COMENTARIU Lelia Munteanu: Al şaptelea cer

Vino cu mine să ne cufundăm în Răsărit, Inshallah, să ne învelim în cerul de aramă coclită al Anatoliei, în cetatea cu două nume şi cu două destine, Iconium-Konya, unde toate poveştile încep cu sfârşitul. Unde, de când s-a pierdut pe sine, Jalal Mawlana Al-Din Ar-Rumi nu se mai opreşte din dans.

Vino să te învăţ să păşim desculţi pe Drumul Mătăsii, vino să hălăduim prin cetatea aceasta, să ne oprim în pragul prăvăliilor, să prindem ritmul meşterilor care bat aurul chimvalelor.

Aerul e fărâmicios, îl împrăştii cu genele, clipind. Miroase a hashish, adică a iarbă uscată, a praf din ceasloave. Undeva aproape e un spital al cărţilor. Ascultă cum răsuflă consoanele citindu-se singure, îngropându-se în manuscrise vechi, acoperindu-se în vocale ca într-un hijab.

Închide ochii, lasă-mă să-ţi povestesc, să-ţi povestesc, să-ţi dezvălui, să-ţi învălui, să mă rotesc în mintea ta şi să-ţi spun:

Maestrul stă cu fruntea lipită de soarele care asfinţeşte pe covorul de Marakanda. Îşi salută apoi discipolii, care - în mantii negre, cu potcap negru, ca nişte ciocli ai zilei care moare - fac trei cercuri în jurul lui, închipuind cele trei căi spre Allah, a ştiinţei, a revelaţiei şi a contopirii. Maestrul se aşază pe covor, discipolii îşi leapădă mantiile negre ale lumii acesteia, rămânând în veşmintele neprihănite ale învierii. Începe sama (dansul care se chema „cer"). Un fluier şi-o tobă desfăşoară sulul unui cântec monodic, fără început.

Dervişii se învârt uşor, apoi din ce în ce mai tare, îşi întind mâinile-aripi, ca nişte păsări uituce, încercâd să-şi amintească să zboare. Se răsucesc ca planetele în jurul Soarelui şi în jurul lor înşile, până la al patrulea ocol, când Maestrul însuşi se ridică de pe covor şi începe să se rotească.

Atunci ameţeşti privindu-i, ameţeşti şi uiţi, te simţi ca într-un scrânciob care te aruncă până la al şaptelea cer. Când Maestrul se opreşte şi se întoarce la covorul lui şi dansul se termină, ne trezim fiecare cu amintirile celuilalt, ca şi când literele s-ar fi încurcat, schimbând ce îi e scris unuia cu ce îi e scris celuilalt. De ce te-aş mai striga în noaptea care începe, când eşti în toate firidele ei?

Să ne întoarcem cât mai e vreme, să ne întoarcem până la ora neînconjurată, să fugim la marginea oraşului, s-o pornim pe calea ferată, sărind din traversă în traversă. Până când şuieratul trenului ne va arunca în iarbă şi prin faţa ochilor noştri se vor înşira în viteză geamurile luminate ale Meram Expressului, destul cât să auzim glasuri şi râsete şi pocnetul dopurilor de şampanie şi să ne bucurăm de lumea care petrece.