ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / De la martiririzarea populaţiei României sub comunism, la moartea prin tortură, la Securitate

Martirizarea unei populaţii

Ca urmare a dezorganizării economiei, Regatul României ajunsese, la finele anului 1947, o ţară falimentară. A fost pauperizată clasa de mijloc, la oraşe şi sate; ultima lovitură care a desfiinţat practic vechea elită economică a fost ”stabilizarea” monetară din 15 august 1947, în fapt o deposedare oneroasă a populaţiei de rezervele băneşti. În ţară, singura piaţă liberă tolerată rămăsese talciocul de la marginea oraşului, unde ”foştii burghezi” încercau să-şi vîndă obiecte de familie, pentru a-şi prelungi o agonie demnă, la capătul căreia aveau să treacă la munci ignobile, în raport cu pregătirea şi statutul lor anterior.

În acele timpuri, un colonel deblocat, decorat cu Ordinul ”Mihai Viteazul”, s-a declarat mulţumit de oferta fostei sale ordonanţe şi a început să-şi întreţină familia practicînd meseria de lustragiu. În 1946-1947, seceta a mărit gradul de sărăcie, iar în zonele calamitate ale ţării a izbucnit foametea. Victimele au fost numeroase, iar relatările din presa vremii par incredibile: la Iaşi, un zidar, soţia sa şi cei doi copii au fost găsiţi morţi de foame în locuinţa lor, în ajunul Crăciunului. În casă nu se mai afla nici o mobilă: ce nu fusese vîndut a fost ars în sobă, în lipsa lemnului de foc. Un băieţel dintr-un sat al Moldovei a fost găsit mort, cu abdomenul umflat, ca şi cum ar fi mîncat prea mult. La autopsie, s-a constatat că, înnebunit de foame, copilul înghiţise conţinutul unei perne. În acelaşi timp, ajutoarele ”Crucii Roşii”, YMCA sau ale altor organizaţii caritabile, destinate estului ţării (cel mai afectat de secetă şi foamete), ”se adunau în rezervele activiştilor de partid”, iar în marea Hală a Pieţei din Ploieşti erau cozi interminabile la cele trei sortimente de produse alimentare care puteau fi cumpărate: cartofi, ceapă şi capete de peşte.

Populaţia trăia psihoza foamei; la doi ani de la instalarea Guvernului Groza, în România domnea deprimarea, sentiment sporit de abuzurile soldaţilor Armatei Roşii, cărora, din cînd în cînd, le cădeau victime persoane fără vină. Pictorul George Tomaziu relata în jurnalul său o astfel de întîmplare: ”practic, trenurile nu mai transportau decît ruşi, care soseau fără oprire după, ca şi înainte de armistiţiu. Dacă un călător autohton lua trenul, o făcea pe pielea lui. Aşa s-a întîmplat, vai, cu Ion Diaconescu, un pictor tînăr şi gravor de mare talent. Întorcîndu-se din provincie la Bucureşti, a urcat într-un vagon plin de soldaţi ruşi tumultoşi, care l-au primit cu braţele deschise. Corpul său a fost găsit dezbrăcat, plin de vînătăi şi ciuruit cu vîrful baionetei, aruncat lîngă calea ferată, la ieşirea dintr-o gară”.

Cu toate că dezastrul economic se agrava, scurgerea bogăţiilor către URSS a căpătat un caracter din ce în ce mai riguros organizat, odată cu apariţia în 1945 a ”Sovromurilor”. Sărăcirea ţării nu putea fi pusă doar pe seama plăţii despăgubirilor şi a ”moştenirii” războiului. În ultimul său cuvînt, rostit pe 15 ianuarie 1948 în procesul care i-a fost intentat, Mircea Vulcănescu arăta că, la data arestării mareşalului Antonescu, Banca Naţională îşi dublase rezerva de aur, în comparaţie cu perioada de la începutul războiului, iar stabilitatea economică şi rezervele acumulate au putut face din România ”o bază importantă de aprovizionare a Aliaţilor în războiul dus în Vest, după 23 august 1944. Dată la care pîinea albă se vindea liber în ţară”.

Între timp, pîinea albă devenise o amintire. La două luni şi jumătate de la încheierea războiului, în şedinţa din 25 iulie 1945 cu secretarii regionali ai PCR, în vederea pregătirii primei Conferinţe generale postbelice a partidului comunist, ministrul de Interne Teohari Georgescu anunţa că prefectul de Focşani urmează să fie arestat, pentru că autorizase distribuirea de pîine albă şi ordona răspicat: ”Unde se va găsi pîine albă, prefectul va intra în lagăr!”.

Valurile de epurări ale aparatului de stat, nesiguranţa şi pauperizarea unor largi pături ale populaţiei din clasa de mijloc au făcut ca în primii ani de după instalarea Guvernului Groza sinuciderile să ajungă un fapt banal. În acelaşi timp, banale deveniseră şi valurile de arestări, cărora le cădeau victimă cei socotiţi de regimul comunist ”duşmani ai poporului”. Şi duşman putea deveni oricine – chiar şi cei ce, fără a intenţiona să întreprindă ceva împotriva regimului, nu gîndeau ca el. Comuniştii acţionaseră şi în direcţia ”modificării moralei sociale de tip burghez”,cultivînd ura şi suspiciunea, şi încurajînd delaţiunea. Victimele, ajunse în temniţele regimului, îndurau de la bun început nu doar umilinţa arestării, cît mai ales torturi inumane 

În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto-comunistă la care au fost supuşi românii, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercusiuni atît în plan social, ca factor psihologic, de provocare şi utilizare a fricii drept instrument de dominaţie, cît şi pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul de Securitate. În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşa-numitele ”metode necorespunzătoare” folosite înainte de 1964, de către anchetatorii Securităţii.

Martiri sub tortură

Documentul menţionat oficializează practic prezenţa torturii, ca formă de martiriu la care au fost supuşi deţinuţii politici anticomunişti. Formele de tortură au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează: ”1. Folosirea bătăii, subalimentaţia prelungită şi tortura, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare. 2. Presiuni morale pentru constrîngerea anchetaţilor, să declare ceea ce li se impunea. 3. Falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi folosirea de scrisori plastografiate, pentru a obţine recunoaşterea unor fapte. 4. Redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor, sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetaţii erau constrînşi să le semneze”.

Tortura morală a fost preponderentă atît în cursul anchetelor, cît şi pe parcursul detenţiei. Lena Constante, fostă deţinută în lotul Pătrăşcanu, membră de partid, declara în faţa unui oficial al Comitetului Central, în 1967, următoarele: ”Am fost ameninţată cu arestarea părinţilor mei, domnul anchetator scriind ordinul în faţa mea, dînd şi un telefon şi spunînd că-mi dă timp de gîndire pînă a doua zi, dimineaţa. Îngrozită la gîndul arestării acestor bătrîni, mi-am spus că trebuie să duc minciuna pe drumul dictat de anchetă”. Falsificarea declaraţiilor în anchete sau obligarea deţinuţilor să semneze declaraţii cu fapte ireale, dar care trebuiau să justifice noi arestări, dublau efectele torturii morale, prin crearea sentimentului de culpabilitate faţă de cei incriminaţi prin aceste falsuri.

Anchetele la Securitate, în ansamblul lor, erau, de fapt, nişte scenarii deja scrise, în care anchetaţii erau siliţi să-şi joace rolurile: ”Faptele erau astfel repartizate pe fiecare arestat, încît ele dădeau tabloul unei acţiuni organizate, antisovietice, antipartinice şi antistatale. Şeful anchetei formula atît întrebările, cît şi răspunsurile, pentru fiecare arestat în parte, din birou”, relata un fost anchetator al Securităţii. Problema care trebuia rezolvată consta în obţinerea confirmării acestor vinovăţii prestabilite. În acest scop, se recurgea la mijloacele de tortură fizică, a căror prezentare acoperă zeci de mii de pagini de mărturii şi depăşeşte cu mult spaţiul unui articol. Voi consemna, citînd acelaşi document de la început, doar cîteva dintre acele mijloace de tortură a căror utilizare a fost recunoscută, oficial dar secret, în 1967-1968, chiar de foşti ofiţeri de Securitate. Trebuie să precizez că utilizarea unor asemenea mijloace în anchetă se făcea cu aprobarea şi uneori sub supravegherea anchetatorului-şef, sau a altor cadre din conducerea Securităţii.

Tortura la Securitate nu a constituit un simplu exces de zel, ci o atribuţie de serviciu pe care ofiţerii şi subofiţerii Securităţii şi-o asumau, odată cu îmbrăcarea uniformei. În 1967, un maior al poliţiei politice relata o astfel de scenă, la care, fireşte, nu uita să precizeze că nu a participat direct: ”Deţinutul a fost scos la anchetă şi i s-a cerut să se dezbrace pînă la piele, după care, sub ameninţarea că va fi împuşcat, dacă nu recunoaşte activitatea sa criminală, a fost dus în beciul bucătăriei închisorii. Aici a fost bătut pînă la sînge, după indicaţiile şefului anchetei. L-am văzut pe deţinut, cînd după circa două ore de tortură era adus, abia ţinîndu-se pe picioare. Era cu carnea ruptă şi plină de sînge şi zbiera, cît îl ţinea gura. Anchetatorul-şef susţinea că anchetarea şi bătaia în pielea goală au efecte psihologice deosebite, asupra anchetatului”.

O altă metodă utilizată, după declaraţia aceluiaşi securist, consta în smulgerea părului din cap, prin înfăşurarea cîte unei şuviţe pe deget: ”Am văzut cînd un ofiţer a smuls, începînd de la ureche, o treime din părul alb al deţinutului, într-o singură anchetă”. Cel mai des folosită dintre metodele de constrîngere, conform depoziţiior foştilor ofiţeri de Securitate, a fost bătaia la tălpi şi la palme. Arestatul era legat de mîini şi de picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atîrnat de drug, cel anchetat era bătut cu o curea ori bîtă la palme şi mai ales la tălpi, pînă la leşin: procedura era numită, cu cinism, de către anchetatori, ”rotisor”.

Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista de multe ori mijloacelor folosite. Aurel Florian, fost militant social-democrat, coleg de celulă cu Ion Ţintaru, care a murit în 1950 în urma ”tratamentelor” aplicate la Securitatea din Tîrgu Mureş, a relatat astfel chinurile cărora acesta nu le-a supravieţuit: ”Cînd l-au adus prima oară în arest, eu tocmai suportasem o anchetă, în care mi-au fost smulse unghiile de la mîna stîngă şi am fost bătut la testicole. Mi-a spus ce e cu el, că e sigur că s-a făcut o confuzie şi că va fi repede eliberat. La scurtă vreme, l-au dus la anchetă. Cînd l-au adus, şiroia de sînge şi avea un ochi aproape închis, era leşinat. Au turnat apă pe el şi i-au făcut vînt în celulă. Am căutat să-l îngrijesc, pe cît am putut. Mi-a povestit că el a susţinut că a fost confundat cu altcineva şi a fost arestat din greşeală, iar anchetatorii l-au snopit din bătaie. După o vreme, l-au luat din nou. Se încăpăţîna să tacă, nu puteau scoate, în afară de ţipete de durere, nimic de la el. Asta i-a înverşunat într-atîta pe ofiţeri, încît bietul om a devenit curînd calul lor de bătaie. Ce nu i-au făcut! I-au smuls unghiile, l-au bătut la testicole, l-au ars cu ţigara. Odată l-au adus şiroind de sînge pe picioare, de se făceau băltoace: i-au găurit pulpele cu cuţitul şi i-au băgat sare, în rănile deschise”.

Omul se încrîncena însă în a-şi susţine nevinovăţia, spunînd că e vorba de o confuzie: ”Zilnic îl luau, îi prindeau mîinile cu cătuşe şi îl legau de picioare, apoi îi treceau printre mîini şi picioare o rangă, pe care o aşezau între două birouri. Aşa, spînzurat, îl băteau pînă leşina. Era clar că nu va rezista mult. Trecuse puţin peste o săptămînă de la arestare şi corpul lui era tot o rană. Într-o noapte, l-au luat din nou şi a fost pentru ultima oară. Am aflat că, beţi fiind, securiştii i-au deschis un testicol cu cuţitul şi i-au băgat sare înăuntru, şi-apoi l-au bătut, pînă l-au ucis. Eu nu l-am mai văzut. Despre cum a murit şi toate chinurile îndurate atunci mi-a povestit un gardian, care şi el era speriat de cît de departe au ajuns brutele de securişti”. Omorîseră un nevinovat, după cum am descoperit eu însumi: din cauza lipsei diacriticelor la o maşină de scris, arestaseră un vînzător la un debit de tutun, în locul unui legionar pe care-l căutau. 

Informaţiile despre brutalitatea arestărilor şi a mijloacelor de anchetă au depăşit curînd nu numai zidurile închisorilor, ci şi graniţele ţării. Presa română din exil scria: ”Arestările se fac de obicei noaptea. Sub pretextul că s-ar fi primit o reclamaţie, mai mulţi poliţişti, îmbrăcaţi în civil, percheziţionează amănunţit locuinţa denunţatului, ca să găsească arme. Negăsind nimic compromiţător, îşi cer scuze în mod perfid, spunînd că e vorba probabil de un denunţ calomnios, dar nu fără a invita pe cetăţean la poliţie, pentru o scurtă declaraţie. Luarea declaraţiei durează cîteodată luni şi ani, fără ca familia să mai poată afla de urma celui dispărut, care zace undeva prin beciurile Securităţii, sau între zidurile unei închisori. Imputările cele mai curente sunt acelea de a fi ascultat posturile de radio imperialiste, sau de a fi citit cărţi apărute în lumea capitalistă. În prima fază a anchetei, arestatul este tratat cu bineţuri. I se promite iertarea, dacă va face o declaraţie completă şi cinstită. În faza a doua, oricît ar fi fost declaraţia de sinceră, el este bătut, torturat, pentru a nu fi divulgat tot. E lovit cu o rangă de fier pe talpa picioarelor, supus la manej sub supravegherea unor cîini dresaţi, sau aşezat pe plăci fierbinţi de oţel, pentru a-l convinge să facă mărturisiri complete. Prin mărturisiri complete, zbirii înţeleg denunţarea şi implicarea a cît mai multe persoane, cu care pîrîtul a avut de a face”.

Mijloacele deosebit de brutale nu au fost abandonate decît pentru scurte perioade de timp, în istoria primelor două decenii ale istoriei Securităţii şi regimului comunist. Atunci cînd protestele internaţionale puteau pune România în situaţii delicate în plan internaţional, în special după admiterea RPR în Organizaţia Naţiunilor Unite, se ordonau vremelnice îmbunătăţiri ale tratamentelor deţinuţilor din lagăre şi închisori, ca şi evitarea deceselor în anchetă. Efectul acestor măsuri nu a fost niciodată de durată, iar aparatul Securităţii, destinat prin selecţie şi formaţie represiunii brutale, se întorcea, după o scurtă vreme, la vechile obiceiuri. Nu a renunţat total la ele, decît odată cu dispariţia ei. Iar numele şi suferinţa tuturor martirilor, născuţi odată cu Securitatea şi în urma acţiunilor ei, nu va putea fi niciodată cunoscut şi restituit memoriei, în întregime. Nu ne rămâne decît să ne rugăm pentru ei, cel puţin odată pe an – de 9 martie, ziua Sfinţilor Mucenici.