COMENTARIU: De câte ori v-aţi enervat în concediu? Variante: Mereu / O parte din timp / Doar un pic / Deloc

Articole de presă unde sunt citaţi psihologi, interviuri cu manageri din turism sau însemnări viralizate pe Facebook au descris însă inadecvarea respectivă, parcă un pic mai mult decât în alţi ani, şi în termeni pur emoţionali: românii sunt plini de nervi, supăraţi, incapabili să lase stresul şi nemulţumirile din restul anului ca să se bucure şi ei de viaţă.

În mod obişnuit, asemenea descrieri (un titlu de articol descrie concediul la români drept „combinaţie de nervi, îmbuibare, grătar, mici şi bere”, un altul citează un manager din turism care afirmă că românii “vin în vacanţă supăraţi, se ceartă în primele două zile de concediu, nu au cultura fericirii”) ar trebui să ne sune imediat a fals: de câte ori un comportament social e „naturalizat”, descris ca un soi de stihie incontrolabilă a naturii, putem fi siguri că descrierea vrea să ocolească de fapt o problemă socială care explică respectivul comportament. În cazul acesta, totuşi, e vorba de un mic progres faţă de stilul tradiţional de a descrie comportamentele colective exclusiv în termeni morali, cu insulte şi etichete de condamnare (necivilizaţi, înapoiaţi, primitivi, nepoliticoşi, risipitori, zgârciţi, megalomani, invidioşi etc). Acest mic progres este efectul faptului că o proporţie tot mai mare din cei care comentează public pe astfel de teme, fie ei formatori de opinie, ziarişti sau oameni de afaceri din serviciile de consum, au început să ia contact măcar superficial cu modul occidental contemporan de a pune problema în materie de judecare a comportamentului semenilor.

De pildă, dacă un copil este violent la şcoală, acum am început să ne dăm seama că nu o face de rău ce e şi că ar trebui să fie şi el bătut, ci fiindcă vine dintr-o familie disfuncţională. Dacă un om rămas fără slujbă începe brusc să mănânce mai mult, acum bănuim măcar că nu mai putem explica asta prin ideea de viciu sau păcat (e lacom), ci printr-o manifestare a instinctului de conservare, frica inconştientă de sărăcie şi foamete. Dacă un om ieşit la pensie devine excesiv de critic cu semenii, îşi pierde interesul pentru ceea ce înainte îl făcea să se bucure şi evită relaţiile cu familia şi prietenii, poate nu-l mai taxăm drept afurisit, nebun sau nerecunoscător, dacă înţelegem că reacţiile sale caracterizează un comportament depresiv. Etc. Fără această abordare ar fi fost imposibile, de pildă, cercetările de azi despre calitatea vieţii, studiile de psihologie a consumatorilor, sondajele despre sănătatea publică ori despre comportamentul forţei de muncă. Aceste cercetări nu conţin verdicte de blamare a cetăţenilor, a subiecţilor; asemenea verdicte ar fi nu doar irelevante în raport cu stadiul de azi al cunoaşterii despre modul cum funcţionează indivizii şi colectivităţile umane, ci şi ineficiente pentru deciziile de afaceri şi de politici publice care ar trebui să se ia pe baza lor. Un manager sau politician care ar mai încerca să ia decizii privind clienţii sau alegătorii săi pornind de la premisa că aceştia sunt idioţi, troglodiţi, putori, nesimţiţi, îndrăciţi, inferiori genetic etc. nu are ce căuta în afaceri, respectiv în politică, întrucât faptul că gândeşte astfel îl recomandă clar drept incompetent şi reprezintă indiciul sigur că aventura lui în afaceri, respectiv politică va fi sortită eşecului.

Iar dacă ne uităm mai îndeaproape la studiile respective, vedem că multe dintre ele sunt bazate pe indicatori şi sondaje cu întrebări de neconceput în urmă cu câteva decenii. Raportul de anul acesta al unui grup de experţi Eurostat privind indicatorii calităţii vieţii în UE, de pildă, afirmă că ”afectele pozitive sau negative au fost recunoscute drept o dimensiune crucială a bunăstării subiective, distinctă faţă de alte măsuri de evaluare cum este satisfacţia de ansamblu a vieţii. Afectele reprezintă emoţiile de moment, felul cum un individ se simte la un moment dat. Afectele pozitive se referă la experienţa fericirii, a bucuriei şi a mulţumirii. Afectele negative includ emoţii negative ca tristeţea, furia sau frica. (...) Măsurarea afectelor are un avantaj faţă de măsurarea satisfacţiei vieţii, pentru că nu presupune ca respondenţii să reflecteze şi să ia în considerare multiple aspecte ale vieţii lor actuale şi trecute, deci este mai puţin susceptibilă la prejudecăţi cognitive”. Exemple de întrebări: Cât timp din ultimele patru săptămâni aţi fost fericit? Cât timp din ultimele patru săptămâni aţi fost nervos? Cât timp din ultimele patru săptămâni aţi fost atât de trist, încât nimic nu v-a putut înveseli? Cât timp din ultimele patru săptămâni v-aţi simţit abătut şi deprimat? Variante de răspuns: Tot timpul / O parte din timp / Doar pentru puţin timp / Deloc.

După cum se vede, o asemenea perspectivă nu doar că nu presupune condamnarea şi insultarea cetăţenilor care ar îndrăzni să se simtă trişti sau furioşi din cauza condiţiilor lor de viaţă, ba chiar le şi legitimează acestora „afectele”, considerându-le relevante şi utile pentru construcţia politicilor publice. Ca să ne dăm seama de context, să precizăm că raportul ia în considerare nouă dimensiuni ale calităţii vieţii: condiţiile materiale de trai, activităţile productive, sănătatea, educaţia, divertismentul şi interacţiunile sociale, securitatea economică şi fizică, guvernanţa şi drepturile de bază, mediul natural şi cotidian şi experienţa de ansamblu a vieţii, cu trei indicatori de evaluare: satisfacţia vieţii, afectele, sensul şi scopul vieţii. Probabil că unii dintre cei ce au citit cele de mai sus vor fi tras deja concluzia că e vorba de apă de ploaie, despicarea inutilă a firului în patru sau frecţii la picior de lemn executate de nişte gulere albe mult prea bine plătite pentru utilitatea lor socială. Alţii, mai familiarizaţi cu felul cum se pune problema peste Ocean, îşi vor fi rechemat în minte una din cele mai frecvente discuţii din ultima vreme, cea despre o trăsătură distinctivă a generaţiei „milenialilor” sau „milenarilor”, respectiv sensibilitatea excesivă la jignirile din partea semenilor.

După alegerile prezidenţiale din SUA, unele dintre cele mai difuzate imagini au fost cele cu tineri dezamăgiţi de victoria lui Donald Trump, plângând sau uitându-se stupefiaţi la ecranele cu scorul alegerilor. Nenumărate articole din presa bucuroasă de victoria lui Trump s-au amuzat de ideea unor şcoli şi universităţi de a amenaja „safe spaces” unde tinerii alegători dezamăgiţi, furioşi, trişti să-şi poată exprima sentimentele fără să fie ridiculizaţi de suporterii candidatului republican: aceşti dezamăgiţi au fost porecliţi „snowflakes”, sugerând lipsa de rezistenţă a unor fulgişori de zăpadă luaţi de vânt, respectiv lipsa de tărie morală a unei generaţii de tineri răsfăţaţi, feminizaţi, infantilizaţi, obişnuiţi să-şi ia mult prea în serios „afectele” şi prea puţin dispuşi să preţuiască valorile tradiţionale, bărbăteşti care au clădit America: stăpânirea de sine, capacitatea de a suporta efortul, rezistenţa la eşec şi la agresiunile din partea semenilor. Astfel de critici nu pot fi judecate în bloc. Pe de o parte, societatea nu se mai poate întoarce, din fericire, la epocile când condiţia de a obţine şi păstra stima semenilor trecea obligatoriu prin negarea, reprimarea şi delegitimarea sentimentelor individuale, în stil victorian, nazist sau stalinist; pe de altă parte, insistenţa excesivă pe „afecte”, văzute ca stihii ale naturii pe care nu le pot influenţa niciodată mediul economic sau educaţia, ci doar terapia şi medicaţia, e un drum la fel de înfundat.

Pentru România, prăpastia dintre cele două drumuri s-a văzut, de pildă, în felul cum a fost receptată aici în 2014 o carte banală despre depresie, „Demonul amiezii” de Andrew Solomon. Pe de o parte, intelectuali şi multe alte spirite fine s-au extaziat în faţa ei şi a autorului în mod complet necritic şi nejustificat; nimeni n-a îndrăznit să observe, de pildă, că autorul propunea medicaţia ca soluţie pentru o problemă care în realitate este economică, nu medicală (depresia ca efect la nivel individual al sărăciei crunte care a distrus viaţa în comunităţi defavorizate sau lovite de urmări ale unor războaie); de cealaltă parte, singurele opinii critice răzleţe au fost unele care îl criticau pe autor că îşi permite luxul să se plângă că suferă de depresie doar fiindcă provine dintr-o familie americană ultrabogată şi n-a fost nevoit niciodată să se lupte cu greutăţile vieţii, aşa cum sunt nevoiţi atâţia români. Probabil că atâta vreme cât discuţia va rămâne la acest nivel elementar, vor fi în continuare şi manageri, şi politicieni care să-şi condamne alegătorii şi clienţii că sunt nişte troglodiţi nerecunoscători sau, cine ştie, nişte „snowflakes” care nu habar n-au ce înseamnă greutăţile vieţii.