00, adica trebuia sa plec din spital pe la 6,00. Intr-un sfert de ora mi-a stabilit programul.

Tot timpul cat a vorbit la telefon, mai iesea si pe hol. Era un telefon fixat in perete, dar cu un fir foarte lung, pentru a vedea daca nu are cineva nevoie de ea. Cauta ceva din priviri pe hol, dar continua sa vorbesca la telefon pentru mine. La un moment dat, chiar au chemat-o, a iesit cu telefonul la ureche, a gesticulat ceva si a continuat convorbirea.

Dupa ce a pus receptorul in furca, mi-a intins o hartie galbena cu toate datele despre zborul de miercuri: 9,10 de la aeroportul din Chicago, ajung la Londra la 10,40. Apoi, la 6,20 am zbor spre Bucuresti si ajung in Romania la 11,40. De abia dupa toate lamuririle, fuge la alte treburi.

Deja aveam speranta ca voi pleca a doua zi, de dimineata. Parca ma simteam mai bine.

Perdeaua este trasa usor si in camera intra un alt personaj.Se recomanda: “sunt de la compania de asigurari. Ma iertati, ce ati patit?”. Ii explic ca sunt jurnalista, am venit la ASCO 2008 si mi s-a facut rau.”Aveti cumva o asigurare medicala sau macar una de calatorie?”.Sigur ca am. Scot asigurarea, legitimatia de serviciu, biletul de imbarcare ramas nefolosit. Le ia, face copii si in cateva minute mi le aduce, cu multumirile de rigoare.

Pe la ora 23.00, revine asistenta si imi spune ca va trebui sa imi mai dea un medicament. Vad o punga de clorura de sodiu, moment in care ma iau frisoanele. Ea spune ca medicamentul imi da o stare de agitatie. Cer o patura, imi aduce. O paturica alba, calda (mai aveam una), dintr-un fel de finet.

Apoi apare si primul medic, cu un ecograf mobil. Asistenta imi pune in perfuzie o fiola mica. Am crezut ca ma va opera urgent. Daca nu ma opreaza, atunci ce rost mai are anestezia?

Ei bine, nu m-a operat . Mi-a facut o ecografie. Atunci mi-a spus ca este bine si sigur pot pleca. Rinichiul este bine, ficatul si pancreasul sut la fel de bine. Gratie acelei anestezii, somnifer sau ce o fi fost, am reusit sa dorm in total 15 minute.

Dupa aceasta ultima investigatie, am hotarat ca voi pleca la 6 dimineata. Asistenta imi tot aducea biscuiti din graham si cate o cutiuta cam de vreo 50 de grame de suc. A repetat figura de patru ori. Biscuitii i-am pus in geanta, pentru drum. In schimb, sucurile le-am baut.

Timpul dintre miezul noptii si pana la 5 dimineata mi s-a parut un chin. Cred ca m-am uitat la ceas aproape la fiecare minut. Desi ma deconectasera de la aparate, nu am putut dormi.

Asa ca, la 5 dimineata, m-am imbracat. M-a vazut medicul, cel cu ecograful, si a venit la mine. Mi-a recomandat sa merg la un medic, in Romania, sa vad despre ce este vorba. Apoi, a dat mana cu mine, mi-a urat sanatate si a plecat. In timp ce iesea, i-am spus ca in articolele mele au ca subiect sanatatea si educatia. Se vorbeste multe despre sistemul de sanatate american, ca ar fi foarte bun. As fi vrut sa aflu mai multe, chiar sa vad un spital. Dar acum sunt prea trista.

S-a intors si mi-a spus ca, de vreme ce pot pleca, nu mai am de ce sa fiu necajita

Mi-am adunat bagajul, si voiam sa ies, cand in salon apare o alta asistenta, care ma pune sa semnez un document prin care imi sunt aduse la cunostinta restrictiile alimentare carora trebuia sa ma supun. Semnez, apoi cer acte care sa dovedeasca faptul ca am fost internata, altfel as fi platit o suta de dolari pentru schimbarea orei de plecare.

M-a condus la poarta, unde l-a rugat pe paznic sa cheme un taxi. Dupa mine a mai venit o pereche, pentru care acelasi portar a mai chemat un taxi, apoi apare un bolnav care chemase singur taxiul. Vine prima masina, alerg sa urc, fiind prima pe lista. Portarul spune nu este pentru mine, ci pentru pereche. Trecusera deja 20 de minute si nimic. A plecat si bolnavul cu masina lui, iar eu tot asteptam.

Il rog din nou sa apeleze o alta masina. Ia telefonul usor iritat. Apoi imi spune: “Poftim, aveti de asteptat 20 de minute acum”. Izbucnesc in plans. Nu mai vreau sa-l vad. Ma plimb pe alei. Ploua deja. Era miercuri, trecut de 6 dimineata.

In sfarsit, apare taxiul meu. Urc si ii spun soferului ca astept masina de mult. Zambeste. Este algerian. Povesteste ca lucreaza in State de zece ani. Ii place foarte mult. Aici poate face ce vrea. Poate fi sofer, medic, orice, daca face carte. Si poate face carte, daca vrea. Dar, acum se multumeste sa fie sofer.

Ajung la aeroport. Prezint actele medicale si mi se face un bilet de imbarcare, dar numai pentru zborul spre Londra, intrucat nu este primita rezervarea pentru zborul spre Bucuresti. Asa ca ma mai linistesc. Macar pana la Londra este OK. Operatoarea, impresionata de necazurile prin care am trecut mi-a oferit doua scaune, lasand liber locul de langa mine. Am dormit bine in cele sapte ore si jumatate pana la Londra.

Ajunsa la Londra, am alergat spre terminalul 5, cu gandul ca ma voi aseza confortabil in fotoliile speciale pentru cei care stau mai mult in aeroport. Trecuse ziua de marti si in SUA, si in Romania.

Totusi, pare-se ca “efectul de marti” ma urmareste. Toate terminalele au fost inchise, iar cei care ajung peste noapte sunt trimisi in zona “Imigration”. Cumplit. La 5 dimineata, cand mi s-a spus ca vor fi deschise terminalele si va veni un autobuz, constat de fapt ca nu vine nicio masina, ci trebuie sa merg la tren. Alerg spre tren, numai ca acela care ajungea la terminaul 5 plecase, iar urmatorul venea peste 25 minute, adica la 5,30, in conditiile in care avionul pleca la 6,20.

Am ajuns la “checkin”. Trebuia facut electronic. Descopar ca a fost inchis. Eram disperata: am stat toata noaptea in aeroport, m-am chinuit si…pierd avionul.

Merg la biroul British Airways. Povestesc printre suspine. Ma roaga sa ma linistesc, pentru ca mai exista un zbor la 9,50. Nu am alternativa. Fac formalitatile de imbarcare. Ma intreaba unde as vrea sa stau, la fereastra sau la margine. Prefer fereastra. Plec, trec si de politia de frontiera. Intru exact in momentul in care pasagerii de 6,20, pentru Bucuresti erau invitati la imbarcare.

Ma relaxez, nu a fost sa fie al meu acest zbor. Voi fi in urmatorul.

Vorbesc cu colega mea la telefon si imi spune ca bagajul mi-a fost retinut in America, intrucat paramedicii i-au smuls tichetul. I-au spus ca vor cere ca bagajul meu sa fie scos din avion. Si de acolo, totul s-a incurcat. Valiza e pe undeva, greu de spus pe unde.

Ajunsa in Romania, la aeroport, o anunt la “bagaje pierdute”.

Nu mare mi-a fost mirarea sa-mi vad valiza rosie chiar la intrare. Ma astepta cuminte. Murmur involuntar: “Este a mea, valiza aceea rosie. A ajuns inaintea mea. A venit dimineata?”. Nu, de aseara.

A ajuns inainte, pentru ca era in cala avionului pe care l-am piedut din cauza noptii de la spital.

Eu m-am intors pe urma, doar cu o poveste in minte. Si cu biscutii de graham dati de asistenta de la spitalul din Chicago.