ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Mişcarea de rezistenţă” anticomunistă a lui Şteanţă – cum un mincinos a împins în închisoare oameni politici şi generali, atrăgîndu-i într-un complot imaginar

De la Batalionul ”Iuliu Maniu”, la cei patru ”Haiduci ai lui Avram Iancu”

Unul anume dintre provocatori a ajuns să ocupe un rol important în ierarhia ”mişcării naţionale de rezistenţă”. S-a spus despre el că ar fi fost agent al Siguranţei – tot ce e posibil să fi colaborat şi cu aceasta, înaintea arestării sale. Dar în realitate era un hoţ mărunt, condamnat la trei luni pentru furt, care după eliberare a folosit zvonurile naşterii unei ”mişcări naţionale de rezistenţă” pentru a pune la cale o mare escrocherie: organizarea unui grup de rezistenţă, intitulat ”Haiducii lui Avram Iancu”, pe care îl prezenta drept o ”falangă înarmată” a ”mişcării naţionale de rezistenţă” şi pentru care căuta sprijin în bani. El a contribuit, prin falsuri şi exagerări, la condamnarea unui larg număr de oameni din elita politică şi militară a vechii Românii (la care a găsit sprijin), la ani grei de închisoare, pentru comploturi imaginare. Dar a ajuns şi el, în acelaşi loc cu victimele grandomaniei lui, fiind însă mai norocos: a supravieţuit temniţei şi, după 1989, a încercat să pozeze în erou al rezistenţei anticomuniste. Fără succes: prea mulţi foşti deţinuţi politici îl cunoşteau prea bine pe Dumitru Şteanţă şi îi ştiau faptele, dinaintea întemniţării. 

Născut în 22 octombrie 1932 într-un sat mehedinţean, fiu al Floarei şi al lui Mihai, de meserie poştaş şi avînd un hectar de pămînt, Dumitru a fost ”liberat” din armată în 1944 şi s-a înscris la facultate, în toamna aceluiaşi an, la Bucureşti – unde l-a prins vîltoarea ocupaţiei sovietice. În aceste împrejurări tulburi, a fost condamnat la trei luni de închisoare, pentru furt. Un episod pe care l-a ascuns cu grijă ulterior, făcînd însă mare caz de carnetul său de student.

Cînd, în luna septembrie a anului 1944, s-a constituit în Bucureşti un Comitet Naţional la iniţiativa ţărăniştilor, cu misiunea de a înrola voluntari pentru eliberarea Ardealului într-un regiment purtînd numele lui Iuliu Maniu, Dumitru Şteanţă s-a numărat printre aceştia. Destul de repede, el a ajuns (dotat cu carismă, inteligenţă nativă şi năravul mitomaniei) în cercul de apropiaţi ai lui Gavrilă Olteanu, comandant al acestei formaţiuni paramilitare, iniţial sprijinite chiar şi de sovietici: mareşalul sovietic Rodion Iarovievici Malinovski a încurajat acţiunea şi a lansat, în presa scrisă şi la postul de radio care funcţiona prin antena din Bod (Braşov) apelul ”Înrolaţi-vă pentru eliberarea Ardealului!“

După dizolvarea Gărzilor ”Iuliu Maniu”, din dispoziţia Comisiei Aliate de Control (sovietice) în urma unor acţiuni de răzbunare desfăşurate în localităţile cu populaţie majoritar maghiară, pentru atrocităţile săvîrşite în cursul retragerii de armata horthystă, la care au participat şi civili, mulţi dintre membrii Gărzilor ”Iuliu Maniu” erau favorabili organizării unei rezistenţe armate, împotriva ocupantului sovietic.

Pînă la arestarea lui Gavrilă Olteanu de către Siguranţă, el a optat pentru o asemenea acţiune, fără să reuşească să o aducă la îndeplinire. Ideea plutea în aer, peste tot ”se vorbea” de rezistenţă, care fără îndoială va fi susţinută de anglo-americani, a căror ”debarcare în Balcani” era socotită şi ea iminentă, ideea ”luptei armate” antisovietice şi anticomuniste plutea în aer. Şi de acolo a ”pescuit-o” întreprinzătorul Dumitru Şteanţă, care a făcut din speranţă o afacere. Din păcate, o afacere în care păgubiţii au devenit victime, unii plătind chiar cu viaţa patriotismul, bunăvoinţa şi credulitatea lor.

Ideea unei Mişcări Naţionale de Rezistenţă a fost întreţinută inclusiv de Siguranţă, în scopul atragerii şi compromiterii partidelor de opoziţie în această acţiune, în special a Partidului Naţional Ţărănesc, fondator al Gărzilor ”Iuliu Maniu”. Se apropiau alegerile din 19 noiembrie 1946 şi atît autorităţile, cît şi blocul comunist care participa la acestea aveau nevoie de pretexte, pentru a contracara succesul care se anunţa al PNŢ-ului. Astfel încît, cum s-a dovedit ulterior, ”Mişcarea Naţonală de Rezistenţă” a fost mai degrabă o aspiraţie, decît o realitate. Iluzia acestei realităţi era hrănită însă, ca diversiune, de Siguranţă – pentru a-i putea aresta ulterior, drept ”complotişti”, pe cei ce aderau la ea.

Au fost mulţi agenţi provocatori care au hrănit himera unei asemenea mişcări, pentru a-i identifica pe inamicii ”regimului democrat-popular” şi a  servi ulterior argumente pentru arestarea şi condamnarea lor. Nu există încă date certe că Dumitru Şteanţă s-a numărat printre aceşti agenţi ai Siguranţei, dar e sigur că a făcut mult mai mult decît ei. Cu entuziasm, dar şi din interes, cu inteligenţă, dar şi dintr-un soi de comportament compulsiv, dublat de o mare capacitate de a minţi convingător. Astfel încît ceea ce erau de fapt relaţii interumane obişnuite, ori chiar întîmplătoare între diverse persoane, au putut fi prezentate la procese politice, drept un mare şi periculos complot, cu încrengături din cele mai diverse în ierarhia politică şi militară din vechea Românie – principal inamic, de facto, al sovietizării României.

Fără să fi fost neapărat altceva decît un escroc de talia lui Ostap Bender, Dumitru Şteanţă a făcut mai multe decît cei mai experimentaţi agenţi al poliţiei secrete, pentru regimul ”democrat-popular”. Care însă nu l-a răsplătit în vreun fel, ba dimpotrivă, semn că n-a fost nici măcar agent al Siguranţei, ci pur şi simplu un escroc de care aceasta s-a folosit.

Rătăcirile lui Şteanţă, pe harta Securităţii

O sinteză a Securităţii din 19 septembrie 1956, dată la care Dumitru Şteanţă era încarcerat la Aiud, evocă toate ”aventurile” sale, în slujba ”rezistenţei”, toate mişcările lui, în timp şi spaţiu, după dizolvarea Gărzilor ”Iuliu Maniu” în primăvara anului 1945. Ajuns în preajma lui Gavrilă Olteanu şi cîştigîndu-i încrederea, Şteanţă a fost folosit de el drept emisar pe lîngă multe personalităţi politice ale acelui timp. Ulterior, ”studentul” a profitat din greu de relaţiile create. Dar să prezint, parafrazînd sau scurtînd pe alocuri documentul, această adevărată ”odisee” a lui Şteanţă. 

”Şteanţă Dumitru, zis Oprea Dumitru, cu nume conspirativ Mitruş, condamnat la trei luni închisoare pentru furt şi urmărit pentru acţiunile criminale comise cu Batalionul de voluntari Iuliu Maniu a fugit în Ardealul de Nord, adăpostindu-se în casa lui Mănuş Pop din Năsăud, ca împreună cu Olteanu Gavrilă, Paleacu Nicolae şi dr. Ghezăşeanu Ioan să înfiinţeze organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, în care i s-a încredinţat funcţia de secretar general, cum e menţionat în scriptele acesteia. Numitul, în declaraţia sa, precizează că organizaţia urmărea o Românie a românilor, lupta pentru graniţele pînă la Nistru, pentru alungarea ruşilor din România, contra comunismului, evreilor şi ungurilor. Divizia Sumanele Negre, parte integrantă din Haiducii lui Avram Iancu, urma să îşi conserve elementul de luptă împotriva Armatei Sovietice în caz de conflict între aliaţi, conflict ce întrezăreau a se declanşa la 15 iunie 1945, cum s-a prevăzut în planul de luptă pe care l-au întocmit”.

Greu de spus, de unde ştiau cei patru ”haiduci” momentul în care aliaţii aveau să-i atace pe sovietici – aici, trebuie să fi fost ”aportul” vreunui provocator, ”bine informat”, care i-a înştiinţat că la data respectivă atacul ”urma să se anunţe prin manifeste aruncate din avioanele aliate”. Oricum, odată cu constituirea grupului ”Haiducii lui Avram Iancu”, cei patru au hotărît să acţioneze, pentru pregătirea unei insurecţii. În declaraţiile sale ulterioare arestării, Şteanţă a recunoscut că ”primul manifest l-a tipărit la Năsăud, cu ajutorul elevului Canis Berla, în 4.000 exemplare, că s-a servit de Văleanu Slilivoacă din comuna Ilva Mare, de Mihail Gavilă, primarul comunei, Borşa, de studenţii Maloş Elena, Leon Blaga şi Lupsa Teodor, pentru propagandă şi difuzare de manifeste. S-a mai folosit de tipografia lui Grigorovici din Vatra Dornei, unde prin Petre Odobescu şi Rosner Moise au tipărit manifeste fără ştirea tipografului, plătindu-şi ajutoarele la bucată. Hîrtie a procurat prin Pedmonte Alexandru. A mai lucrat cu o maşină de scris şi un multiplicator Standard, pe care apoi l-a vîndut”.

De la Năsăud, studentul s-a dus cu teancuri de manifeste la Cluj, pe care le-a difuzat prin foşti ofiţeri ai armatei, ”deblocaţi”, pe care-i ştia anterior din Gărzile ”Iuliu Maniu”, cît şi prin mai mulţi studenţi, pe care-i ”recruta” cu uşurinţă pentru ”cauză”, fiind de vîrsta lor. Toţi au fost ulterior arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă, pentru participare la ”complot”.

Dar manifestele, ca şi maşina de multiplicat pe care o vînduse, au fost pentru Dumitru Şteanţă şi o marfă. În virtutea manifestelor, solicita fonduri, pentru ”mişcare”. Tot la Cluj ”a luat contact cu Stelian Boieru, care i-a spus că a tranşat cu Ionel Pop (fruntaş ţărănist care la acea vreme era numit prin decret regal, Înalt comisar al Comisariatului pentru administrarea regiunilor eliberate ale Transilvaniei– n.n) un ajutor de un milion de lei şi la acea vizită a primit 30.OOO lei”. Peregrinările lui Dumitru Şteanţă au continuat. ”În vara anului 1945 a fost trimis la Elvira Olteanu, cu o scrisoare de la Gavrilă Olteanu, cînd i-a vorbit despre organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, i-a predat cîteva manifeste şi aceasta în ianuarie 1946 i-a înlesnit legătura cu Iuliu Maniu”.

Bătrînul politician avea însă îndeajuns de multă experienţă. Deşi îl cunoştea pe Şteanţă din vremea în care Gavrilă Olteanu îl trimitea cu diverse scrisori la el, s-a arătat prudent: ”în legătură cu luliu Maniu, precizează că l-a văzut prima oară în iulie 1945, punîndu-I la curent cu activitatea batalionului de voluntari, apoi în august 1945, cînd a dus o scrisoare de la Gavrilă Olteanu”. Tot atunci, Şteanţă i-a predat ”planul de luptă nr. 1, din 15 iulie 1945”, al organizaţiei ”Haiducii lui Avram Iancu”, deşi data prevăzutei acţiuni a aliaţilor în România trecuse. ”Iuliu Maniu s-ar fi arătat mirat că i s-a adresat direct, nu s-a pronunţat dacă organizaţia este bună sau rea, a spus că personal nu se poate amesteca şi l-a îndrumat la alţi membri ai partidului”.

Oricum, vizita la Maniu i-a dat ”studentului” aripi. A înţeles că trebuie să bată la uşi mai înalte. S-a dus, de aici, întins la un inginer, administrator de mine, solicitîndu-i ajutor pentru ”organizaţie”. Acesta i-a oferit 5.000 de lei, pe care Dumitru Şteanţă i-a refuzat, cu patriotică indignare: suma era prea mică, în raport cu posibilităţile inginerului, pe care riscase să-l pună la curent cu ”măreţele planuri” ale organizaţiei ”Haiducii lui Avram Iancu”, deocamdată concretizate numai prin manifestul care cuprindea ”Planul de luptă nr.1” din 15 iulie 1945, deocamdată amînat sine die, ca şi invazia aliată. Dar Dumitru Şteanţă nu descuraja: printr-un comisar de poliţie din ”garda veche”, a fost găzduit la doctorul Vintilă Gheorghe, căruia ”i-a dat manifeste, primind un ajutor de 40.000 de lei. Acesta i-a făcut cunoştinţă cu Magda Creţoiu, căreia Şteanţă Dumitru i-a vorbit despre Haiducii lui Avram Iancu, i-a predat manifeste şi aceasta i-a promis că le va da generalului Aldea şi colonelului Emilian şi l-a îndreptat la Virgil Negrescu, pentru a-i procura haine militare şi un ordin de serviciu, deoarece se socotea urmărit de poliţie”.

De aici încolo, gluma s-a îngroşat. Dumitru Şteanţă îşi duce liniştit minciunile mai departe, tîrîndu-i pe cei întîlniţi nu doar în acţiuni de răspîndire de manifeste, cum făcuse cu studenţii de la Cluj, ci chiar în hăţişurile unui complot armat. Culmea e că militari de talia generalului Aldea l-au crezut. Şi aşa s-a născut una din legendele ”Mişcării Naţionale de Rezistenţă”, cea a ”Haiducilor lui Avram Iancu”, ”haiduci” care între timp fie fuseseră prinşi de Siguranţă, precum Gavrilă Olteanu, care s-a sinucis în arest cu o pastilă de cianură pe care o avea cusută în gulerul hainei, fără să fi dat vreo declaraţie, spre norocul lui Şteanţă, fie se ascundeau prin satele năsăudene. Singurul exponent al ”haiducilor” rămăsese fostul student condamnat pentru furt, cu cîteva teancuri de manifeste, cuprinzînd ”ordinul de luptă” al unei armate patriotice imaginare.

Peregrinările lui Dumitru Şteanţă prin ţară, ca să adune bani pentru ”rezistenţă” au luat avînt, fiind protejat de-acum de o haină militară şi un ordin de deplasare fals. Ca şi ”intrările” sale la oameni din ce în ce mai importanţi, făcuţi părtaşi în iţele unei acţiuni de rezistenţă care se desfăşura însă doar în mintea înfierbîntată a lui Şteanţă. Ar fi de rîs, dacă imaginaţia lui (cu tentă maladivă) n-ar fi trimis la închisoare şi chiar la moarte, ulterior, zeci, poate sute de oameni nevinovaţi de niciun complot, dar vrînd să creadă că fac parte dintr-unul şi pun şi ei umărul la ”salvarea ţării”. De fapt, la pierzania lor. Dar despre asta, în curînd.