O carte pe zi: „Ministerul fericirii supreme”, de Arundharti Roy

În luna august a acestui an, o ştire îngrijorătoare făcea ocolul cancelariilor lumii: guvernul indian hotărâse să desfiinţeze statutul special al regiunii Caşmir. Potrivit articolului 370 din Constituţia Indiei, parlamentul ţării poate adopta legi pentru toate statele federale din India, cu excepţia Caşmirului. Regiunea aparţine de drept Indiei, însă este revendicată şi de Pakistan. De la recâştigarea independenţei celor două ţări, între India şi Pakistan au avut loc trei războaie: în 1965, 1971 şi în 1999. Primele două s-au declanşat pentru Caşmir. Desfiinţarea statului special al regiunii Caşmir era/este un motiv suficient de puternic pentru reizbucnirea conflictului.

Întâmplător, cam în acea perioadă citeam cel mai recent roman al lui Arundharti Roy, tradus de Editura Humanitas Fiction. Scriitoarea indiană a câştigat Booker Prize în 1997 cu romanul ei de debut, „Dumnezeul lucrurilor mărunte”. După două decenii de activism militant, a revenit la literatură cu romanul de faţă – un alt mozaic al Indiei contemporane – ajuns bestseller New York Times, desemnat cea mai bună carte din 2017 de Sunday Times, NPR, Amazon, Kirkus Reviews, The Washington Post, Newsday, roman nominalizat la Man Booker Prize 2017, finalist la National Book Critics Circle Award 2017 şi nominalizat la Carnegie Medal 2018.

O carte densă în care, prin ochii câtorva personaje cu vieţi diferite, începi să înţelegi spiritul Indiei contemporane şi câteva dintre evenimentele dramatice care au modelat-o recent. De la insurgenţa separatiştilor din Caşmir (Roy pronunţându-se în trecut pentru autonomia Caşmirului), până la incendierea unui tren cu pelerini hinduşi în 2002; de la viaţa unei hijra, persoană transgender cu o istorie lungă şi complicată în istoria indiană, la dilemele unei arhitecte emancipate într-o societate conservatoare şi pline de contraste.

Două citate relevante:
„Eram dezgustat de stupiditatea, de inutilitatea întregii poveşti, dar, cumva, nu eram şocat. Se prea poate ca motivul să fi fost cunoaşterea istoriei sângeroase a oraşului în care crescusem. (...) În partea noastră de lume, normalitatea e ca un ou fiert: suprafaţa monotonă ascunde în miezul ei un gălbenuş de o violenţă flagrantă. Anxietatea noastră constantă cu privire la acea violenţă, amintirile noastre despre faptele petrecute şi groaza de manifestările ei viitoare sunt cele ce trasează regulile după care un popor atât de complex şi de divers ca al nostru continuă să coexiste – continuă să trăiască împreună. Să se tolereze reciproc şi, din când în când, să se omoare reciproc. Câtă vreme miezul rezistă, câtă vreme gălbenuşul nu curge, va fi bine. În momentele de criză ajută să priveşti în perspectivă.”

Sau:
„Nu vor ca starea de război să înceteze. Sunt foarte fericiţi că situaţia e cum e. Şi de-o parte, şi de alta, toată lumea face bani de pe urma trupurilor tinerilor caşmirieni. O mulţime de explozii de grenade şi de masacre sunt opera lor.”

Scriu editorii:
„<<Ministerul fericirii supreme>> ne poartă într-o călătorie care se întinde pe mai mulţi ani, ieşind din mahalalele înghesuite ale vechiului Delhi, trecând prin noua metropolă înfloritoare şi ajungând în Valea Caşmir şi pădurile din India Centrală, unde războiul e pace, iar pacea e război şi unde, din când în când, se declară <<normalitatea>>.

După ce iese atât învingătoare, cât şi învinsă din lupta cu propriul corp, Anjum, hijra născută Aftab, îşi începe cu adevărat viaţa într-un cimitir, departe de tumultul pestriţ al Delhiului. Povestea ei se împleteşte cu cea a lui Tilo, fermecătoarea şi rebela arhitectă devenită activistă, şi a celor trei bărbaţi îndrăgostiţi de ea, toţi jucând câte un rol în diverse etape ale conflictului din Caşmir, altă dramă a dezbinării. Ţesătura amplă şi complicată, pe alocuri întunecată, dar sclipind dintr-o multitudine de unghiuri, e întregită de o sumedenie de personaje dezrădăcinate, rănite, neconsolate, victime colaterale ale măreţului proiect de renaştere a Indiei. În micile lor regăsiri şi victorii întrezărim speranţa, încrederea în nesecata capacitate a lumii de a se autovindeca.”

Arundharti Roy – "Ministerul fericirii supreme". Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei. Traducere şi note de Alexandra Coliban. 451 pag.