O carte pe zi. „Istoria Insulei” de Evgheni Vodolazkin

Romanul pe care îl semnalăm astăzi, al cincilea care apare în româneşte la Editura Humanitas Fiction, este cel mai recent publicat de celebrul autor rus Evgheni Vodolazkin (în 2020) şi, au precizat mai toţi criticii, o medidaţie adâncă despre sensul istoriei. Autorul însuşi spunea: „Istoria Insulei este o încercare de a crea un model mic al civilizaţiei europene, în care toate procesele istorice se văd ca-n palmă. Într-o oarecare măsură este o continuare a romanului Laur, o nouă tentativă de a pune faţă în faţă două lumi – Evul Mediu şi contemporaneitatea. În fond, epoca modernă poate fi descrisă prin două metode: să povesteşti ce are, ce-i este propriu sau să povesteşti ce-i lipseşte. Exact asta încerc să fac, propunând o optică triplă: cititorul află despre unele şi aceleaşi evenimente din gura unui cronicar medieval, din comentariile unor contemporani despre cronică, şi toate acestea trec prin filtrul artei: un regizor francez face un film despre istoria Insulei. Am vrut să creez un efect stereo, care coincide în mare parte cu punctul meu de vedere.“

Vodolazkin scrie din nou, după „Laur”, un roman în care spaţiul şi timpul nu sunt deloc importante şi determinante. Insula poate fi orice ţară din lume, orice petec de pe pământ, iar timpul curge şi atât. Nu e finit şi nici determinat. Evenimentele se succed în carte vegheate de doi împăraţi luminaţi, aceeaşi, Parfeni şi Ksenia, indiferent de timp sau de alţi conducători care se succed la administrarea Insulei. Ei reprezintă aceea constantă profundă a oricărei ţări - valori, tradiţie, dreapta cârmuire. In rest evenimentele sunt comune, istoria Insulei poate fi şi este istoria oricărei ţări din lume; unde vechiul are însemnătatea sa, iar noul îl înlocuieşte câteodată mai bine, câteodată mai rău. Veţi întâlni fraze general valabile cum e cugetarea lui Parfeni: „Ciudat este făcut omul: cu cât primeşte mai mult, cu atât vrea mai mult.” În paralel cu Istoria Insulei, un regizor face un film despre Istoria Insulei şi se creează astfel două voci prin care aflăm povestea. Iar regizorul Leclerc spune: „Povestea Insulei o văd ca pe o metaforă a istoriei statului în general.”

Scriu editorii: „Deopotrivă parabolă şi meditaţie asupra timpului, noul roman al lui Evgheni Vodolazkin ne poartă prin mai multe secole de istorie a Insulei, o ţară imaginară care stă sub semnul unei profeţii misterioase. Insula nu se află pe vreo hartă, dar existenţa ei nu e umbrită de nicio urmă de îndoială. N-o găsim în manualele de istorie, dar istoria ei e dureros de cunoscută. În acest roman cu accente de mister, Evul Mediu se împleteşte cu prezentul, destinele popoarelor cu cele personale, tragicul cu grotescul şi ironia blândă. Prinţi drepţi şi luminoşi convieţuiesc în mod firesc cu preşedinţi, cronicari şi proroci, cu un stăpân al albinelor şi un motan vorbitor.”

„Romanul e o meditaţie adâncă despre sensul istoriei. Despre faptul că nu întotdeauna cuvântul scris are forţă şi sens. Despre cum timpurile influenţează soarta omului. Despre cum imperiile se nasc şi pier, dar dragostea adevărată nu e nicidecum vremelnică. Despre faptul că relaţiile dintre oameni au rămas şi astăzi exact la fel cum erau cu secole în urmă.“ — labirint.ru

Evgheni Vodolazkin – Istoria Insulei. Traducere şi note de Adriana Liciu. Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei. 376 pag.