COMENTARIU Marius Oprea: Vremuri grele pentru Ardeal

Dar e vorba şi de o moştenire istorică, pe care nu o poate închide cu amenzi niciun Consiliu de Combatere a Discriminării sau dezbaterile ONG-urilor. Nu numai noi, românii, am fost ”crescuţi” în idea pericolului care pîndeşte Ardealul, dar şi maghiarii deopotrivă au fost învăţaţi că salvarea şi ”lumina” lor nu poate veni decît de la Budapesta, şi nicidecum de la Bucureşti. Între maghiarii minoritari şi românii majoritari din Transilvania s-a creat o falie istorică, despre care rareori se vorbeşte făţiş. În cel mai bun caz ne acceptăm, fără să existe prea multe dovezi de iubire. În afara cîtorva căsătorii mixte, puţine şi acelea. Au existat, bineînţeles, şi momente în care ”graniţa istorică” dintre noi a dispărut peste noapte, cum s-a întîmplat în zilele de graţie ale revoluţiei din decembrie 1989. Dar acele momente sînt departe, au dispărut peste noapte, ca şi idealurile anticomuniste ale Revoluţiei, lăsînd loc rapid unei recrudescenţe naţionaliste de ambele părţi, ale cărei efecte s-au văzut la Tîrgu Mureş, în martie 1990. Şi a dus la crearea pe ruinele Securităţii a Serviciului Român de Informaţii, care nu are cum să-şi uite locul din ”certificatul de naştere”: în preocupările acestuia, ”divizia de apărare a Constituţiei” şi monitorizarea acţiunilor iredenstiste au ocupat întodeauna un loc important, unii ar spune că exagerat chiar.

Preşedintele Klaus Iohannis a turnat ”gaz pe foc” într-o situaţie incomodă pentru Partidul Naţional Liberal, care a început să cadă în sondaje aflîndu-se la guvernare, dar fără o majoritate parlamentară. Situaţia este gravă în ţară şi va fi şi mai gravă. Spre deosebire de omologul său maghiar, Viktor Orban, care are la îndemînă din 30 martie 2020 puteri extraordinare care i-au fost conferite de Parlamentul de la Budapesta, premierul nostru Ludovic Orban este departe de aşa ceva. Iar preşedintele i-a sărit în ajutor, reîncălzind tema naţionalistă. S-au emis tot felul de opinii, cu privire la motivaţii. Dincolo de acestea, situaţia tinde să se complice.

La începutul primului său mandat, preşedintele Klaus Iohannis a abordat cu prudenţă relaţiile majoritari/minoritari din Transilvania. A refuzat atunci să promulge o lege care îl comemora pe Avram Iancu drept erou naţional, care ar fi aprins spiritele. A făcut chiar o vizită în secuime. Cu ocazia ei, a fost victima unui incident nefericit, pus la cale de un exponent al naţionalismului radical maghiar, primarul din Miercurea Ciuc, Robert Raduly. El l-a primit în 18 iunie 2017 pe preşedintele Iohannis cu steagul Ţinutului Secuiesc şi în acordurile imnulului ţinutului Trei Scaune, pe care acesta necunoscîndu-l, l-a ascultat cu solemnitate, pînă la capăt. Deşi a salvat cumva situaţia la final, dăruindu-i un tricolor primarului, Klaus Iohannis nu a uitat, cred, acest episod incomod. Astfel încît sfatul de a ”redeschide” problema ”vînzării Ardealului”, pornind de la autonomia secuilor, a găsit un teren fertil. Mai ales în situaţia în care de ”tranzacţie” s-ar face vinovat Ciolacu, liderul interimar la PSD şi preşedinte al Camerei, care a ”lăsat” legea autonomiei secuieşti să treacă tacit. Chiar dacă nu se dovedeşte a fi un ”vîndut”, toată lumea va trage concluzia că e un prost, şi-a făcut socoteala preşedintele Iohannis. Şi nu a greşit. Mai e de luat în calcul ”distanţa europeană” pe care Klaus Iohannis o păstrează faţă de Viktor Orban, a cărui propunere ca România şi Ungaria să constituie în interiorul UE un pol ”central-european”, făcută la finele anului trecut la Timişoara, la comemorarea a 30 de ani de la Revoluţie, a fost tratată de preşedintele României cu un refuz tranşant.

Dar toate cele de mai sus sînt raţiunile ”de suprafaţă” ale acţiunii preşedintelui Iohannis. Scandalul, odată aprins, va continua, alimentat din părţi diverse, chiar dacă şi cel ce l-a pornit ar vrea să închidă subiectul. Mediafax a publicat în seara zilei de 1 mai informaţia potrivit căreia la Senat a trecut, tot tacit, un proiect de lege prin care limba minorităţilor trebuie folosită de autorităţile locale, acolo unde acestea depăşesc procentul de 20%. Un nou subiect de discordie, care alimentează genul de discurs pe care l-a avut Klaus Iohannis. Resursele reale ale ”atacului” prezidenţial depăşesc însă şi miza politică actuală. E o constatare care poate fi făcută în urma unui sondaj de opinie realizat anul trecut, care demonstrează că nici preşedintele ţării şi nici liberalii din guvern nu pot conta pe sprijinul maghiarimii din Ardeal, şi mai ales din secuime, deşi aceştia l-au votat la alegerile prezidenţiale pe domnul Iohannis.

Sondajul, care trebuie să fi fost analizat la Preşedinţie, dar să fi intrat şi în atenţia ”serviciilor”, a fost făcut între 25 iunie şi 10 august 2019. Realitatea din ţinuturile secuieşti arată că peste 92% dintre maghiari au încredere mare şi foarte mare în Viktor Orban, premierul Ungariei, iar politicienii şi partidele din România se bucură de încrederea a doar 5% din populaţia locală. Pe locul al doilea în topul încrederii se află cu 78% Arpad Antal, primarul oraşului Sfîntu Gheorghe, iar preşedintele Klaus Iohannis conduce doar în topul credibilităţii, la capitolul ”politicieni români”, cu numai 24,6%. Încrederea maghiarilor din Covasna şi Harghita în instituţii e aidoma aceleia în lideri: 82% au încredere în guvernul de la Budapesta, în forurile lor locale de conducere şi abia 18% în preşedinţia României. Politic vorbind, ţinuturile secuieşti sînt, într-adevăr, o ţară străină. Graţie ajutoarelor economice substanţiale primite în toţi anii trecuţi din Ungaria, maghiarii din secuime privesc cu o încredere neţărmurită doar spre guvernul lui Viktor Orban, un premier care din 30 martie are, cum spuneam, puteri extraordinare. Cu care poate ”combate” orice, nu numai coronavirusul.

Aceasta este situaţia în care fitilul ”vînzării Ardealului” a fost reaprins. La declaraţia preşedintelui Iohannis, premierul maghiar Viktor Orban l-a pus mai întîi pe ministrul său de externe să se exprime în termeni duri, acesta socotind-o ”în mod expres necivilizată şi propice pentru incitarea la ură”. El însuşi s-a mulţumit să constate, abia în emisiunea „Bună dimineaţa, Ungaria!" a postului naţional de radio Kossuth din zorii zile de 1 mai şi ”răspunzînd unei întrebări” a jurnalistului, că îl cunoaşte pe preşedintele României drept ”un om demn de respect, care îşi susţine principiile, prin urmare Ungaria respectă România şi pe preşedintele ei”. Dar observă ”cu nedumerire” cele ce se întîmplă, pentru că asemenea fraze „nu am auzit venind din România nici măcar în cele mai tulburi perioade antidemocratice": „eu aştept să se clarifice situaţia, să înţelegem ce s-a întîmplat. Bineînţeles, dacă vom fi nevoiţi, vom ridica mănuşa aruncată, dar deocamdată nu recomand să ne aplecăm după ea”, a apreciat apoi premierul ungar, adăugînd că nu se ştie dacă e vorba de provocare, de un „accident” sau de primele mişcări ale unei noi ”strategii naţionale” româneşti. O intervenţie pe cît de scurtă, pe atît de minuţios pregătită.

Se ascut din nou săbiile, între Bucureşti şi Budapesta. Pe fondul crizei economice care va urma, vin vremuri grele pentru cetăţenii celor două state. În condiţiile în care politica realistă, cu orice costuri ar veni ea pentru partidul aflat la guvernare nu va lua locul politicianismului şi ”fitilelor naţionaliste” în cele două capitale, pot să vină vremuri grele în primul rînd pentru Ardeal. Criza economică va răbufni în egală măsură şi în România, şi Ungaria, iar jocul naţionalist început la Bucureşti îi vine premierului ungar, rodat în asemenea situaţii, ca o mănuşă. Viktor Orban a făcut un aparent apel ”la calm”, în aşteptarea unei ”clarificări ”a situaţiei şi a recomandat ca Ungaria să-i respecte pe români, solicitînd totodată aceeaşi atitudine ”faţă de maghiarii care trăiesc în România”. Ştiind însă foarte bine că aceştia îl respectă de fapt numai pe el, declaraţia seamănă mai degrabă a chemare la arme.