COMENTARIU Lelia Munteanu: „Într-o ţară în care oamenii sunt gata să fure orice, Statul însuşi e o pradă ce poate fi înşfăcată”

Căutând „The Fox and the Paradox” (cartea lui Hamod Dabashi despre Mişcarea Verde iraniană din 2009), am dat întâmplător peste peste “Soros on Soros”, publicată în 1995, o culegere de convorbiri semnată de Bzron Wien şi Krisztina Koenen, finanţistul şi jurnalista care l-au intervievat.

La fel ca în urmă cu vreo treizeci de ani, când cartea mi-a picat în mână – acelaşi sentiment de admiraţie pentru sinceritatea cinică a alchimistului finanţelor, (N-am fost bursier Soros, dacă asta e întrebarea).

Pentru cei care îl ştiu doar din propaganda lui Viktor Orban (şi a emuluşului său Dragnea) ori din diatribele lui Netanyahu, citez aproape la întâmplare din consideraţiile celui care se consideră “un filosof ratat”, un discipol care a avut de la bun început luciditatea de a înţelege că nu-şi va întrece niciodată maestrul, pe Karl Popper, rămânînd un etern epigon, dar care trece briciul gândirii sale peste o realitate care, în anii 90, părea să se limpezească.

„Când speculezi pe pieţele financiare, eşti dezlegat de majoritatea preocupărilor morale cu care se confruntă un om de afaceri standard. Atunci când pieţele funcţionează normal, un singur investitor anonim nu poate isca o schimbare sesizabilă. Ar fi existat o criză a lirei sterline şi fără mine”.

„Cred că mila tinde să-i transforme pe cei care o primesc în obiecte ale milei (…). Numesc acest lucru paradoxul milei. Cred, totodată, că filantropia are, în esenţă, o influenţă corupătoare – îl corupe nu numai pec el ce primeşte, ci şi pe cel ce oferă, pentru că oamenii îl flatează şi nu-i spun niciodată adevărul. Rolul solicitantului este să găsească o cale de a primi bani de la fundaţie, iar al fundaţiei de a-i împiedica pe oameni să profite de pe urma acestui lucru (…)”.

„Ca revoluţie, cea din 1989 a fost incompletă. A distrus comunismul, dar nu a generat o nouă formă de organizare socială”.

„Într-o ţară în care oamenii sunt gata să fure orice, Statul însuşi e o pradă ce poate fi înşfacată”. 

Întrebarea Krisztinei Koenen pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung: „Odată v-aţi autodefinit <un om de stat fără stat>. Cât de departe poate merge cu adevărat o fundaţie stabilită într-o ţară străină de către cetăţenul unui alt stat? Care consideraţi că sunt limitele implicării dumneavoastră?”.

Răspunsul lui Soros: „O întrebare foarte importantă şi legitimă. Întotdeauna mă bazez pe oamenii care trăiesc în ţara respectivă. Ei sunt cei care hotărăsc ce e mai bine pentru ţara lor. Dacă n-aş fi făcut aşa, aş fi fost un intrus. Eu sprijin conceptul societăţii deschise. Ceea ce nu-i opreşte pe cei care se opun acestui concept să mă considere un instrus. Preşedintele Tudjman al Croaţiei (pe vremea când Viktor Orban era  prieten la cataramă cu Soros, n.m.) m-a acuzat că îi susţin pe trădători şi a etichetat conceptul de societate deschisă drept o ideologie nouă şi periculoasă. Prin urmare, activităţile mele sunt controversate, ca să nu spun mai mult. Cu cât e mai mare opoziţia, cu atât e mai mare nevoia de fundaţie”.

Koenen insistă: „Aţi fost acuzat că vă amestecaţi în afacerile interne”.

Răspunsul lui Soros: „Bineînţeles, ceea ce fac eu poate fi denumit amestec, pentru că vreau să promovez o societate deschisă. O societate deschisă transcende suveranitatea naţională”.

Koenen: „(…) Oare nu există posibilitatea ca aceste fundaţii să se trezească, într-o bună zi, că sunt mai puternice decât Statul? Acest lucru ar fi împotriva ideii de societate deschisă”.

Soros: „O fundaţie nu va fi niciodată în stare să intre în competiţie cu Statul, indiferent cât de slab ar fi Statul respectiv, fiindcă Statul are puteri de constrângere. Fără astfel de puteri, o fundaţie ar intra în conflict cu Guvernul, dar n-ar putea înlocui Guvernul”.

Koenen: „N-aveţi posibilitatea de a răsturna un guvern?”

Soros: „Nu. Confundaţi puterea ideilor cu puterea politică”.

Koenen: „Dar puterea banilor?”.

Soros: „(…) Deseori suntem acuzaţi că noi cumpărăm oameni sau cumpărăm influenţă, însă de obicei de cei care nu-şi pot imagina că poate fi altfel. (…) Îmi dau seama că o fundaţie poate deveni prea puternică, atunci când societatea civilă nu are alte surse de sprijin (…). La început, am fost îngrijorat că investiţiile mele ar putea luate ostatece pentru a influenţa comportamentul fundaţiilor mele. (…) Lumea mă ia mult mai în serios ca investitor decât ca filantrop. Deci, dacă vreau cu adevărat să am o influenţă în aceste ţări, am o eficienţă mai mare în calitate de potenţial investitor. În România, de pildă, la început Guvernul a fost extrem de ostil fundaţiei mele. Însă, după rolul pe care l-am jucat în criza lirei sterline, preşedintele Iliescu a cerut să mă vadă de urgenţă, iar fundaţiei i-a fost oarecum mai uşor din acel moment (…)”.