O carte pe zi: „Intuiţionista” de Colin Whitehead

Semnalăm/prezentăm astăzi cartea de debut a unui scriitor american de culoare, Colson Whitehead, al cărui roman Ruta subterană, încununat cu Pulitzer Prize, e tradus în peste 40 de ţări. Debutul acesta, romanul de astăzi, e de o originalitate „izbitoare”, a apărut în 1999 şi a fost comparat cu romane cult - Catch-22 de Joseph Heller, V de Thomas Pynchon şi Ochiul cel mai albastru de Toni Morrison. A primit Quality Paperback Book Club New Voices Award şi a fost finalist la PEN/Hemingway Award.

Scriu editorii: „Provocator, de un umor subversiv livrat cu maximă gravitate, Intuiţionista îi are ca protagonişti pe inspectorii de ascensoare dintr-un oraş american semănând cu New Yorkul, într-o perioadă nedefinită. Alegorie a rasei, a societăţii moderne, sau pur şi simplu a naturii umane, cartea jonglează cu procedee stilistice şi structurale ale romanului noir, ale genului detectivistic, ale criticii sociale naturaliste, chiar ale distopiei. Whitehead creează o lume perfect credibilă pornind de la elemente aparent neverosimile, un fel de labirint borgesian în care străluceşte Lila Mae Watson, una dintre cele mai fascinante eroine din ficţiunea contemporană.”

Romanul e o ficţiune speculativă. Lifturile care fac posibilă, într-o lume deja suprapopulată, construirea unor clădiri din ce în ce mai înalte, sunt supravegheate de un Departament public pentru Inspecţia Ascensoarelor, ai cărei inspectori sunt împărţiţi în două şcoli de gândire: empirişti (care abordează lifturile ca pe nişte simple maşinării mecanice) şi intuiţionişti (pentru care lifturile nu pot fi reductibile la suma de componente materiale). „În esenţă, intuiţionismul presupune comunicarea cu asecnsorul pe căi nemateriale.” În spatele acestei separări se află o întreagă istorie enciclopedică a construcţiei de ascensoare şi a viitorului acestroa. Eroina romanului, Lila Mae Watson, femeie de culoare, este o inspectoare de lifturi intuiţionistă – a doua persoană de culoare şi prima femeie care a ajuns într-o asemenea poziţie de putere în lumea afectată de segregaţionism rasial. Unul dintre lifturile pe care le verificase se prăbuşeşte inexplicabil. Necrezând în nimeni din jurul ei, iar inspectorii de ascensoare aflându-se în campanie electorală care poate deforma realităţile percepute, Mila Mae Watson începe o anchetă pe cont propriu, în timpul căreia descoperă corupţia din breasla inspectorilor şi producătorilor de ascensoare, dar şi schiţele preliminare şi legendare ale ascensorului perfect la care visează toţi intuiţioniştii.

Iată un fragment, pentru a vă da seama de felul în care scrie Colson Whitehead: „Primul lucru pe care un negru îl face când intră într‑un bar de albi e să se uite după alţi clienţi de culoare. Afară de Lila Mae, unul singur se mai aventurează pe lângă spiriduşul rânjitor care ţopăie pe uşa lui O’Connor’s, şi acela e Pompey, care e aici în seara asta, cu coatele pe bar, sorbind whisky cu eleganţă, ca un calif care‑şi bea ceaiul, cu manşetele cămăşii ieşite curajos de sub mânecile triste şi caraghios de scurte ale sacoului. Barmanul strânge cu braţul paharele goale cu nerăbdarea unui arătător de ceas, aşa că marja de siguranţă nu se poate estima. Pentru Lila Mae, nu pentru Pompey. Oamenii aceştia nu i‑ar face niciodată rău lui Pompey, micului Pompey, care cu siguranţă ar fi condus vreo iapă şchioapă la curse dacă nu şi‑ar fi găsit ilustra vocaţie. (Sau poate ea l‑a găsit pe el, căci există un soi de resemnare fatală în atitudinea inspectorilor faţă de munca vieţii lor.) Iată o poveste despre Pompey care poate fi sau nu adevărată: nici nu contează. O dată, George Holt, predecesorul lui Chancre, l‑a chemat pe Pompey în cabinetul lui aproape de sfârşitul programului. Biroul preşedintelui asociaţiei se află la etajul administrativ de deasupra Gropii, şi, întrucât mustrările şi înştiinţările de concediere sosesc în plicurile oficiale ale corespondenţei interne a departamentului, invitaţiile verbale la etaj sunt considerate de toată lumea de bun augur. Promoţii, favoruri, chei de la vreo maşină mai bună. Deci: Pompey, primul inspector de culoare din oraş, e chemat la Holt pentru prima oară, după ce a făcut patru ani de teren. Cât de dificil e să fii „prima“ persoană de culoare în orice domeniu e un lucru suficient atestat sau cel puţin uşor de închipuit, şi nu mai e nevoie să‑l detaliem decât ca să spunem că lui Pompey i‑a fost extraordinar de greu. Când Holt l‑a chemat la el, Pompey a crezut că servilismul lui înfiorător, cultivat la un nivel excepţional de când lucra în departament, e în sfârşit răsplătit. Holt nu‑i vorbise niciodată până atunci, şi Pompey a descoperit că preşedintele e surprinzător de afabil. Holt i‑a oferit un trabuc, al cărui miros îi era bine cunoscut lui Pompey, căci persista în colţuri întâmplătoare pe coridoarele şi în birourile departamentului, marcând locurile pe unde preşedintele mersese şi inspectase – un memento înţepător al autorităţii: acorporal, nevăzut, ubicuu. Pompey şi‑a frecat cu limba interiorul obrajilor ca să râcâie rămăşiţele fumului cu iz vag de scorţişoară, fărâmele stimei pe care i‑o arăta Holt. Se aştepta la confidenţe; Holt i‑a spus că urma să‑i dea un şut în cur. Pompey a râs (avea să‑i ia ceva timp să se deprindă cu umorul acesta al şefilor) şi s‑a făcut că înţelege gluma, chiar şi după ce Holt i‑a spus să se aplece în faţă. Ceea ce el a făcut. A continuat să râdă satisfăcut până când Holt i‑a dat un picior în buca stângă cu vârful perforat al unuia dintre pantofii lui vişinii cu şiret (unghiul din care privea Pompey l‑a împiedicat să determine exact cu care). Apoi Holt i‑a spus să iasă. A doua zi, pe biroul lui Pompey a apărut o mică înştiinţare oficială care‑l informa că fusese promovat inspector de gradul doi. E drept că Holt nu l‑a rugat mai întâi să‑i lustruiască pantoful. Şi Pompey a păstrat şi trabucul.”

PS. Ştire de ultimă oră: Colin Whitehead a câştigat anul acesta al doilea Premiu Pulitzer (primul a fost, reamintim, pentru „Ruta subterană”, aparut în Raftul Denisei în 2017). Titlul pentru acest nou Pulitzer este „Băieţii de la Nickel”, care va apărea în luna septembrie în Raftul Denisei, în traducerea lui George Volceanov. Sunt rare cazurile când un scriitor ia de două ori acest mare premiu, a mai reuşit, între alţii, Updike.

Colin Whitehead – Intuiţionista. Traducere de Justina Bandol. Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei. 309 pag.