INTERVIU Silviu Munteanu, regizor. Muzica din Balta Albă. Poveştile artiştilor din cartier - GALERIE FOTO

Silviu Munteanu este regizorul documentarului "Balta Albă",despre poveştile artiştilor din cartier: "într-un perimetru de câţiva kilometri pătraţi există hard rock, new wave, avangardă, hip-hop, jazz, electro, muzică clasică şi lăutarească".Peste trei decenii de muzică în Baltă.Iată interviul:

596 afișări
Imaginea articolului INTERVIU Silviu Munteanu, regizor. Muzica din Balta Albă. Poveştile artiştilor din cartier - GALERIE FOTO

INTERVIU Silviu Munteanu, regizor. Muzica din Balta Albă. Poveştile artiştilor din cartier

Documentarul lui Silviu Munteanu este un crâmpei de antropologie muzicală. Pentru că, spune realizatorul filmului, „una dintre particularităţile acestui cartier este apariţia unui foarte mare număr de muzicieni, în decursul a 30 ani, ceea ce a făcut din Balta Albă un cartier unic în România, depăşindu-şi condiţia de simplu dormitor comunist. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că într-un perimetru de câţiva kilometri pătraţi există hard rock, new wave, avangardă, hip-hop, jazz, electro, muzică clasică şi lăutarească (...) Balta Albă, prin prisma numărului mare de muzicieni, merita o poveste. Trebuia cineva s-o facă. Am fost eu ăla. Aşa a fost să fie.”

TITLURILE ZILEI

Conform legendei, actualul cartier, mahala pe atunci, Balta Albă, îşi are obârşia din vremea în care Bucureştii erau bântuiţi de ciuma „lui Caragea” (al cărei devastator „debut” a avut loc la anul 1812). Cei răpuşi de cumplita boală ar fi fost aduşi aici iar peste ei se presăra piatră de var, pe care o stingeau ploile, astfel încât împrejurul lor se formau bălţi albe.

Prin anii 1960, pe acele locuri apărea unul dintre cartierele selecte ale Bucureştilor. În majoritatea blocurilor nou construite locuiau cadre militare, profesori, oameni de cultură, dar şi oameni din temuta securitate a regimului ceauşist. În vecinătatea cartierului au apărut şi foarte multe fabrici şi uzine, astfel încât în anii ʼ80 aici s-au stabilit şi foarte mulţi muncitori. Cartierul a devenit pestriţ, un model în mic al societăţii româneşti din acea vreme.

Prezentăm integral interviul cu Silviu Munteanu, regizorul documentarului "Balta Albă":

Reporter: Ce este Balta Albă? Sună a topografie fantastică.

Silviu Munteanu: Baltă Albă este cartierul din sud-estul Bucureştiului, oraşul metropolă de la marginea Orientului, capitala României.
Primele date istorice ale acestei zone datează din 1813, de pe vremea domnitorului fanariot al Ţării Româneşti Ioan Gheorghe Caragea. O epidemie de ciumă a omorât peste 50 mii oameni, iar una din gropile comune unde erau îngropaţi morţii se află aici. Varul nestins care se arunca peste morţi era împrăştiat de ploi formând bălţi albe.
În anii 60 când Bucureştiul se extindea, aici apărea unul din cartierele mai selecte ale capitalei. În majoritatea blocurilor noi construite locuiau cadre militare, profesori, oameni de cultură, dar şi oameni din temuta securitate a regimului ceauşist.
În vecinătatea cartierului au apărut şi foarte multe fabrici şi uzine, care au adus după sine în anii ‘80, un număr mare de muncitori şi implicit construcţia unui număr foarte mare de blocuri.
Practic, în Balta Albă populaţia a devenit foarte diversă. Mai multe pături sociale împărţeau acelaşi bloc.

 

 

Reporter: Cum s-au ivit acolo muzicienii, au crescut ca ciupercile după ploaie?

Silviu Munteanu: Una din particularităţile acestui cartier este apariţia unui foarte mare număr de muzicieni, în decursul a 30 de ani, ceea ce a făcut acest din Balta Albă un cartier unic în România, depăşindu-şi condiţia de simplu dormitor comunist.
Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că pe un perimetru de câţiva km pătraţi există hard rock, new wave, avangardă, hip-hop, jazz, electro, clasică şi lăutărească.
Practic aici s-au născut, au crescut şi s-au dezvoltat ca artişti foarte nume mari ale muzicii româneşti, din trupe precum Iris, Timpuri Noi, Partizan, IL-Egal, Marijuana, Maxim Belciug şi mulţi alţii.
Documentarul dezvăluie poveşti ale muzicienilor şi ale câtorva personaje neaoşe ale cartierului, despre această zonă, despre carieră lor muzicală, despre contextul socio-cultural în care viaţa lor se desfăşoară.
În acest sens, documentarul prezintă muzicienii şi povestirile lor într-o ordine cronologică.

Reporter: Care-i cronologia din timpul regimului sumbru ceauşist, cum sunt generaţiile de muzicieni născute şi crescute în Balta Albă?

Silviu Munteanu: Anii ‘80 au fost foarte grei pentru România. Ceauşescu intenţiona achitarea tuturor datoriile externe ale României prin economii, astfel curentul electric era oprit de câteva ori pe zi, blocurile nu erau încălzite iarnă, la televizor nu existau mai mult de două ore de program, iar hrană era raţionalizată.
Tot atunci presiunea securităţii şi a organelor de partid au atins unul din punctule maxime in activitatea lor. În cartierul Baltă Albă, aproape fiecare scară de bloc avea un turnător la securitate, care trimitea lunar notiţe despre activităţile vecinilor.
Muzicienii rock la acea vreme aveau dificultăţi în a apărea pe scenă, mulţi dintre ei fiind interzişi de către comisiile de cultură ale regimului comunist.
După revoluţia anticomunistă din 1989, perioadă anilor 90 a fost una foarte tulbure din punct de vedere socio-politic. Cu toate astea, muzical vorbind, România a avut un bum rock şi jazz. În Salajan, o parte a carierului Balta Albă, a apărut mişcarea hip-hop-ului românesc. A fost practic pentru prima oară în România, când un loc bine delimitat pe hartă avea muzica lui proprie.
Urmează apoi perioada anilor 2000, până în zilele noastre, ani în care Balta Albă a cunoscut o relativă înfrumuseţare. Contextul economic şi-a spus cuvântul şi aici. Magazine precum tutungeria, merceria şi cofetăria anilor 80 de la parterurile blocurilor sunt acum bănci, agenţii de pariuri, case de amanet şi farmacii.
Din punct de vedere muzical, cartierul cuprinde trei generaţii de muzicieni care au exercitat şi exercită o importantă influenţă nu numai asupra culturii bucureştene, dar şi asupra culturii româneşti în general.
Baltă Albă este 30 ani de boemă şi creaţie artistică.

Reporter: Când a fost deranj, când a fost muzică în Balta Albă? Ce făceai tu cu chitariştii, puştii cartierului, cu domnii, doamnele, golanii ş.a.m.d?

Silviu Munteanu: Fac parte din cele două miliarde care îşi permit apa curentă, gaze şi electricitate în apartamentul robot în care locuiesc, aşa că ar fi cam penibil să mă plâng de viaţă pe care o duc. Nu este luxul de pe lume, dar este ok. Vreau mai mult? Bineînţeles. Nu merg câţiva km pe zi să-mi procur apa sau hrana, aşa că viaţă mea în Balta Albă este una decentă şi de bun simţ din acest punct de vedere.
Balta Albă e unul din cele mai bune locuri de trăit. De peste 70 ani este linişte aici. Iar în momentul de faţă, la orice oră din zi şi din noapte, poţi liniştit să umbli pe străzi fără să se se ia cineva de tine. Şi asta e şi meritul poliţiei.
Cred că singurul deranj notabil a fost la revoluţie în 1989, când am fost martor la câteva evenimente.
Zvonistica acelor zile nu avea cum să ferească Balta Albă, motiv pentru care eram cu toţii în alertă, pentru că aflasem că nişte terorişti se ascund în turla bisericii, şi că nişte babe le duc muniţie în colivă. Asta a făcut ca eu, care eram nici măcar adolescent, cu taică-meu şi alţi oameni de bine am ocupat cele patru artere ale intersecţiei de la Salajan şi luăm maşini la controlat să vedem dacă nu au arme. La un moment dat a apărut un taximetrist, care ne-a lăsat maşina la controlat, iar el a ieşit vizibil în stare de şoc să fumeze o ţigară pentru că avea un glonţ tras în uşă din spate, încasat mai în centrul oraşului.
Asta a făcut ca următoarea maşină, care era condusă de un domn, împreună cu soţia şi copilul să se aleagă cu luneta maşinii spartă, pentru că unui bou din grupul nostru i s-a părut că are o armă în portbagaj. Şi am mai asistat la o bătaie pe care mecanicul de tramvai şi-a luat-o pentru că a întârziat şi oamenii au considerat că acesta le-a furat libertatea.
Aveam 14 ani atunci şi împreună cu nişte vecini, aveam o trupă de rock la subsolul blocului, eu eram vocalist. Mi-e şi ruşine să spun, dar trupa se numea „Q-retaj”. Cu câteva zile înaintea alegerilor din 20 mai, eu şi chitaristul ne serbăm ziua la subsolul blocului împreună cu alţi prieteni. Aveam şi un tort pe care scrisesem cu frişcă Metallica. Rezerva de vin a părinţilor noştri ne era la îndemână, lucru care ne-a dat şi nişte idei. Astfel, am ieşit la 1 noaptea, cu vopsea roşie şi am desenat pe una din plăcile comemorative ale statuii de la Salajan o zvastică. Apoi ne-au apucat mustrările de conştiinţă, am vrut s-o ştergem cu benzină. Nu s-a luat. Şi, ce ne-am gândit noi, să arucam toată vopseaua peste zvasitică, să nu se mai vadă. Rezultatul a fost că zvastica arăta ca şi cum curgea sânge din ea.
Era perioada în care oamenii ieşeau zilnic în faţa blocului şi dezbăteau situaţia socio-politică. A doua zi toţi erau alarmaţi de faptul că nişte nazişti au apărut în cartier şi că fix asta ne mai lipsea. Am tăcut cu toţii mâlc.
Am mulţi prieteni acolo, ştiu şi nişte cârciumi foarte ieftine unde poţi să bei o bere cu 3-4 lei. Nu e chiar rău.

Reporter: Cum e viaţa astăzi în Balta Albă?

Silviu Munteanu: Am copilărit aici, locuiesc încă aici, mă bucur de parcul IOR, mă bucur de toate momentele în care mă plimb în acest parc cu fiică-mea, sau când mă dau noaptea cu bicicleta.
Am cunoscut petrecerile de apartament aici, în care venea poliţia să dăm muzica mai încet, în care dansam fetele, sperând la vreun sărut, la vreun nur strivit de piept. Eram un timid la acea vreme să cer mă mult. Cumva am rămas şi acum la fel, ceea ce nu e neapărat un lucru rău.
Tot în acest cartier îmi vizitez prietenii, unde bucătăria se transformă nopţile în adevărat loc de dezbatere pe toate temele. Şi trebuie să recunosc, nopţile astea au cel un efect terapeutic în urma celor cotidiene care ni se intămplă, şi care nu sunt întotdeauna cele mai comode lucruri.
Practic cârciumile ieftine şi bucătăriile despre care vorbeam sunt ultimele bastioane ale boemei cartierului.
Se întâmplau şi bătăi. De obicei erau cu noi şi cei din blocurile de vizavi. Cu toţi ne uitam la filme cu Chuck Norris şi se umfla pipota in noi, testosteronul. Nu sunt vreun pacifist, dar mi se pare ca violenţa este pentru cei slabi de înger, bineînţeles, nu atunci când vorbim despre sporturi de performanţă.
Prin natura mea, nu sunt vreun nostalgic, dar asta nu înseamnă că nu am foarte multe amintiri din acest loc. Pe vremea lui Ceauşescu, existau în cartier nişte grupuri care erau formate în funcţie de interese, mai bine zis, pasiuni comune.
Astfel găseai grupul pasionaţilor de fotbal, erau câţiva băieţi cu artele marţiale, erau unii cu basketul, care nu ştiu cum făceau, dar ştiau a doua zi rezultatele din NBA, şi erau câţiva pasionaţi de muzică, de rock, ca să mai fiu mai exact. Dintr-un astfel de grup făceam eu, intr-o prima fază in cartier, apoi incepusem să cunosc oameni în tot Bucureştiul. Aveam casete, viniluri, de prin 90 si CD-uri şi tot făceam schimburi. Pentru multi dintre noi, treaba asta a început să creeze nişte prietenii pe viaţă şi acest fenomen a avut o inerţie, cam până a apărut mp3-ul.
Şi fix din pasiunea asta pentru muzică, ne-am apucat foarte mulţi de cântat, unii dintre noi dovedindu-se a avea şi talent.
Cam ăsta este climatul în care am trăit toţi, şi eu, şi muzicienii din acest cartier. Fiecare cu poveştile lui, cu creativitatea lui, fiecare trăindu-şi drama vieţii lui.
Şi nu cunosc altă ironie în Balta Albă, decât acest număr mare de muzicieni, atâta spirit pe care pe care nu l-a anticipat nimeni, atunci când acest acest cartier a fost construit. Dacă mă întrebi, comuniştii au făcut o treabă foarte bună. Este unul din puţinele cartiere din Bucureşti care nu este construit de-alungul unui bulevard, cum e Militari sau Pantelimon de pildă. Are foarte multe sălaşuri verzi printre blocuri şi norocul cu parcul IOR care ne prelungeşte viaţa.

Reporter: Care-i povestea filmului?

Silviu Munteanu: Povestea filmului e una interesantă. Eu la bază sunt jurnalist şi mai exact, om de radio. Iar povestea asta cu filmul am luat-o ca pe o provocare şi, pentru primul proiect, a ieşit rezonabil.
Mi-a venit ideea într-o zi, când stăteam cu ochii în tavan şi ascultam discul Partizan „Bucureşti”. Ştiam că sunt vecinii mei de cartier, cum ştiam şi despre alţii. Şi m-am apucat să-i număr şi când mi-am dat seama câţi sunt, mi-am spus, hopa, aici avem o poveste. Am vorbit cu prieteni, am vorbit cu oameni, am îngroşat lista artiştilor, dar, eterna poveste, nu au fost bani de realizare a proiectului.
Aici am fost incredibil de norocos, pentru că am reuşit să conving oameni, care beneficiau de camere, microfoane şi alte cele necesare filmărilor, să mă ajute. Şi m-au ajutat, sacrificându-şi din timpul lor liber. Şi s-a muncit mult la acest film. Puţini sunt aceia care ştiu că în loc să-mi petrec nopţile de weekend cu prietenii la bere, mă închideam singur în studio şi montam la film, puţini sunt aceia care ştiu că de Crăciun, în timp ce oamenii erau cu sarmalele în nas, eu puneam grafica pe film.
Am suferit şi o pierdere în acest timp, omul care mi-a fost mână dreaptă la acest proiect, Dan Ciobanu, s-a dus să filmeze pe prietenie concertul Goodbye to Gravity în Colectiv şi o săptămână mai târziu nu a mai fost printre noi. Scandalul infecţilor din spitale în cunoaşteţi, nu il reamintesc eu aici.
Dar sprijinului oamenilor din jurul meu, am reuşit să duc acest proiect la, după 3 ani de filmări, montaj, colorizare, masterizare de sunet ..m.d. Le mulţumesc încă odată.
Sunt foarte bucuros de faptul că am scos la lumină această particularitate a cartierului meu.
Pe unde a rulat documentarul s-a bucurat de review-uri bune. Filmul a rulat la TIFF Cluj, TIFF Sibiu, Serile Filmului la Iaşi, Doc&Roll la Braşov, urmează, ICR Berlin o proiecţie acolo, s-ar putea s-avem un mic turneu Statele Unite la anul, invitaţiile tot vin pe email. Mă bucur de asemenea că acest film nu are fatalismul cinematografiei post revoluţionare. Se râde mult la el, ceea ce e bine. Din păcate nu a rulat la noi cartier, primăria a zis că da , dar acum rezultatul fost.... ba.
Am multe de făcut în continuare, şi, pe lângă aceste multe lucruri pe care vreau şi o să le fac, vreau să continui şi în industria asta a filmului românesc. Deja lucrez la un nou proiect şi asta e bine. Că vor fi documentare, scurtmetraje, sau vreun lung metraj într-o zi, vom vedea. Şi aştept ziua când voi părăsi cartierul, îmi place mult acolo, dar mi-am plătit tributul. E momentul unui nou şi mare pas pentru mine.
Nu o să vin cu goarne d-astea motivaţionale, dar secretul este, că atunci când îţi doreşti ceva cu toată fiinţ, să nu renunţi, oricâte piedici ţi se pun şi orice zice gura lumii.

Reporter: Unde putem vedea filmul?

Silviu Munteanu: De curand filmul a fost proiectat la Tg. Mureş în cadrul Caravanei TIFF.
Cine vrea să vadă sau să revadă Balta Albă, filmul va rula pe 28 septembrie de la 20:15 la Cinemateca Eforie şi pe 29 septembrie de la ora 17:00 la Cinema Muzeul Ţăranului în cadrul Docuart Fest 2016, unde documentarul se află în concurs alături de alte pelicule.
Pe 2 octombrie documentarul va rula la Berlin in cadrul festivalului Easterndaze, festival care promoveaza muzica şi arta din estul Europei.
Şi pe 10 decembrie se pare că vom mai avea o proiecţie, prima din cartier, la Yellow Pub impreună cu formaţia din Chicago şi Titan, Terminal White.

Inventar de "Balta Albă". Muzicienii, iată-i:

Inventar de „Balta Albă” (trei generaţii de muzicieni, într-o ordine oarecare): Artan, Răzvan Moldovan (Timpuri Noi / Partizan), Nelu Dumitrescu (Iris), Sorin Dănescu, Iordache, Oigan (Kumm), Florin Dumitrescu (textier), Dan Stoica (Blue Pulse), Mike Godoroja, Nimeni Altu’, Marijuana, Sişu, Ras Dawa, Bean (Subcarpaţi), Gabriel Grigore (Oedip Piaf), Florin Iordan (3 Parale), Maria Balabaş (Avant’n’gard), C-nyk (Il-egal), David Pistrui (Terminal White), Angi (Secret), Cristi „Zăpadă” Ioniţă (Metrock), Mihai Ionuţ Andrei (Breathelast), Maxim Belciug, Brazda lui Novac, Marius Ţeicu.

„Balta Albă” – un film de Silviu Munteanu (producţie 2016, 60 de minute). Producător: FRAI (Fundaţia Românească pentru Artă şi Informaţie) în colaborare cu TNT Studio;

Imagine: Dan Ciobanu, Sunet: Andrei Şocherel, Muzică: Dan Ciobanu, Camera: Cristian Georgescu, Cătălin Butufei, Dan Ciobanu.

Filmul a fost proiectat la:

- Serile filmului românesc Iaşi

- Doc&Roll Braşov

- TIFF Cluj, Sibiu

Miercuri şi joi (28, 29 septembrie) „Balta Albă” va participa în competiţia Docuart Fest (Festivalul Documentarului Românesc) cu proiecţii la Cinemateca Eforie şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român.

Duminică, 2 octombrie, „Balta Albă” se mută la Berlin, unde va fi proiectat în cadrul Festivalului „Easterndaze”, care îşi propune să promoveze arta şi scena muzicală din Estul Europei.

Trailerul oficial al filmului este disponibil la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=g2AnmjHKJ84

Silviu Munteanu (n. 1975 ) este jurnalist de radio, cu o experienţă de 20 de ani în domeniu. Acesta este primul lui film, dar promite să nu se oprească aici.

 

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici