COMENTARIU Marius Oprea | Mărturisesc: cred în Înviere

E o uşurare să crezi în Mîntuire şi Învierea lui Iisus Hristos, mai ales în acest ultim an şi jumătate, de cînd toate spaimele noastre ascunse au reînviat, sub apăsarea incertitudinii. Dacă mă voi îmbolnăvi sau nu, dacă mîine se va întîmpla ceva mai rău decît azi, dacă vor muri mai mulţi oameni, dacă voi fi închis în carantină, ca într-o capcană de şoareci. Neîncrederea în semeni, în autorităţi, în sine şi în capacităţile de supravieţuire, neschimbaţi, se adînceşte– iar groapa în care poţi cădea nu poate fi acoperită decît prin credinţă.

823 afişări
Imaginea articolului COMENTARIU Marius Oprea | Mărturisesc: cred în Înviere

COMENTARIU Marius Oprea/ Mărturisesc: cred în Înviere

Acum, la Învierea Mîntuitorului, simt puterea ei, care mă face să trăiesc altfel, după cum scria în profetice versuri prietenul meu răposat Andrei Bodiu: “Cu fiecare clipă care trece/ Se cască sărbătoare-n jurul tău”.Şi pe el, alături de toţi morţii mei dragi, îi simt acum înviaţi şi lîngă mine, căci Iisus Hrisos a revenit între oameni, ”Cu moartea pre moarte călcînd”. Eliberîndu-ne de apăsarea morţii.

Eu n-am fost dintodeauna credincios. ”dus la biserică”, cum se spune. Fireşte că, mic fiind, foarte mic, am fost învăţat ca mulţi copii ”Înger, îngeraşul meu”, pe care-l spuneam înaine de culcare. Dar apoi, la şcoală, cînd L-am pomenit odată în clasa a doua pe Dumnezeu, răspunzînd la o întrebare legată de sursa ploii, tovarăşa m-a admonestat şi clasa a rîs. De atunci, ruşinat, nu L-am mai pomenit şi nici n-am mai spus rugăciunea. Mi-am recăpătat pentru o vreme credinţa în clasa a VI-a, după ce tocmai fusesem dat afară din corul şcolii. Mama mă luase cu ea, în acele împrejurări, la slujba de Prohod şi m-am încumetat să cînt, alăturîndu-mă celor ce cîntau în mica biserică de cartier, din Steagu Roşu, Braşov. La sfîrşitul slujbei, bunul părinte Comşulea a venit la mine, m-a mîngîiat şi a spus: ”ce frumos ai cîntat” şi apoi, către mama: ”să-l mai aduceţi, doamnă”. Dar pe urmă, pe măsură ce anii au trecut, credinţa mi s-a risipit din nou, în aburii violeţi ai adolescenţei. 

Necredinţa m-a însoţit în anii cenuştii ai comunismului tîrziu, în studenţia dintr-un Bucureşti plin de praf şi biserici demolate. Cu oameni răi, certăreţi, gata să se ia la palme pentru un loc mai în faţă, la coada pentru un pachet de carne. Care înjurau şoferii de troleibuz sau vatmanii pentru aglomeraţie, vînzătoarele de la alimentară, pentru că nu se găsea nimic şi apoi de Dumnezeu şi sfinţi, dar de nimic altceva aflat între pămînt şi cer. Deşi acolo era problema. Iar faptul că între Mîntuire şi om se aflau Ceauşescu şi comunismul, năştea deznădejdea, de aici neîncrederea în semeni şi chiar ura. Am văzut, atunci, precum uneori şi acum, în vremurile pandemiei, cum societatea se impregnase de un val de ură, uneori iraţională, care a împărţit oamenii pe două maluri de apă: cei cărora Dumnezeu le orînduieşte paşii şi cei cărora nu le pasă decît, pur şi simplu, de ei înşişi.

Dar am avut, ca întotdeauna noroc, cu mama. Reiau aici o poveste pe care am mai spus-o. Mama nu m-a învăţat doar ”Înger, îngeraşul meu”. Ea m-a învăţat, chiar foarte mic fiind, două lecţii importante. Aveam cinci sau şase ani cînd, într-o seară, am venit acasă murdar, dar fericit: mă strecurasem pe sub gardul unui şantier de la construcţia unui bloc din apropiere şi şterpelisem cîţiva pumni de cuie. Am fost lăsat, fără o vorbă, să-mi inventariez mîndru prada, după care mama m-a trimis să mă spăl. A intrat tăcută peste mine la duş şi mi-a tras vreo două, cu o plasă de nailon peste spatele ud, fără să spună vreo vorbă. Întîmplarea mi-a rămas întipărită în mintea mea de copil. Apoi, la scurtă vreme, jucîndu-mă cu alţi copii de vîrsta mea în holul blocului, s-a întîmplatsă sparg din greşeală un geam de la intrare – am luat-o cu toţii la fugă, în zgomotul zăngănitului asurzitor. Dar, la scurtă vreme, m-am oprit şi am început să fug în sens invers, spre bloc, ţipînd în gura mare că eu am spart geamul – locatarii se adunaseră în scara blocului şi, în loc să primesc bătaie (cum au primit prietenii mei, care fugiseră), toţi mi-au dat bomboane şi mîngîieri, pentru că-mi recunoscusem fapta. În acea seară, mama mi-a rezumat cele două lecţii pe care le-am urmat mai apoi în viaţă: să nu minţi şi să nu furi. Ei bine, cu acestea am trăit permanent, astfel încît revenirea la Biserică a fost pentru mine uşoară, chiar dacă am avut deseori de înfruntat pandemia răutăţii omeneşti, a egoismului şi a trufiei. Inclusiv ale mele.

Dar, ca un semn al puterii Învierii Domnului, pot mărturisi că pe mine m-au redus definitiv în sînul Bisericii tocmai morţii. A căror Înviere, de-a dreapta lui Iisus, o sărbătorim astăzi. De cînd dezgropăm morţii comunismului, atingerea repetată a osemintelor celor ucişi de-a dreptul, sau morţi în lagăre sau închisori, mi-a dat o altă percepţie asupra lumii, pe care o privesc, adeseori, de la înălţimea suferinţei lor, cu care empatizez cu toată puterea imaginaţiei.

Asta m-a şi făcut să pătrund în taina ultimei lor dorinţe – aceea de a fi readuşi în rînduiala creştină. De a învia astfel, pentru cei vii, care îi pomenesc. M-am întors la Biserică, mai întîi pentru a aprinde, săptămînal, o lumînare, la sfîrşitul Liturghiei, pentru ei, toţi cei pe care i-am descoperit, în mai mult de o sută de morminte fără cruce, şi a-i aşeza astfel “în rînduială”. Apoi, pentru a mă aşeza şi eu, alături de ei, în aceeaşi rînduială, de a ţine posturile şi, îndrumat de duhovnicul meu, părintele Nicolae de la Biserica Popa Soare, de a mă spovedi şi a mă împărtăşi. Ceea ce nu mai făcusem din copilărie, de cînd alt preot, părintele Comşulea m-a adus,cel puţin pentru o vreme, în mica biserică din cartierul muncitoresc Steagu Roşu.

Descoperirea morţilor din cimitirele fără cruci, răspîndite de comunism pe tot teritoriul României, faptul că aceştia reînvie practic prin aducerea osemintelor lor la lumină în memoria şi pomenirea noastră este pentru mine cel mai concret semn al puterii şi adevărului Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos. Prin martirii morţi şi îngropaţi fără cruce, închinîndu-mă lîngă ei şi rugîndu-mă pentru ei, subultimul lor cer văzut de pe pămînt, Pronia mi-a întins mîna încă o dată, astfel încît cred şi mărturisesc, alături de creştinii ortodocşi din România: ”Hristos a Înviat!”

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici