COMENTARIU Lelia Munteanu: O picătură de ploaie în streaşina lumii

Ce-ai putea să-i mai dăruieşti unui om care a plecat fără să-l cunoşti, dar care ţi-a lăsat moştenire o parte din el, ceva la fel de preţios ca o rugăciune primită. Această poveste:

... Peste grădinile decadente ale Orientului Mijlociu s-a aşternut cenuşa, de parcă mânia lui Dumnezeu ar fi erupt ca un vulcan. Nu mai are cine să vestească ploaia - păunilor le-au îngheţat ţipetele în gâtlej.

Nu ştiu ce-a răspuns Sfântul Antonie cel Mare la tulburătoarea întrebare „Ce strigă păsările?" şi nici dacă în pustiul Sinaiului ar fi putut învăţa trilulimbi.

Regele Solomon însă cunoştea graiul păsărilor. Un ceaslov fabulos, Qisas Al-Anbiya (Istoriile Profeţilor), vorbeşte despre asta.

Trebuie să-l credem pe fiul regelui David când traduce: fiecare pasăre ciripeşte un cuvânt de înţelepciune. Păunul repetă sentenţios „Cum judeci aşa vei fi judecat",  turturica pisălogeşte aceeaşi idee „Multe lucruri care nu ar fi trebui făcute s-au făcut şi cele care ar fi trebuit făcute au rămas nefăcute", bufniţa ne dăscăleşte „Cine tace câştigă", pupăza o ţine pe-a ei „Cel care n-are milă nu va găsi milă".

Mult mai greu de priceput e graiul oamenilor.

Ce e omul? „O picătură de ploaie în streaşina lumii", zice Sfântul Ioan Gură de Aur.