INTERVIU- Ana Barton: Costică Acsinte era poet cu ochii, singurul fotograf al urbei din Bărăgan

Reporter: Nea Costică. Cine este Nea Costică?

Ana Barton: Un fotograf român născut în 1897 şi care a trăit până în 1984. Costică Acsinte. A plecat voluntar pe front în Primul Război Mondial şi-a venit de-acolo cu imagini uluitoare. Şi-a deschis apoi un studio la Slobozia, oraşul unde şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă, el fiind din Perieţi, un sat de lângă Slobozia. Foto Splendid Acsinte era numele studioului, brand pentru care nea Costică a renunţat şi la „x“-ul din Axinte, ca să aibă nume de artist, cu „cs“. A fotografiat acolo mai multe generaţii de concitadini de-ai săi, dar şi de săteni de prin împrejurimi, probabil pe toţi cei care aveau cu ce plăti să fie traşi în portret de singurul fotograf pe care-l avea atunci urbea din Bărăgan. Şi uite-aşa, descoperindu-se plăcuţele de sticlă pe care a lucrat nea Costică, am ajuns noi să cunoaştem o felie de lume de provincie absolut spectaculoasă prin poezia imaginilor lui Acsinte. Eu chiar cred că Acsinte era poet cu ochii.

Reporter: Tu. Cine eşti tu?

Ana Barton: Eu sunt cine sunt, Doamne, ţine-mă! Cin’ să fiu? Cine mă ştii. Ia, o ciozvârtă de scriitor român, contemporan cu tine, dar şi cu nea Costică, chit că eu, în ’84, când a murit el, nu ştiam cine este. Eu sunt omul pe care l-a căutat Cezar Popescu – descoperitorul lăzilor cu placuţe lăsate de nea Costică Muzeului Judeţean Ialomiţa. Cezar s-a apucat să scaneze plăcuţă cu plăcuţă, vreo 5000 până acum, şi a creat Colecţia Costică Acsinte. Am scos anul trecut un prim volum, anume „Foto Splendid. Viaţa socială. Colecţia Costică Acsinte“. Acum, am lansat cel de-al doilea volum – „Foto Splendid. Doamne şi domniţe. Colecţia Costică Acsinte.“. Suntem, practic, trei nebuni în povestea asta: Cezar Popescu, eu şi Anca Ciuciulin, o artistă care a caligrafiat tot ce-am scris eu în ambele volume.

Reporter: Fotografiile lui, textul tău, ce sens au ele, de ce s-au găsit?

Ana Barton: Iac-aşa: Cezar Popescu, uitându-se cu luare-aminte la fotografiile care-au ieşit după ce-a muncit el ca un rob scanând plăcuţele, a văzut ceva în comun între ele şi scrisul meu. M-a rugat să scriu un text pentru site-ul colectiacosticaacsinte.eu. Şi-am scris. Şi m-am îndrăgostit de nea Costică. Şi i-am zis lui Cezar: „Vreau Costică pentru textele de pe blogul meu de scriitor.“. Apoi, când Cezar s-a gândit la primul volum, ne-am şi întâlnit. Mi-a spus aşa: „Facem noi o carte cu pozele lui şi textele tale?“. Mi s-a părut c-o să iasă ceva bun, frumos, original. Mai ales că Anca Ciuciulin s-a oferit să caligrafieze cuvintele mele, aşa că vorbim deja despre trei arte: fotografie, literatură, caligrafie. Aşa a-nceput, anul trecut, nebunia noastră cu Acsinte şi, iată, numai ce lansarăm aseară al doilea volum.

Reporter: Care sunt pozele care fac concurenţă lui 2016, epoca selfie?

Ana Barton: Selfie-ul e cartea de vizită a singurătăţii, Eugen. Asta când în imagine e un singur om, pentru că poate fi şi dorinţa unui grup de a avea o fotografie, dar de a neavea un terţ care să apese un buton. Între selfie şi artă nu sunt nici măcar ani-lumină, căci, oricâte mii de ani ar trece, lumina nu îl va ajunge. Practic, nicio legătură. Pe când Costică Acsinte este unul dintre cei mai rafinaţi reprezentanţi ai artei fotografice româneşti. Aşa că unde legătură nu e, concurenţă, nici atât.

Costică Axinte s-a născut pe 4 iulie,1897 în satul Perieţi, judeţul Ialomiţa şi a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. În ciuda formaţiei sale de pilot, a fost fotograf oficial de război până pe 15 iunie, 1920. Imediat după încheierea războiului şi-a deschis un studio foto: — „Foto Splendid C. Acsinte“ în Slobozia. A murit la vârsta de 87 de ani, pe 7 ianuarie, 1984.

Proiectul reprezintă digitalizarea fotografiilor lui Constantin Axinte şi redarea lor în patrimoniul public: http://colectiacosticaacsinte.eu/?v=f5b15f58caba. Un video al lui Vezar Popescu despre Arhiva Costică Acsinte poate fi văzut la link-ul: https://vimeo.com/81993239.