6 august 2009

Generaţie de supermeni

Publicat în Social, Sport de Adrian Ţone

De ceva vreme sunt înghesuit de oameni tineri. Sau, mai bine zis, de oameni mai tineri decât mine care mă uimesc uneori prin felul lor de a gândi şi de a acţiona. Şi dau şi exemple. Un ziarist, tânăr, care a terminat facultatea de vreo 3-4 ani, se ia în gură, în tramvaiul 41, cu o haită de hoţi de buzunare, fără nici măcar să se gândească că unul dintre giboni i-ar fi putut face şi lui unul, cadou. Buzunar.

Un doctor, rezident încă, nici nu concepe să ia şpagă de la vreun pacient. Ea, căci este vorba despre o tânără, nu primeşte decât bomboane şi eventual flori. “Pentru că nu m-am făcut doctor să primesc şpagă”. Simplu. Nu mi-a putut însă răspunde dacă s-a făcut doctor ca să cumpere din fabulosul salariu de vreo 10 milioane de lei vechi pe lună medicamente şi scutece pentru bătrânii care ajung la ea pe secţie. De o treime din salariu.

Joia trecută mă duc cu Mazu la meci, pe Ghencea, cu Motherwell. Stăm la masa presei. Lângă noi se aşează un tip de vreo 40 de ani, îmbrăcat în tricoul oaspeţilor, însoţit de un puşti blond pe care jurai fără să-l cunoşti că e britanic, şi un bătrân. Câţiva ultraşi de televizor, care ajunseseră şi ei pe stadion doar pentru că era meci internaţional, s-au găsit să le arate degetul mijlociu în semn de apreciere. Scoţianul se limita la un zâmbet, oarecum nepământean. Vine şi pauza, şi odată cu ea alte degete către suporterii scoţieni, despre care nu ştiu cum ajunseseră la masa presei, atât de aproape de degetarii “roş-albaştri”. Mă întorc să vorbesc cu un coleg când îl observ cu coada ochiului pe Mazu că sare peste masă şi fuge. Iniţial mi-a trecut prin cap că şi-a zărit vreun cunoscut prin zonă pe care voia să-l salute. Vânzoleala din micul grup scoţian m-a contrazis însă. Şi-l întreb pe tatăl puştiului, în limba gimnastică pe care o practic cu succes, ce s-a întâmplat. Din lătratul britanic îmi dau seama vag că tatălui lui, adică bătrânului, i-a furat cineva de pe masă camera foto şi “ior coleg” fugi după hoţ. Bă, Mazu ăsta e nebun. Poate îl pocesc dracu’ ciorditorii pe Ghencea, sau cine ştie… fuse primul gând. Unde să mă duc după el, că erau 25 de mii de oameni. Vine un badigard trimis de un spectator care văzuse scena să-l întrebe pe scoţian dacă-i adevărat. Eu îi spun “stai liniştit că a fugit Mazu după el”. Glumesc, evident. Până să plece badigardu să gasească acul în carul cu suporteri, Mazu al meu vine triumfător cu aparatul moşului în mână. Şi eu şi badigardu am sărit pe el “Bine, prostule, şi infractoru’? I-ai dat drumu’?” Fugi înapoi cu badigardu’. Nu aveau ce să-i facă, era un puşti de vreu 12-13 ani. Eventual să-l bată, dar l-au lăsat în grija sorţii. “Auzi mă, dar ţi-a trecut prin cap că ar putea să apară după colţ şi stolul de neamuri ale micului ciorditor, când fugeai după el?”, îl chestionez pe Mazu. “Nu mă, mă gândeam unde s-ar putea ascunde şi m-am dus la WC.  M-am dus acolo şi l-am prins”.

În 89, la Revoluţie, mă gândeam câte desene animate voi avea ocazia să văd de atunci înainte. N-am apucat prea multe, trecându-le vremea. Sunt unii care au crescut însă cu ochii la Superman şi Zâna cea Bună.