14 aprilie 2010
La Historia de un omor
Publicat în General de Adrian Ţone
Aseara am fost la cârciumă în formulă de serviciu. Iniţial voiam la un pub din centrul vechi, dar „nu mai facem rezervări, că sunt prea multe cereri”. Apropo de centrul vechi, acolo în curând vor muri oameni. Şi dacă nu vor muri căzând prin gropi sau sub dărămături, îşi vor găsi sfârşitul din cauza mirosului de rahat, cum ar zice Mitică Dragomir, sau excremente, conform lui Patapievici. Mirosul e acelaşi, pestilenţial. Şi stai, că nu a venit vara…
Eh, în mirosul ăsta, au apărut ca ciupercile după ploaie (nu vreau să mă gândesc că ar creşte în mediul lor natural, în băligar) pub-uri, restaurante, terase, birturi, cârciumi. Frumoase, înţesate de lume. La ora 7 şi jumătate în seara zilei de marţi, majoritatea erau pline. După îndelungi căutări am intrat la La Historia, “bistro, bar and more”, restaurant care face parte lanţul El Comandante, “brand asociat prin denumire si design figurii legendare a revolutionarului cubanez Che Guevara”, aşa cum am găsit scris eu undeva pe net. Uau, uau, uau, maxim am zis. Ce dacă n-a fost cubanez, ci argentinian?
Trec cu greu de doi băieţi care blocaseră intrarea cu două butelii de aragaz şi mă gândesc ce oropsit trebuie să fie bucătarul. La intrarea în local, în dreapta şi stânga uşii sunt doi lei fioroşi, aurii, în marime naturală. Glumesc. În dreapta erau 3 navete cu sticle de bere goale iar în stânga un stivuitor. Aşa, intru şi întreb un chelner: “Se poate găsi o masă pentru 12 persoane flămânde şi însetate?”. „Da”,mi-a zis, şi ne-a condus la o masă. Ne-am aşezat şi ne benoclam pe meniuri, când a apărut o doamnă supărată, mai ceva să ne bată, că era masa rezervată. “Bine, plecăm atunci”. “A, nu, nu, găsim alta”. Fraieri, trebuia să plecăm. Şi ne aşezăm din nou.
Dăm comanda, de băuturi. Ofertă variată în menu, nu şi în galantar. Vreo două-trei sortimente de beri şi câteva de vin. Comanda vine relativ repede. Ne hotărâm şi la mâncare, chelnerul face recomandări. Hai mă că e bine, mâncăruri din America de Sud, n-are ce să fie rău. Trece o oră, am terminat băuturile. Chelnerul n-a mai trecut pe la noi. Mă duc după el, nu-l găsesc. Abia după vreo oră şi jumătate a apărut să ne spună că mai durează câteva minute mâncarea. M-am gândit că buteliile de la intrare erau goale, şi nu mergea aragazul. A mai trecut o jumătate de oră. Mâncarea mea sud-americană era rece. Şi sortimentul „blagioplingasmictoflesche” se compunea din următoarele ingrediente: vreo 20 de cubuleţe de piept de pui în mijlocul farfuriei, scăladate într-un sos de checiap iute, şi pe margine nişte cartofi fierţi şi apoi prăjiţi, de li se spune gratinaţi. Cum mă două ore pentru felul ăsta de mâncare? Şi rece. A, era să uit, farfuria era frumos ornată cu boia.
Unul dintre noi a vrut să fie mai special şi a comandat „chsaiufsdufjkjlskaşaaa”. E, ghinion. Era tot piept de pui, cu legume de la congelator însă, ceea ce făcea ca totulsă aibă aspect şi miros de tocăniţă, şi care a durat „câteva minute” mai mult. Adică vreo 30. “Condusa de un maestru culinar cu o experienta de peste 30 de ani in arta gastronomica, bucataria restaurantului “La Historia” propune un meniu bogat, o imbinare savuroasa intre clasica bucatarie romaneasca si feluri de mancare cu arome specifice Americii Latine”, scria pe net.
În rest a fost bine, a cântat o formaţie. Live şi simpatic. Şi au dansat doi băieţi, îngreţoşător. Berile şi mai ales cafelele au venit cu aceeaşi întârziere. Nota de plată a apărut însă cam după vreo două minute. Promptitudine maximă. Eh fiscală… Cu pixu’. Am avut noroc că nu era scrisă cu creion chimic cu stativ după ureche, înmuiat în gură.
Marţi seara am asistat La Historia de un omor. Un episod de fapt din exterminarea în masă a ceea ce înseamnă chelnereală, bucătăreală, serveală şi ce-o mai fi pe lângă.
8 aprilie 2010
Mărturiile schimbate şi neclare fac scenariu de film din dosarul de sechestrare al lui Becali
Publicat în Social de Irina Dârlea
Din audierile de opt ore din dosarul de sechestrare de persoane se poate înţelege că bodyguarzii lui Becali au plecat din proprie iniţiativă după hoţi, s-au întâlnit cu nişte băieţi pe stradă care au vrut să vorbească personal cu finanţatorul şi în drum spre barul din Pipera au găsit maşina furată.
Dacă ar fi să fie refăcut firul întâmplărilor din 26 ianuarie 2009 pe baza declaraţiilor date, miercuri, în faţa instanţei supreme, iese un scenariu de film cu gangsteri balcanici, care se bat între ei fără să se cunoască, stau la masă şi beau cu duşmanul şi pleacă şi cu bani de taxi de la acesta.
Gigi Becali susţine că şi-a lăsat maşina cu cheile în contact în faţa barului, după care a constatat că limuzina a dispărut. Le-a spus acest lucru băieţilor din bar, râzând, pentru că nu era afectat de pierderea unei maşini de 100.000 de euro, iar aceştia, fără să fie angajaţii săi, ci doar din spirit civic, au pornit în căutarea maşinii.
30 martie 2010
Becali, preotul şi delaţiunea
Publicat în Sport de Romeo Chiriac
Dupa Revoluţie, în România au făcut vâlvă ştirile despre unii preoţi care au trădat taina spovedaniei şi au scris note informative către Securitate în care au turnat despre avorturi, care pe vremea aceea erau interzise.
Sărmanele femei, pe lângă că pe vremea lui “ceaşcă” nu aveau metode contraceptive şi erau lipsite de mijloace materiale să crească un copil, mai erau şi turnate la Securitate pentru “păcatul” lor de către preoţii unde se spovediseră. Ori nici după 20 de ani de la Revoluţie dosarele preoţilor turnători n-au fost deschise, iar niciun “sifonar” nu a fost caterisit.
Cum “lupul işi schimba părul, dar năravul ba”, unii preoţi au acţionat în consecinţă şi nu mai toarnă acum la Securitate, ci … la presă. “Cel mai mult m-a impresionat anul trecut, înainte de Paşte, când a fost eliberat din puşcărie. Chiar în dimineaţa zilei respective am primit acceptul să-l vizitez. S-a spovedit şi s-a împărtăşit, smerit şi cu respect, ca de obicei. Noaptea, la ora unu, îmi sună telefonul. Mă uit, era Gigi. M-a întrebat aşa: «Părinte, m-am spovedit şi m-am împărtăşit azi, fără să ştiu că îmi vor da drumul. Spune-mi, îmi poţi da dezlegare să mă ating de Luminiţa, soţia mea?»”, aşa sună “nota informativă” a preotului servită cotidianului Libertatea. Jurnalistul şi-a făcut meseria, chiar foarte bine, însă preotul, poate din vanitate, din inconştienţă!?, poate din cauza unor vechi “metehne” a servit presei o informaţie cu caracter confidenţial, care a avut are acelaşi efect devastator ca o delaţiune.
Iar această întâmplare îmi pare a fi un fel de revers al medaliei în “relaţia” Becali-Biserică. Doar e de notorietate faptul că de-a lungul timpului, autorităţile bisericesti au tot făcut sluj la vederea “verzişorilor” lui Becali. Iar în schimbul donaţiilor financiare, i-au oferit distincţii gen “Crucea Şaguniană”, ca “semn al recunoştintei faţă de ceea ce face pentru biserică si enoriaşii săi”, l-au numit “trimisul lui Dumnezeu”, iar, mai nou, participă la conferinţe explicative la “Palat”.
22 martie 2010
Ne furam singuri caciula
Publicat în General de Ovidiu Vanghele
Vad azi, luni, 22 martie, pe la un 17.30, un EXCLUSIV pe juma’ de ecran la Realitatea TV. Casc ochii, citesc mai departe si ce vad? “NEWSIN: Numele lui Basescu apare in stenogramele din dosarul Voicu”.
Uimit, deschid fluxul MEDIAFAX si vad asa:
Vineri, 19 martie 2010 / 18:05:14
Voicu, la telefon, către Căşuneanu: Vă asigur că acest transcript nu va fi primit de Băsescu
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Interceptările din dosarul senatorului PSD Cătălin Voicu arată că demnitarul părea conştient că telefonul îi este ascultat, astfel că, într-o convorbire cu omul de afaceri Costel Căşuneanu, îl asigură pe acesta că transcriptul dialogului nu va ajunge la preşedintele Băsescu.
Imi amintesc apoi ca a fost si pe site-ul nostru free, pe care-l poate vedea oricine, la liber, o caut si o gasesc aici (atentie la data si ora)
Ce intelegem noi de-aici? Ca, dupa mintea mea, sintem principalii vinovati pentru imaginea de doi lei pe care jurnalistii si presa in general o au in ochii publicului. Pentru ca dam cu rahat pe concepte precum “EXCLUSIV”, aplicandu-ne un stang in drept de toata frumusetea si dand cu credibilitatea in fasole.
Si, daca acest modus operandi e de inteles la productii indoielnice (nu pot sa scriu cum imi vine, e totusi blog de companie…) precum OTV, faptul ca el este folosit si de institutii serioase precum RTV ma mahneste teribil…
Cum ne-ar fi stat sa punem si noi un tag cu “EXCLUSIV” pe materialele date vineri, cand Hotnews a avut stiri din acele documente inca de joi seara?
Chiar daca am scos din acele documente chestiuni pe care ei nu le-au speculat si nu le-au evidentiat, ei le-au avut, totusi, inaintea noastra. Le-au dat primii, asa cum le-au dat…
18 martie 2010
“Acrişoare”
Publicat în Sport de Romeo Chiriac
Replica dintr-o reclamă “şi marmota învelea ciocolată în staniol…” a intrat în folclor într-o anumită perioadă, formula fiind utilizată în limbajul urban când voia să se exprime neîncrederea în spusele interlocutorului.
Ori se folosea varianta scurtă: “Daaaa. Şi marmotaaaa…”. Înaintea acestui clişeu lingvistic au existat formulări cu acelaşi tip de mesaj de genul: “Zău aşa?!”, sau “Las-o jos că măcăne!”. Însă, cel mai expresiv termen cu mesaj similar l-am întâlnit la un amic, care, atunci când cineva se apuca să ne spună aberaţii, ne atenţiona cu formula: “acrişoare”.
Iar acest termen îmi revine în cap după fiecare încercare jalnică de diversiune ale aşa-zişilor oameni din fotbalul românesc. Păi numai înaintea derbiului de săptămâna asta Dinamo – Steaua am rostit cuvântul “acrişoare” de cel puţin 3 ori. Întâi după apelul lui “borcică” către forţele de ordine, cum că deţine informaţii că “steliştii vor da foc la peluză”, apoi “gigi” ripostează cu declaraţia “vor să mă facă cu tuşierii”, replica finală fiind dată de “mister”, cum că a aflat “că a fost o încercare de corupere la jucătorii dinamovişti”. Bun, spusele de genul ăsta pot constitui arsenalul psihologic de dinaintea unei lupte, însă, atenţie, unele declaraţii ale acestor aşa-zişi oameni de fotbal generează de cele mai multe ori violenţă în rândul ultraşilor. Ce să mai vorbesc despre declaraţiile inventate de preşedinţi legate de sumele umflate din transferurile unor fotbalişti la grupări celebre, jucători care sfârşesc, în cel mai fericit caz, printre cămile în deşert.
Ba în “joaca” asta, premeditat sau nu, cică de dragul audienţei, intră, şi unele instituţii media, unde sunt angajaţi unii notorii “mâzgălici” închipuiţi, care ne servesc cu tot felul de “exclusivităţi” sau de proorociri. Oare câte “acrişoare” să mai poţi înghiţi?!
12 martie 2010
Fon Fon Fon
Publicat în General de Adrian Ţone
Ascultă melodia asta în timp ce citeşti pentru că e posibil ca textul să te plictisească:
Deputatul Alin Popoviciu ar vrea să depună în regim de urgenţă un proiect de lege care să interzică vrăjitoria. Pfuuuu. Deci vrăjitoria, magia, alchimia, iluzionismul, tot ce ţine de buhuhu, bimbadabompoc, alabalaportocala şi hocuspocuspreparatus? “Vreau să le interzic activitatea deoarece prea mulţi oameni au căzut victime şarlataniei lor”, spune Popoviciu. Hmmm. Deci în 2010, un stat din Europa, nu din Africa, recunoaşte legal, în scris, prin lege, vrăjitoria? Cool. Pentru că, din moment ce o interzici, clar o recunoşti. Prin lege. Deci ajungem, în sfârşit, acolo unde a fost Europa apuseană acum mai bine de o mie de ani, în vremurile Inchiziţiei. Pfiuuuu. Greu fuse. Bine că am trecut de Antichitate. E altceva in Evul Mediu, parcă alt aer, altă civilizaţie… Eram convins că odată cu cel de-al doilea mandat vom trece într-o epocă nouă. Şi n-au trecut decât 3 luni de la alegeri. În 5 ani sigur-sigur atingem culmi nebănuite.
Acum, că tot ajunserăm aici, ce facem? Pe doamna Urania, cu horoscopul, ce facem, o încadrăm la erezie sau nu? Suntem siguri că nu ne fraiereşte cu prezicerile alea? Dacă ne spune că o să câştigăm la loto în ziua în care ne scade din salariu? E “şarlatanie” cum zice domnu’ deputat, ori nu?
Dar pe Siminică. Siminică ăla de la circ, cu nasul roşu, de păcăleşte copiii că scoate sunete caraghioase când apasă pe el, îl legăm sau nu?
Dar pe colegul lui prestidigitator Iosifini? Ăla scoate iepuri din pălărie. Clar e ceva necurat. Şi taie femeile băgate în cutii. Uuuuu.
De actori nu mai vorbim, ăia mereu păcălesc oamenii. Se cred de fiecare dată altcineva şi au pretenţia ca spectatorii, care dau bani grei pe bilete, să-i creadă. Pe ăştia a avut grijă statul însă să-i liniştească, să le taie pensiile dacă mai mint oamenii.
Dar dacă apare şi pe la noi un Gallileo care ne va dovedi că România politică se învârte în jurul lui Zeus, ce-i facem? De unde luăm lemne de rug, că nu mai sunt păduri?
Domnu’ deputat, întrebare: prostia de ce n-o interziceţi? Vă e teamă?
4 martie 2010
Irina a devenit dependenta de retele de socializare
Publicat în General, Life de Irina Dârlea
Astazi am primit o informatie pe care nu stiu nici cum sa o iau si nici ce sa fac cu ea. O colega de liceu, careia nici macar nu-i stiam numele complet si nici nu cred ca ne-am salutat mai mult de trei ori, a primit ceea ce isi dorea “period”.
Bon, mai stiu despre fata asta ca traieste intr-o tara frumoasa, unde studiaza dreptul si ca saptamana trecuta a fost putin deprimata dupa ce avut o petrecere grozava de ziua ei, la care Kiki si-a facut de cap. Nu stiu cine e Kiki, dar sunt sigura ca din doua click-uri pot afla cel putin data nasterii.
Am rezistat cu stoicism multi ani fara sa ma bag in nici o retea de socializare, am refuzat sute de invitatii si zeci de poze reusite (in care nici macar nu seman cu mine) au ramas la mine in calculator.
Pana intr-o zi plictisitoare de vara cand am cedat si am dat accept.
N-am vrut sa-mi pun poze, nu-i nimic, m-au tag-uit altii, asa ca am scos eu ceva din arhiva personala sa nu-si faca oamenii impresii gresite.
Cererile de imprietenire au curs in valuri.
Mi-am luat un caine, am aflat ca numele meu e violent, ca numarul de telefon e candy, ca sufletul pereche e varsator si cam cat noroc am zilnic.
Am mai aflat ca un fost iubit danseaza tango, ca altul e racit si ca niste prieteni au fost la Paris.
Nu-mi mai bat capul sa-mi amintesc zilele de nastere ale oamenilor, ca oricum scrie acolo.
Daca nu-mi verific horoscopul in fiecare dimineata si predictia zilei de la madam Pampam, nu pot iesi din casa.
Pana si stirile le citesc de acolo, ca parca sunt mai atragatoare, intre un link de la o melodie noua si un status dragut despre vremea de afara.
Exista totusi si dezavantaje. Nu pot sa spun sefei ca nu am avut timp sa raspund la telefon, pentru ca scrie clar la ora de, in ziua de, eram la un film.
Oare am nevoie de ajutor?
19 februarie 2010
Creste alocatia, creste si copilul
Publicat în General, Social de Irina Dârlea
Trei mame cu sapte copii, toti mititeii, niciunul de dat la scoala, a fost imaginea care a facut liniste, intr-o seara, intr-o statie de autobuz din centrul Capitalei.
Imi dadeam coate cu o colega, pentru ca nu am mai vazut de foarte mult timp atatia copii impreuna pe strada.
“Pai am trei si unul pe drum!”, a zis una dintre ele.
Raspuns de la una care tinea unul in brate, doi de o mana si o sacosa in cealalta: “Creste alocatia, creste si copilul!”.
Avand in vedere ca mamele respective nu au avut timp sa munceasca, calculand sarcinile si perioadele postnatale, probabil ca vor ajunge la aceleasi venituri cu una care are o slujba din care castiga decent si doi copii de crescut.
16 februarie 2010
Felicitări Sven!
Publicat în General, Media, Sport de Cristi Dimitriu
Am citit aici cum Sven Kramer, campion olimpic la Vancouver la patinaj viteză (5.000 de metri), recordman mondial, multiplu campion european şi mondial, ar fi “jignit” o ziaristă americană – care l-a întrebat cine este, din ce ţară şi ce a câştigat – întrebând-o: “Eşti proastă?”.
În cazul în care la noi în România nu o fi ajuns ceva trunchiat, îl felicit pe Sven Kramer, care, de fapt, nu a jignit, ci a pus o întrebare cât se poate de legitimă!
De când s-a dat ştirea, mulţi, printre care şi colegi jurnalişti, îmi spun: “Bine i-a făcut!”. Cum să fii acreditat acolo, să ai material informativ la dispoziţie, să vezi steagul şi să auzi imnul Olandei şi să pui asemenea întrebări? Cum a ajuns ziarista asta la proba de patinaj viteză? Cum de nu s-a documentat cât de puţin dacă tot era pe dinafară? – se întrebau colegii mei. Unul chiar a spus: “Era din SUA şi pe aştia nu îi interesează decât despre ai lor”.
Acum, eu însumi m-am surprins spunând în gând acelaşi lucru şi fără semnul întrebării despre unele “colege” şi “colegi” văzuţi pe viu în acţiune sau pe la televiziuni. În gând, pentru că nu sunt mitocan 
Despre toţi ziariştii care sprijină un reportofon sau microfon în timp ce ochii şi gândurile le zboară aiurea pe pereţi, despre prestatorii de live-uri pe la tv care nici măcar nu ştiu prea bine unde sunt şi de ce, despre reporterii care nici nu ascultă răspunsul celui intervievat şi pun imediat o întrebare pe aceeaşi temă, despre moderatorii de talk-show-uri care nu se documentează şi contrazic evidenţa. Şi despre mulţi alţii cu care îmi e ruşine că sunt coleg.
Cum s-a ajuns la asemenea “specimene” e o treabă complicată, iar explicaţiile sunt multe. Nu e timpul şi locul să detaliez, dar vă spun sigur că multe din explicaţii nu se susţin. Aviz redactorilor-şefi.
Să nu se înţeleagă de aici că îmi denigrez meseria sau că mă alătur politicienilor români care şi-au făcut un obicei în a denigra toată breasla pentru a-şi proteja afacerile ilegale. Sau cititorilor care înjură ziariştii pe bloguri după ce politicienii le-au inoculat ura faţă de jurnalişti în general. Şi nici să nu se înţeleagă că sunt de partea ziariştiilor aşa-zişi specialişti/analişti, care se ocupă şi cu altceva decât presa, în cârdăşie cu politicieni şi/sau oameni de afaceri.
Aici e vorba doar de profesionalism şi de aceea mă alătur lui Sven Kramer, întrebându-i simplu şi direct: “Eşti proastă/prost?”.
Dar întrebarea asta nu e tot ce se poate face, ar trebui să fie doar începutul…
12 februarie 2010
“Lopătarii”
Publicat în General, Social de Cristi Dimitriu
Şase ca vin “lopătarii”!, îmi strigă vecinul de la parter atârnat pe geam, arătând cu mâna în lungul străzii. Ştia că vreau să îmi scot maşina din zăpadă. Mă uit si ce văd: nu păsările cu numele ăsta, ci un grup de bărbaţi cu lopeţile în spate. “Iată că Primăria intervine”, îmi zic, dar nu e aşa.
“100.000 lei şi vă dezăpezesc maşina”, spune unul. Îl refuz. Aveam deja propria lopată luată de la depozitul de materiale de construcţii de lângă casă pe care am dat 150.000 lei vechi. Şi deja rezolvasem jumătate din muntele de zăpadă. Am dat o oră la lopată şi am scos maşina. Dacă apelam la “lopătar” e clar că rămâneam cu 50.000 în buzunar. Dar, dacă mai ninge o dată, mă scot.
Mă gândesc că, dacă o ascultam pe soţia mea – care m-a bătut la cap să iau lopată de la începutul iernii -poate asta era a doua oară sau chiar a treia când aş fi folosit lopata. În cazul în care aveam un “spirit întreprinzător” şi luam lopata din toamnă poate făceam şi bani cu ea. Mai degrabă o închiriam că tot nu s-au găsit o perioadă.
Eu sunt în “altă ligă”, vorba cuiva. Nu am timp de asta, nu că mi-ar cădea blazonul cu lopata în mână. Mă apuc să calculez cât câştigă un “lopătar”. Să zicem că a avut parte de vreo trei zăpezi mari iarna asta şi a “prins” vreo şase zile de dat la lopată pentru maşinile altora. Şi vedeţi doar câte şoferiţe neajutorate avem. Antrenat, un “lopătar” scoate o maşină din zăpadă cam în jumătate de oră. La opt ore de muncă ar avea cam 1 milion 600 de mii. În şase zile face spre 10 milioane. Plus că în cazurile “complicate” ia şi 200.000 lei.
Până la urmă e şi ăsta un business. “Biznis sefu’ că e criză”, cum mi-a spus unul dintre purtătorii de lopată.
Dar la începutul iernii a fost criză … de lopeţi. La un moment dat o lopată se găsea cu 500.000 de lei vechi, iar unui prieten i s-a cerut 800.000.
Nu cred că “lopătarii” au auzit de sumele astea că nu mai făceau niciun “biznis”. Mai ales că unele lopeţi erau roşii şi păreau “luate” de punctele PSI. Altele păreau să fi venit direct de pe un şantier.
Deci, iniţiativă are românul, de lopeţi “face rost”, forţă de muncă disponibilă este. Ce ne trebuie ca să deszăpezim Bucureştiul sau să dăm zăpada de pe canale ca să se scurgă bălţile imense?
Desigur că o firmă de deszăpezire să îi angajeze pe “lopătari” şi să le dea legal banii pe care i-au primit de la primării. Nu e cazul. Pentru că surpriză: mulţi dintre “lopătari” sunt deja angajaţi, dar de ce să nu facă şi ei un “biznis” al lor, mai ales că nu îi controlează nimeni. Alţi “lopătari” sunt şomeri.
Mai bine primăriile să dea direct banii la “lopătari”. S-ar găsi destui dacă ar câştiga măcar de o pâine. Şi cred că şi primăriile ar ieşi în câştig. E drept că nu ar mai arunca cu bani, comisioane şi şpăgi la clienţii politici. Dar asta e altă poveste, care la noi nu are sfârşit.
Aşa că datul la lopată va fi făcut tot individual de proprietarii de maşini şi de cei care fac un “biznis” de 100.000 de lei maşina.
Şi Bucureştiul va rămâne tot înzăpezit şi inundat. Iar subiectul de presă va fi acelaşi, cu “iarna care a luat prin surprindere autorităţile”, nu “lopătarii”.
