20 februarie 2007

O ora la palat

Publicat în Sport de Adrian Ţone

“Bagi ma si tu un Gigi, la palat?” “Bag, ma!”

Iau o masina, “sofericiosu’” zice ca stie unde e palatu’. Greseste, binenteles. Ne mai invartim pe stradutele cu Palate de pe langa palatul Victoria vreo 5 minute, numai bine sa ajung la timp la castelul cu pricina.

Masina opreste fix in poarta, motiv pentru agentul de paza sa faca semn disperat sa nu parcam acolo. Respira cand cobor eu si masina pleaca mai departe. Langa el, in curte, o maicutza tanara, cu sutana neagra si imbrobodita de i se vedeau doar obrajii de un rosu nefiresc, isi spune povestea. “M-am intalnit cu dansul cand a fost la noi la Galati si mi-a zis sa vin aici ca ne ajuta. Acu’ eu am venit…” “Io va spun sa mergeti pe Smardan, la fundatie, ca dansu nu a venit si nici nu stiu daca vine”. Femeia a mirosit ceva si zice: “E, il mai astept un pic pe trotuaru alalalt”.

“Uite, sarmana, mi-e si mila de ea, zice paznicul. Nu le mai da nimic Gigi, de vreo doua saptamani, nu le mai da nimic. Pai nu se mai putea, era cateodata coada aici pana la colt. Veneau de prin toata tara, da acu’ gata, mi-a zis ca sa-i trimiti la fundatie. Si fetele de-acolo stiu ele ce sa faca”.

“Care fundatie?” intervin. “Cum care fundatie? Fundatia Gigi Becali”. Ma rog, vazand io ca-i place paznicului sa vorbeasca, fortez nota dupa ce ma prezint si-i zic ca io venii sa-l “fac” pe Gigi.

Zic, “da’ masinile astea ale cui sunt?” “Pai una e a lui si una lu’ varasu, aia mare. A fost a lu Olaroiu inainte si i-a vandut-o lu asta acu”. “Da’, ziaristii ailalti nu vin, ca io m-as duce sa vorbesc cu o secretara a lui, sa vad daca n-au intrat, ca mi-e ca pierd subiectu’”. “Nu, n-au venit sigur si Gigi n-are secretara. Cand or veni si ailalti ma duc io si va anunt”. Bine imi zic, o sti omu ce-o sti…
Mi se facuse frig, ma uit pe trotuaru celalalt, o vad pe maicuta mai mica decat in urma cu 10 minute. Omul se prinde ca ma strange geaca si zice, “hai mai aci, la adapost”. Intru in curte, imi dau seama ca toata cladirea e o constructie. “Muncesc astia pe dreacu aci. Le-a pus Gigi si tonomat de cafea acu’, sa-i vezi toata ziua stau la cafea si la tigara. Salariu merge. Ce e de colea un milion pe zi? Fetele alea de sunt studente la arhitectura ce mai muncesc, ca in rest astia sunt niste lepre. Ce sa-i faci, daca Gigi n-a vrut sa aduca o firma italiana sa faca totul ca la carte. Nu, ca el vrea sa o faca cu romanii. Si uite romanii ce face…Ia uite-l p’asta! Si-a luat rucsacu in spate si se duce sa-si ia vin de la butic. Ei zice ca io nu stiu…”, se destainuie omul neintrebat.

“Da’ o face anu asta”, zic io. “Eee, o face pe dreacu, pai nu zisei bre cum lucreaza astia, poate in doi trei ani sa fie gata”. Intre timp mai apare un om la poarta. “Sunt profesorul nu-stiu-cum si am venit sa-i dau domnului Becali o carte de referinta pentru istoria romanilor”, zice omul plin de el. “Stiu, dar nu va pot lasa sa intrati, ca are treaba”, io reteaza scurt paznicul.

“Mai bine las un numar de telefon si ma suna dansul”. “Mai bine”.

Scoate un pachet de guma profesional, de-ala lat, in folie, si scrie pe spatele cartonului nr. de telefon. Ma uit la cartea din mana paznicului si deslusii ceva cu istoria minoritatilor din Romania, sau ceva de genul…
Ma uit spre capatul strazii. Parca vad un ziarist pe care il cunosc. Asa-i, mai e o fata cunoscuta intre cei patru-cinci din coltul strazii. Vorbesc intre ei, eu continuu discutia cu paznicul cel sfatos:”Da’ nu e greu obiectivul asta?” “Eee, este ca tre sa-i stii pe toti nepotii lui si pe ailalti de mai vin la el. Pai era un baiat inaintea mea, vroia sa-l bata pe Chiacu, fotbalistu ala, de e nepotu’ lu’ Gigi, ca nu-l cunostea. L-a trimis d’aci si m-a lasat pe mine”.
Ii vad pe ziaristii din colt ca vorbesc la telefon si apoi se indreapta spre noi. Gata, zic, intram in palat. “Gata, va anunt?”, zice paznicul. Intra pe o usa care nu parea sa fie cea principala. Ceialalti o iau inainte, eu dupa ei. Curte mare, frumoasa, o fantana. Daca nu erau schelele, ar fi fost o imagine banuiesc frumoasa. “Haideti pe aici. Ba, n-auziti?” Ma intorc, un pustan la vreo 20 si un pic de ani si trecut bine de suta de kile tipa la noi. In alte conditii l-as cam fi… In fine, m-am abtinut. Ne intoarcem spre intrarea servitorilor, mi s-a parut mie.

“Sunteti toti, ca nu stau sa…”

“Da” a baiguit unu’ mai din spate. Intram in palat. Unu mai de dinainte greseste si da sa intre intr-un veceu. “Nu p’acolo ba”. Deja eram rosu. Moloz peste tot, ziare-n geam, schele prin casa…

Marele palat, imi zic, uite cand m-am trezit si io sa-l “vizitez”. Ajungem la o usa, grasu ciocane, nu-l credeam in stare de un asemenea gest, mai degraba l-as fi vazut sa strige sau sa fluiere. Iese un tip, il cunosc, e unu’ care sta mereu in dreapta lui Gigi.

“Haideti ma intrati. Sunteti toti? Intrati toti odata, nu va vanturati pe aici”, zice asta tot pe un ton rastit. Ba zic, da astia numai asa omunica bai nenica? Pun pariu ca sunt din acelasi neam, imi zic.

“Auzi ma fata si tu ce ma suni de o suta de ori, ce sa-ti zic io atat? Si astia, cine e astia care i-ai adus cu tine? Pai ce e aici?”, se rasteste “dreptaciul” la o fatuca din grupul nostru care luase pozitie de drepti si baiguia ceva ce nici ea probabil nu stia. Am crezut ca o trozneste.

Eu ma simt oarecum vizat de intrebarea prea-dreptului, eram nou pe acolo. Zic, daca vine spre mine nu stiu cum reactionez, oricum “badigarzii” nu-s aici, ca mi-a zis paznicul. N-a venit.
Uau, o camera altfel. Prima impresie a fost ca am nimerit in pestera lui Ali Baba. Nu-mi venea sa cred. N-am vazut niciodata atata aur intr-o incapere. Sau auriu, ma rog. Gigi sta tolanit intr-o râna si se uita pe niste planuri de terenuri. “Buna ziua”, zic. Nimic nu primesc. E, zic asa o fi pe aici, pe la palat, regele nu da buna ziua la toata lumea.
Pe pereti, pe birou, langa birou, in biblioteca, pe biblioteca, zeci de icoane. Mai mari, mai mici, toate se asemanau prin exagerarea de auriu si prin frumusetea dusa la extrem a celor pictati. Totul perfect, fara repros, fara cea mai mica urma de omenesc. Totul sclipea. Langa birou, un vitraliu de vreo 8 metri patrati, o imensitate, cu cei 12 apostoli parca. Aflu mai tarziu ca ar fi facut vreo 20.000 de euro. Dar peste toate, peste tot din jur, era crucifixul din lemn in marime naturala care atarna pe perete deasupra biroului lui Becali. Te trec fiorii… Asa o fi fost?

Urmeaza o juma de ora de fantezii cu sute de milioane de euro pentru Steaua, de aiureli cu Palatul Cotroceni, pe care cica o sa-l conduca el cu mana de fier. Nu e prea interesant, il vedeti mereu la otv. Ce mi s-a parut cu adevarat spectaculos, si ceea ce nu ar difuza nicio televiziune vreodata, desi majoritatea erau prezente, e spectacolul de final.

Mot a mot: “De egzemplu o televiziune care ar trebui inchisa, normal pe lege. Vii la Becali, te lasa, vii la interviuri, peste tot, nu dai nimic cu Becali. Deci este ingradirea la imagine, nu? Va am martori ca a fost aici? Diseara nu da nimic cu Becali. Gaseste totusi ceva sa inventeze, sa minta despre Becali. Normal, conform constitutiei, manipuleaza, ingradeste dreptul la imagine, articolul nu stiu care din constitutie. Normal este, o dai in judecata pe bagaboanta asta, zici ca este imorala, bagaboanta, coarda si nenorocita. Si o inchizi. Pa bagaboanta. Ca sa nu mai poata sa manipuleze si sa creeze cancerul asta in Romania. Ca asta e cancerul României.

Si mai e o bagaboanta, uite asta, realitatea asta. La care ma uit io toata ziua si vad io cat de coarda este. Dau si adevarul astia. Asta e coarda de lux realitatea asta. Dar cum le convine lor, ca sa manipuleze. Uite sunt mireasa, zice ea. Vezi ce frumos dau adevarul…Cand colo cea mai mare prostituata este ea. M-ati inteles?

Noroc ca mai exista un OTV un Protv ca altfel, daca era sa ma iau dupa bagaboantele astea, dupa Antena 1 si Realitatea teveu… Astea e cele mai mari prostituate care se cred mirese si ele sunt cele mai mari curve. Ele se cred cea mai neprihanita mireasa, cu coronita, cand colo cele mai mari curve prostituate de pe glob. Ah, si plezneste cu palma microfonul Antenei 1. La revedere.”

Ma uit pe perete. Inca era acolo…