Pentru statul român, Brâncuşi a fost şi este doar manifestarea unui complex de inferioritate

În 1951, mai-marii vremii şi-au propus (din fericire, nu au izbutit) să-i dărâme „Coloana” de la Târgu Jiu. La puţină vreme după ce-au opintit să-i pună la pământ lucrarea amintită şi s-o valorifice la fier vechi, autorităţile comuniste au refuzat, cu mânie proletară, să accepte moştenirea pe care sculptorul a dorit s-o lase statului român – şi anume atelierul său parizian, cu toate lucrările ce se vor fi aflat într-însul la data decesului artistului. Acum, reconstruit în preajma Centrului Georges Pompidou, atelierul sculptorului se găseşte în proprietatea statului francez şi găzduieşte mai bine de 200 de lucrări ale artistului, sute de plăci fotografice realizate de acesta şi o impresionantă colecţie de instrumente de lucru şi de obiecte personale.

După 1990, aceeaşi „Coloană” a fost supusă unui foarte controversat proces de restaurare, ale cărui efecte asupra lucrării (de la structura de rezistenţă la finisare) nu au fost încă, obiectiv, evaluate.

Mai aproape de zilele noastre s-a luat decizia de a se „curăţa” lucrările din piatră ale Ansamblului Monumental de la Târgu Jiu – „Poarta sărutului” şi „Masa tăcerii”. Zis şi făcut: numitele obiective au fost spălate cu detergent şi jet de apă cu mare presiune, precum se spală basculantele pe şantier. Intervenţia s-a lăsat cu găuri şi fisuri.

În timp ce la Târgu Jiu lucrările lui Brâncuşi erau bombardate cu apă, la Bucureşti s-a născut ideea creaţă de a-l deshuma pe „românul nostru” şi de a-l aduce acasă, în Hobiţa natală. Propunerea s-a bucurat chiar de o deloc de neglijat susţinere politică. Acum, Brâncuşi odihneşte în cimitirul parizian Montparnasse, avându-i parteneri de veşnicie, printre alţii, pe: Antoine Bourdelle, Carlos Fuentes, Man Ray, Guy de Maupassant, Emile Zola, Serge Gainsbourg, Jean Paul Sartre, dar şi pe „colegii” de origine română Clara Haskil, Eugène Ionesco, Tristan Tzara, Emil Cioran.

Spuneam de Hobiţa, unde din casa în care s-a născut Brâncuşi au mai rămas, prin „grija” celor care chiar ar fi trebuit să aibă grijă de ea, doar nişte bârne care putrezesc de zeci de ani (Muzeul Brâncuşi din Hobiţa funcţionează într-o casă alăturată, dar care nu are nicio legătură cu sculptorul).

Într-un elan heirupistic, statul român a încercat să înscrie Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu pe Lista patrimoniului mondial UNESCO. Din pricina felului în care a fost alcătuită documentaţia, tentativa s-a soldat cu un ruşinos eşec.

Încă şi mai recent, statul român şi-a propus să cumpere, de la un proprietar particular, o lucrare de Brâncuşi – „Cuminţenia pământului”. Rezultatul a fost (şi este, încă) un circ penibil care transcende mai multe guverne.

Brâncuşi ăsta se dovedeşte a fi, pentru noi, chiar şi la 140 de ani de la naşterea sa, o bătaie de cap în plus, o belea care se tot ţine scai de capul nostru.

Citeşte şi: Lucian Vasilescu, editorialist MEDIAFAX: World Records Academy consemnează un record mondial mai puţin cunoscut al lui Eminescu

Citeşte şi: Interviu OMUL ŞI GÂNDUL: Edmond Niculuşcă şi frasinul de la Şcoala Centrală

Citeşte şi: Ministerul Culturii dedică, pe repede-înainte, proiecte încropite lui Eminescu