COMENTARIU Valeriu Şuhan: Şase pentru România

Redăm integral comentariul:

Perioada asta pe care o traversăm are o caracteristică nedorită, aceea a senzaţiei de necunoscut. Avem cu toţii, cred, sentimentul deloc plăcut, că, fără a fi artişti de circ, cineva ne împinge să mergem pe sârmă legaţi la ochi. În general vorbind, am avut cu toţii experienţa aia îngrozitoare a coşmarului, rod al complexităţii creierului nostru care ne transmite din subconştient, treaptă a propriei conştiinţe, mesaje tulburătoare. De cele mai multe ori, ne trezim brusc în mediul familiar al casei sau în ”contact” conştient cu propria persoană, iar senzaţia pregnantă este de întoarcere la viaţă, la bucuria trăirii ei.

Aşa şi acum, cel puţin pentru mine. Mi-ar plăcea însă, să transmit cât mai multor dintre români acest sentiment de optimism, de încredere, de abordare pozitivă, de speranţă justificată, de determinare nu atât încrâncenată, cât mai degrabă, conştientă.

Ceea ce mi-a inoculat această stare, este o ştire care a apărut pe flux, aseară. E vorba de faptul că şase români, bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 20 şi 57 ani, au fost confirmaţi ca purtători ai coronavirusului în urma testării. Cei şase veneau din Italia. Ei şi, s-ar putea exclama. Ei bine, nu e chiar aşa, ba deloc, pentru că toţi aceştia fuseseră opriţi în carantină la intrarea în ţară, cinci dintre ei în Arad şi unul în Satu Mare. Treaba asta demonstrează fără tăgadă, justeţea, validitatea măsurilor preventive luate de autorităţile învestite cu misiunea grea, de a lupta împotriva acestui flagel. Pe mine, această informaţie m-a făcut nu numai să mă simt şi mai încrezător, dar mai ales, recunoscător faţă de eforturile cu adevărat extraordinare ale celor care gestionează criza asta nenorocită, faţă de miile de medici, asistente, poliţişti, jandarmi, sau cei de la ISU.

Hai să ne imaginăm ceea ce ar fi însemnat lipsa fermităţii măsurilor preventive. Păi, cei şase ai noştri s-ar fi dus acasă şi şi-ar pupat şi îmbrăţişat familia de aici, vreo 10-15 să zicem, pe urmă s-ar mai fi întâlnit cu prieteni, încă 20-30, măcar. Toţi oamenii ăştia ar fi fost vectori de transmitere pentru cine-ştie-câţi. Dacă înmulţim cu şase, avem tabloul tragediei care a fost prevenită. Simt empatie atât faţă de ei, dar şi faţă de toţi oamenii ăştia care vin spre ţară în condiţii extreme, până la urmă. Mai simt că în acest caz cel puţin, siguranţa cetăţeanului şi-a găsit protecţia, că Statul a dovedit că şi-a îndeplinit menirea pe care o aşteptăm de la el. Mă gândeam la ce spunea profesorul Streinu-Cercel, că ceea facem noi, adică ei, grupul de criză, e ”sfânt”, în sensul că e cu temei, solid, validat. Iată, că aşa e!

Mai e un lucru pe care vreau neapărat să-l adaug. A-i primi acasă pe românii care vin de oriunde, mai ales în situaţia asta, este nu numai ceva firesc, dar e chiar o dovadă de patriotism, de solidaritate naţională. Cum adică, nu veniţi acasă ?! Oameni buni, aici e ”acasă” al lor ! Sigur că asta aduce cu sine şi responsabilitatea lor, a celor care vin, să se supună fără crâcnire, regulilor impuse de o situaţie cu totul excepţională şi să se gândească de două ori sau chiar de trei, dacă vin acum sau nu. Dar, totuşi, a le spune să nu vină, e ca şi cum le-ai da o palmă şi le-ai trânti uşa-n nas. Inadmisibil şi impardonabil !

Ar mai fi ceva ! Aud, citesc, în legătură cu oamenii care sunt subiecţi ai anchetelor epidemiologice, că sunt ”suspecţi” sau că au fost ”depistaţi”, ori altele asemenea. Sigur, de principiu, semantica cuvintelor respective e în concordanţă cu situaţia concretă, dar, parcă ar suna mai bine dacă am folosi sinonime care să nu aibă şi înţelesuri cu conotaţii punitive. Ne-am dovedi mai empatici, zic eu, iar asta n-ar fi rău deloc.

”Nu-ţi fie teamă că înaintezi prea încet. Teme-te dacă te opreşti.” Asta e o zicere a lui Sun Tzu. Să nu ne oprim, zic şi eu, că n-aş vrea să ne temem.