COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Comuniştii şi fasciştii au ajuns să candideze la europarlamentare

Problema e că nici el, nici puterea, nici opoziţia nu simt nevoia să reacţioneze cu adevărat la discursul populist şi demagogic, ci dimpotrivă, se servesc des de el ca să-şi acopere lipsa de idei. Faptul că urmează la 26 mai nişte alegeri europarlamentare a ajuns un detaliu în raport cu elanul unora dintre partide de a-şi dovedi patriotismul, pe afişele electorale apărute în ultimele zile, cu lozinci de politică internă: „Patrioţi în Europa. ROMÂNIA MERITĂ MAI MULT” (PSD) „ROMÂNIA în primul rând” (PNL), „Vrem o Românie fără penali şi fără hoţie” (USR PLUS); cât despre ultimul venit, Sebastian Ghiţă de la PRU, el nu se mai încurcă deloc cu vreo sugestie că la alegerile din 26 mai ar conta vreuna din problemele UE: „Campania aceasta electorală nu este despre Europa, Bruxelles şi ONG-urile lui Cioloş. Campania aceasta este despre noi, despre români.”

Această abordare este o dovadă de dispreţ la adresa electoratului, considerat incapabil de alte preocupări în afara ştirilor locale şi atât de prost încât iese la vot numai dacă îl cheamă unii care fac apel la capacitatea lui de a simţi furie şi frică. A enunţat-o un comentator la postările lui Andrei Caramitru, consilierul preşedintelui USR: „pe unii nu-i trezesti sa-i aduci la vot decat cu discursuri populiste. Decat sa stea acasa sau sa voteze cu partidul lui Ponta sau Ghita tot mai bine-i asa.” PNL l-a şi selectat drept cap de listă pentru europarlamentare pe Rareş Bogdan, etalon al oportunismului şi al agresivităţii populiste din media prezentate drept indignare patriotică (iar aici a observat corect un fruntaş PSD, el însuşi un demagog, faptul că Bogdan a apreciat un comentariu de pe Facebook care propunea "împuşcarea în faţa casei" a pesediştilor ca "singură soluţie", aşa "cum făceau legionarii în 1940").

Aşa se face că orice strategie de comunicare electorală s-a redus la o luptă fictivă cu comunismul şi fascismul, din simpla dorinţă de a obţine demonizarea adversarilor politici. S-a extins activismul de tip Coriolan Drăgănescu, care strigă că acum e mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu şi Stalin la un loc, că guvernarea actuală e o dictatură care îşi reprimă opozanţii, interzice alegerile libere, închide graniţele, ne scoate din UE şi ne bagă în URSS. Un vârf de lance al acestei retorici jignitoare pentru oricine nu s-a născut ieri este Andrei Caramitru, care periodic fantazează ori despre aruncarea în puşcărie a pesediştilor prin OUG, ori despre cum răsturnarea PSD ar trebui să fie urmată de o epurare de tipul denazificării postbelice, ar trebui „interzis dur orice propagandă sau discurs pro-comunist şi pro-corupţi” şi începută o reeducare cu muzee ale anticorupţiei şi ale anticomunismului în fiecare judeţ, unde „fiecare elev, student şi angajat la stat să petreacă OBLIGATORIU 2 zile pe an”.

Retorica anticomunistă sau antifascistă e practicată însă de mai toate partidele, aşa cum a fost şi la alte alegeri. Liviu Dragnea şi Călin Popescu-Tăriceanu îi fac fascişti pe protestatarii Rezist, Sebastian Burduja de la PACT scrie un articol intitulat „Jos comunismul!” unde comunismul e doar o etichetă pentru tot ce nu-i place lui în viaţă, Victor Ponta reuşeşte să-l acuze pe Dragnea concomitent şi de comunism (PSD e „Partidul Comunist din Coreea de Nord”), şi de fascism şi nazism, Ludovic Orban consideră comunism faptul că CNA a sancţionat o televiziune cu oprirea emisiei timp de zece minute. Şi preşedintele Klaus Iohannis iese la diverse comemorări ale victimelor fascismului cu aluzii cum că actuala putere e suspectă de a fi în aceeaşi oală cu totalitarismele apuse. Numai că tot el a adăugat, la una din aceste comemorări: „Victimele regimurilor totalitare trebuie ferite de trivializare”; or, dacă orice ne deranjează e imediat etichetat drept comunism sau fascism, înseamnă că orice hiperbolă electorală de duzină are mai mult sens decât o carte de istorie. Un mic exemplu de pe net: „Vreti sa lansati un nou HITLER? Ma refer la Dragnea, evident. Cel putin HITLER n-a fost hotz din banii copiilor cu handicap.”

În asemenea condiţii, aproape că ar fi fost de salutat încercarea unor politicieni noi de a aduce în actualitate şi alte teme. Aşa a fost Oana Bogdan de la PLUS cu ideile despre schimbarea modului cum se raportează societatea la resurse şi la locuire în funcţie de necesităţile de prezervare a mediului. La fel a fost Demos cu o urare de 8 Martie menită să introducă în circulaţie câţiva termeni specifici ideologiei de gen. Sau chiar TSD, organizaţia de tineret a PSD, cu lansarea unei liste de 22 de teme de dezbatere între care figurează impozitarea progresivă sau discuţia despre natalitate şi imigraţie. Doar că aceste încercări au fost sabotate de înşişi lansatorii lor, care nu ştiu că ideile prezentate de ei drept soluţii sunt deja văzute ca probleme în lumea civilizată ce le serveşte teoretic drept model, iar în România jignesc tocmai categoriile de alegători pe care ei pretind că le reprezintă.

Astfel, este inadmisibil ca PSD să se dea drept partid de stânga când TSD vrea „să dea tonul dezbaterii Progresiste (sic!) şi de tineret din România” cu o listă de 22 de teme între care figurează legalizarea prostituţiei, idee copiată de la defunctul PDL. Este inadmisibil ca Demos să pozeze în adevărata stângă când tocmai în urarea sa de 8 Martie proclamă că „recunoaşte valoarea muncii sexuale ca muncă în sens deplin”: câtă incultură şi imaturitate îţi trebuie încât să ai o listă întreagă de femei candidate la europarlamentare ori să-ţi trimiţi activistele la mitinguri pe tema violenţei contra femeilor şi în acelaşi timp să susţii cea mai clară formă de abuz organizat contra femeii, prostituţia? Singurul care a îndrăznit să combată propunerea TSD a fost Iulian Bulai de la USR, făcând aluzie la unica soluţie raţională aplicată în Vest, modelul nordic (proxeneţii şi clienţii pedepsiţi penal, prostituatele nu). În mod ironic însă, cei ce i-au închis gura lui Bulai, insultându-l pe Facebook, au fost tocmai suporterii USR, dovedind că atunci când e vorba de ignoranţa de a crede că prostituţia e o relaţie de muncă la fel ca oricare alta, „tinerii de dreapta” ar putea să voteze la fel de bine cu partidele „de stânga” PSD şi Demos.

Aceeaşi confuzie rezultată din ignoranţă s-a văzut şi cu ocazia afirmaţiilor Oanei Bogdan de la PLUS despre occidentalii care renunţă la proprietate. Mulţi comentatori au reclamat furioşi că ideile expuse de Bogdan dovedesc comunism şi marxism. Numai că ele, dimpotrivă, reprezintă exact discursul propagandistic al elitei financiare occidentale cât se poate de capitaliste, care pretinde că oamenii de rând stau cu chirie nu fiindcă au sărăcit din cauza crizei şi nu-şi permit să-şi cumpere locuinţe din cauza preţurilor mari, ci fiindcă aşa ar fi ales ei de bunăvoie. Faptul că Bogdan şi alţii cred că statul la comun cu chirie din cauza sărăciei înseamnă progres nu denotă marxism, ci doar lipsă de spirit critic.

Concluzia după cele de mai sus nu e însă că electoratul mai bine ar sta acasă în loc să voteze. Ci doar că e mare nevoie de spirit critic chiar şi când e vorba de partide sau oameni pe care altminteri îi simpatizezi şi decizi că îi vei vota. Pentru că a vota trebuie să rămână un act pragmatic, nu unul de adoraţie cu ochii închişi: un act în care alegătorul cântăreşte raţional o ofertă şi pune ştampila conştient şi de avantajele, şi de dezavantajele ei. Conştient că e minţit atunci când politicienii îl sperie că dacă nu-i va vota pe ei, România se va prăbuşi în dictatură sau va fi mâncată de străini; conştient că se minte pe el însuşi dacă îşi spune că lucrurile criticabile la acei politicieni merită de fapt să fie scuzate sau lăudate.

Scuzele mai vechi pentru corupţii din fostele sau actuala guvernare le-am văzut deja în toţi aceşti ani când au fost inculpaţi sau condamnaţi fruntaşi de la PSD, PNL sau PDL: da, or fi furat, dar măcar au făcut ceva pentru ţară. Acum avem scuze noi. A reclamat careva că vedeta unui partid vrea voturi ameninţând că o să ia la bătaie protestatarii din stradă? Cum, dar haştagiştii ăştia o merită, din moment ce jandarmii nu sar să-i alunge! A spus cineva că alte partide sunt populate de securişti şi rude ale unor securişti? Cum, dar nu e nimic rău în asta, doar securiştii au fost patrioţi, iar copiii lor au studiat în străinătate fiindcă sunt deştepţi! E cineva nemulţumit că un partid cu sute de mii de membri n-a găsit să pună în fruntea listei de candidaţi decât un demagog de la televizor? Cum, dar ne trebuie o locomotivă, un luptător anticomunist! Propune unul ca bugetarii să fie încolonaţi şi duşi forţat la muzee ale anticorupţiei? Cum, dar chiar e prea puţin pentru paraziţii ăştia! Zice altcineva că viitorul înseamnă renunţarea la proprietate? Eh, românii sunt prea înapoiaţi ca să înţeleagă asemenea idei avangardiste!

Unul din cele mai triste mesaje adresate unui politician a fost un comentariu al unui alegător pe pagina de Facebook a Oanei Bogdan: „Vă susţinem necondiţionat pe voi, politicienii tineri!” A susţine necondiţionat un politician este definiţia lipsei de spirit critic, nocivă atât pentru alegător, cât şi pentru politician. În cel mai bun caz, politicianul va deveni arogant şi nu va face niciun efort să-şi amelioreze prestaţia; în cel mai rău caz, va vedea că e scuzat şi adulat indiferent ce ar face, iar asta îl va face în timp să piardă măsura şi să-şi permită orice. Şi dacă e ceva cu adevărat util de reamintit acum despre stafia totalitară, e că şi comunismul, şi fascismul au fost de neconceput fără cultul personalităţii, fără lipsa totală a spiritului critic şi a curajului de a critica, înlocuite cu urmarea necondiţionată a partidului iubit şi a fruntaşilor lui.