O carte pe zi: „Vremea tatălui”, de Petre Barbu

Povestea unui ratat, în societatea de azi, laş, schizoid. incapabil să reuşească ceva serios în viaţă.

267 afișări
Imaginea articolului O carte pe zi: „Vremea tatălui”, de Petre Barbu

O carte pe zi: „Vremea tatălui”, de Petre Barbu

Semnalez astăzi un roman excepţional, greu de digerat, cum s-a spus deja, impecabil scris, care îşi va obseda cititorul, indiferent dacă aderă ori nu la „materia” ficţiunii.

Autorul este Petre Barbu, scriitor şi jurnalist născut în 1962, cu mai multe romane sau cărţi de proză scurtă la activ, cu şi mai multe piese de teatru, multe premiate şi toate jucate cu succes pe diferite scene. Scriitorul Petre Barbu nu se află printre cei care se bat cu pumnul în piept, care îşi promovează agresiv scrierile, care fac parte din cercuri care impun celorlalţi nume; însă, cu un talent aparte, îşi continuă neştirbit „meseria”. („Nu mă interesează bârfele, manevrele, sforăriile. Nu consider că este un autoexil. E viaţa mea. Aşa îmi place să trăiesc, neafiliat.”) Pe când exista „Ziarul de duminică” l-am convins să-mi acorde un interviu, deşi evita s-o facă, şi atunci mi-a mărturisit câteva lucruri esenţiale pentru el: anume că, potrivit lui, „literatura îşi află adevărul înlăuntrul ficţiunii şi că nu trebuie să verifici în viaţa de toate zilele ceea ce scrie în carte”; că „una dintre obsesiile mele, pe care mi-o asum cu orice risc, chiar şi cu riscul de a fi considerat perimat sau nostalgic, este să scriu despre prezent din perspectiva trecutului. Mă interesează mult cum oamenii au fost deformaţi de trecutul în care au crescut şi s-au format. Mi se pare mai spectaculos să vorbesc despre ce-a rămas din noi, după ce am reuşit să ieşim din dictatura comunistă. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu copiii noştri, care cresc şi sunt educaţi de oameni mutilaţi de comunism”.

Toate aceste idei se potrivesc de minune şi romanului recent apărut, pe care îl semnalăm astăzi. Despre care, la un moment dat, am crezut că alunecă spre realismul magic sud-american, apoi că e pur şi simplu o exprimare meşteşugită a grotescului, a romanului negru, apoi şi această percepţie s-a estompat în ceva ce îmi este greu să definesc.

Povestea, pe scurt (o s-o reiau mai spre final cu un citat copios din autorul însuşi) este a unui ratat, în societatea de azi (acţiunea se petrece în anii adevării Romînie la Ununea Europeană), laş, schizoid (te întrebi de multe ori dacă realitatea pe care o comentează e creată doar de mintea lui), incapabil să reuşească ceva serios în viaţă, incapabil să urmeze o facultate, incapabil să-şi întreţină familia, singura lui muncă e cea de paznic al unei clădiri de birouri cu şase etaje, Egreta, construită într-un orăşel din Moldova, al cărei acţionar principal n-a izbutit să capete toate avizele ca s-o poată închiria sau vinde, încât impozantul imobil stă nefolosit, până intervine fabulaţia autorului. Aşa cum alegerea locului construirii trimite la magic (urmaşul unui fost boier trage cu arcul o săgeată care nimereşte într-o mlaştină, unde va fi fost cândva un conac şi o fântână miraculoasă şi acela este locul), elemnte de magic revin când se decoperă că apa foste fântâni e miraculoasă şi vindecă orice boală, numai că fântâna seacă şi catastrofele se înlănţuie. E greu să distingi când eroul Alecu Ancuţescu povesteşte ce i s-a întâmplat sau fabulează, convins că spune adevărul. Dar treptat ajungi la concluzia că lumea în care trăieşte Alecu e tot atât de ratată şi de schizoidă ca şi el. „O lume mafiotizată, şi de un kitsch sinistru.” (Cristian Teodorescu) O lume în care nu prea vrei să trăieşti. Preferi să pleci din ţară, cum au făcut-o mulţi.

Povestea unui om care, fapt foarte important, este un martor, ceea ce subliniază cu insistenţă de mai multe ori; povestea unei familii, a unei ţări deopotrivă, în care violenţa devine firescul.

Spre final, un zmeu de hârtie şi el fabulos, cu inteligenţă artificială, zboară deasupra proprietăţii şi rememorează toată povestea, „îi sperie pe derbedeii care demontează termopanele, încearcă să-i arate colonelului Dobrescu locul unde a eşuat tancul modernizat la stan¬dardele NATO, înainte să fie capturat de ruşi, apucă o sacoşă galbenă cu şase felii de parizer, o franzelă proas¬pătă şi un PET cu lapte şi o aşază pe treptele de la intrare, se fereşte de săgeata prinţului Movilă, care a ales terenul pe care va înălţa un office building pe locul neştiut al conacului Chiraftei, dăruit de domnitorul Radu cel Frumos credinciosului căpitan Costea, ai cărui urmaşi l-au vândut grefierului din Bârlad, Ghiţă Olteanu, care i l-a lăsat moştenire fiului său, Mihai Orleanu, cel care a săpat Fântâna lui Orleanu din care zmeul a băut apă şi a prins puteri ca să joace şi să se bucure la nunta Valentinei Orleanu cu marele profesor şi om politic Victor Slăvescu, mare sărbătoare a fost atunci la conacul Chiraftei, la care au participat oameni aleşi, care au făurit România Mare, dar zmeul l-a urmat pe domnul profesor în temniţă, mai bine de zece ani de zile a stat în puşcăriile comu¬niste prin care a fost dus <<duşmanul poporului, Victor Slăvescu>>, îngrijindu-i rănile căpătate de la bătăile înca¬sate de la torţionarii noului regim instaurat de Armata Sovietică, apoi zmeul a fugit pe cerul conacului Chiraftei, care a fost incendiat şi ras de pe faţa pământului, după ce agenţii Securităţii Republicii Populare Române i-au împuşcat pe ţăranii care i-au ajutat cu mâncare şi haine pe partizanii din munţi, fără să-i îngroape creştineşte, lăsându-le cadavrele să putrezească, pentru ca alţi ţărani să nu îndrăznească să-i mai ajute pe partizanii care lup¬tau în munţi, aşteptându-i pe americani, dar americanii n-au venit, zmeul a făcut bine că nu i-a aşteptat pe americani, pentru că s-a speriat de sângele vărsat de luptătorii pentru libertate, dar şi de clădirea IAS-ului, care a fost ridicată de comunişti în locul bisericuţei şi cantinei pentru copiii săraci şi orfani, zmeul se roteşte deasupra gropii ce va fi viitoarea fundaţie a Egretei şi urmăreşte betonierele care vin şi pleacă într-un iureş nebun, suferă alături de Silviu Hapoianu pentru că nu reuşeşte să închirieze un metru pătrat de birouri unor multinaţionale, amintindu-şi de munca sa de agent de vânzări la Pepsi, de campaniile de publicitate pe care le-a semnat ca director de marketing, crezând că l-a prins de picior pe Dumnezeu, zmeul ocoleşte o turmă de oi păzită de câini fioroşi, probabil erau oile şi câinii căpitanului Costea, prinde puteri şi se înalţă extaziat la fiecare clădire cele¬bră a lumii ce o înlocuieşte pe Egreta, până în ziua în care un atac terorist distruge pentru totdeauna legăturile tainice ale acestui loc cu alte locuri de pe pământ, dar îi admiră pe corporatiştii care ocupă birourile şi dau viaţă building-ului, ridicat cu trudă şi suferinţă, pe un pământ care nu aparţine cuiva, un teren al nimănui, pentru că oamenii refuză istoria, preferă să creadă în miturile cu eroi şi fapte de vitejie rescrise cu tot felul de minciuni şi interese, dar ce mai contează minciunile într-o lume care este obsedată de prorociri şi ghicitori, şi mai puţin interesată de istoria adevărată, crudă, sângeroasă, aşa cum a fost, cu orice risc, cu riscul ruşinii, umilinţei şi acceptării păcatului. Cerul este încărcat de această adu¬nătură de fapte şi poveşti, strânse ca nişte nori bezmetici, care apasă pe clădire şi-o presează în pământ. Acum înţeleg de ce se scufundă: istoria suspendată a fost eli¬berată de constrângeri şi spaime şi o apasă fără milă pe Egretă, s-o îngroape, să dispară, pentru că oamenii n-o merită...”.

Petre Barbu – Vremea tatălui. Editura Polirom, colecţia Fiction Ltd. 350 pag.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici