Stratfor: Discursul lui Joe Biden în România, o provocare directă la adresa Rusiei

• Externe

  • Condamnat la închisoare pentru o poezie: Un chinez, pedepsit că şi-a îndemnat concetăţenii să îşi apere libertăţile ieşind în stradă 07:45
  • O româncă a pledat vinovată de furt, fraudă şi complot în Canada. Cum a furat peste 100.000 de euro de la bătrâni 07:34
  • Cutremur cu magnitudinea 5,9 în centrul Chile 07:22
  • ARTILERIA SIRIANĂ, împotriva populaţiei civile. FOTOGRAFII prin satelit, prezentate ca dovezi de SUA - FOTO 03:37
  • Guvernul grec aprobă planul de austeritate cerut de UE şi FMI 01:35

De asemenea, vicepreşedintele american a afirmat că Statele Unite consideră sferele de influenţă ca fiind o mentalitate a secolului al XIX-lea, sugerând astfel că Washingtonul nu este pregătit să accepte hegemonia Rusiei în spaţiul fostei Uniuni Sovietice, comentează agenţia de analiză Stratfor.

Discursul a fost scris cu atenţie, nu ca o ieşire a lui Biden, ci o expresie a politicii administraţiei Barack Obama. Acesta a atins cea mai importantă temere a Rusiei, şi anume că Occidentul va ajunge până la graniţa sa de vest şi chiar înăuntrul ţării, cu revoluţii "colorate" care conduc la instalarea de Guverne prooccidentale, cum s-a întâmplat în Georgia (2003) şi în Ucraina (2004-2005). De această dată, SUA nu se angajează să facă doar acest lucru, ci au cerut şi restului ţărilor din Europa Centrală să li se alăture şi să consolideze guvernele prooccidentale din fostele republici sovietice.

După ce a făcut ceva ce Moscova dorea să facă, anunţând renunţarea la proiectul scutului antirachetă în Europa, Washingtonul a revenit şi a anunţat, prin discursul vicepreşedintelui american, o politică ce provoacă în mod direct Rusia şi care reprezintă cel mai rău scenariu posibil pentru aceasta.

Ceea ce s-a întâmplat de la luarea hotărârii privind renunţarea la scut şi până la discursul lui Biden din România rămâne neclar, dar nu sunt decât trei posibilităţi, apreciază Stratfor. Fie administraţia Obama a hotărât o asprire a politicii faţă de Rusia, ca răspuns faţă de lipsa de reacţie a Moscovei la deschiderea oferită; fie nu a luat în considerare efectele renunţării la scutul antirachetă, lucru perceput ca un gest conciliator la adresa Moscovei. Cea de-a treia posibilitate ar fi că noua administraţie nu are o politică privind Rusia, răspunzând în schimb oricărei tensiuni.

Astfel, Washingtonul a provocat Moscova în privinţa celor mai importante probleme. La un nivel mai profund, Rusia pare din nou să reprezinte o provocare majoră pentru interesele naţionale americane. Moscova se teme exact de faptul că unul dintre obiectivele majore ale politicii externe americane este de a împiedica Rusia să revină ca mare putere.

În prezent, însă, americanii nu beneficiază de libertatea de care ar avea nevoie pentru a opri Rusia să recâştige importanţă, din cauza angajamentelor din Afganistan şi Irak. Kremlinul înţelege foarte bine această divergenţă dintre obiectiv şi capacitatea de a-l atinge şi a făcut în aşa fel încât să îi ţină pe americani cât mai ocupaţi cu altceva, în special prin sprijinirea Iranului.