Daniel D. Marin, poetul român care se pregătește pentru „demisia literară”: „Inteligența artificială va scrie mai bine”

Născut la Călărași, la 26 iunie 1981, Daniel D. Marin a ajuns în Italia prin
intermediul unei burse și a rămas, după cum spune chiar el, „din
plăcere”. A locuit în Sardinia și în Veneto, iar experiența italiană i-a
schimbat nu doar geografia personală, ci și limba de creație.

Scriitorul dintre două limbi

1. Ați început să scrieți în română, iar ulterior ați
publicat poezie direct în italiană. În ce moment italiana a încetat să
mai fie o limbă învățată și a devenit o limbă în care puteați gândi
poetic?

Pentru mine italiana este, și am senzația că va fi mereu, nu o limbă
învățată, ci una pe care o descopăr diferită – și deci nouă – de fiecare
dată, începând cu primele versuri de Antonella Anedda, traduse de mine
în română ca s-o înțeleg mai bine pe poeta de origine sardă, să o fac
să-mi fie familiară, și până la ultimele versuri scrise de mine direct
în italiană, ca să mă surprind cu o poezie nefamiliară. Familiar sunt,
așadar, doar în limba română. E și un pic ciudat că de peste 14 ani, de
când nu mai sunt în România, mă simt încă atât de firesc în limba română
deși, fizic și spiritual, acasă mă simt în Italia încă de când am ajuns,
sau poate tocmai de aceea: mintea mea, ajunsă într-o cultură pe care o
recunoaște, brusc, ca fiind dintotdeauna „a ei”, refuză să plece și din
limba pe care a primit-o, ca pe un certificat, de la naștere.

Locul unde toamna are gust de miere și focaccia. În zonă sunt vila unei regine și străduțe cu nume misterioase

Ilie Năstase, declarații spectaculoase în Italia: „Cel mai bun jucător pe care l-am văzut vreodată este tot Nadal”

2. Când scrieți în italiană, simțiți că sunteți același poet
care scrie în română sau apare o altă voce, cu alt ritm și alt mod de a
privi lumea?

Mi-am pus și eu, de mai multe ori, această întrebare, la modul cât se
poate de științific, și, translatând pe axa timpului rezultanta
traiectoriilor mele poetice din România, pentru a putea estima cât mai
coerent consecințele firești ale trecerii anilor, mi-a reieșit că sunt,
totuși, un pic altul față de cum ar fi dictat această translație, și
mi-am dat seama chiar anul acesta, când am pornit de la câteva versuri
din volumul meu de debut și le-am rescris direct în italiană: dincolo de
limbă, îmi par toate noi, deși au aproape aceeași structură și același
ritm, și chiar și același mod de-a privi lumea. O privesc, în linii
mari, la fel și o văd, totuși, diferit. N-ar fi exclus să fie doar o
iluzie sau efectul schimbărilor spontane făcute în versiunea italiană a
acelor versuri, dar se poate foarte bine să fie o mutație survenită
discret în felul meu de-a simți și de-a mă simți.

3. Există emoții pe care le puteți exprima numai în română și
experiențe care refuză să fie scrise în altă limbă decât
italiana?

La prima parte a întrebării răspunsul e un categoric da; la a doua,
mai degrabă nu.

Da, pentru că eu, în general, nu vreau să-mi exprim emoțiile sau,
când sunt totuși tentat să o fac, tot înclin să evit, și îmi e mai ușor
să evit în altă limbă – bariera lingvistică ajută în acest sens. Dacă
le-aș reda în română, aș risca să mă descopăr prea mult, deci da, limba
română a rămas limba în care mă pot da de gol cel mai simplu, cu
dezinvoltură dezarmantă.

Și nu, pentru că eu până și micul meu jurnal din Sardegna l-am scris
tot în română și încă mai am de tradus din el în italiană…

4. Ați observat că vă cenzurați diferit în cele două limbi?
Vă permite italiana să spuneți lucruri pe care apropierea afectivă a
limbii române le face mai greu de formulat?

Nu-mi amintesc să mă fi cenzurat vreodată în sensul de a face uz de
reformulări. Când am vrut să-mi cenzurez un punct de vedere, am renunțat
de tot la cuvinte și n-am spus nimic. Mi s-a întâmplat mai des în
ultimul timp. În ce limbă mi-am dat comanda mentală de a nu interveni,
de a nu spune nimic? În română, pentru că au fost subiecte sensibile
legate de România. Ar fi fost, iată, o soluție să-mi fi exprimat
îndoielile în italiană, spre a nu ofensa, astfel, certitudinile unora
dintre români, însă n-aș fi avut cadrul să o fac. Așa cum atunci când
lucram în mediul de cercetare științifică nimeni de acolo nu știa că
scriu poezii și că frecventez spații literare, la fel și acum trăiesc
simultan în două lumi separate care nu se întâlnesc: lumea mea din
Italia nu știe de la mine de lumea mea din România, și nici invers. E
drept că în prezent, postând din când în când pe Facebook, cele două
lumi pot intra în contact prin intermediul unui simplu translator
online. Sunt din ce în ce mai descoperit în fața acestor căi de
comunicare recente, dar rămân protejat de faptul că, atunci când vreau
să mă cenzurez, nu caut să schimb cuvintele dintr-o frază și nu folosesc
limba italiană ca să evit neplăcerile date de apropierea afectivă a
limbii române. La fel procedez și când, mai rar, este vorba despre o
autocenzură în limba italiană: nu reformulez și nu caut o ieșire într-o
altă limbă. Doar tac.

5. Atunci când un poet își schimbă limba de creație, pierde o
parte din identitate sau dobândește o identitate
suplimentară?

Cred că dobândește ceva dintr-o identitate în plus, dacă și-a
schimbat limba de creație din plăcere și dacă și-a schimbat țara tot din
plăcere, nu din rațiuni materiale sau profesionale. Însă am avut prea
puțin ocazia să verific această dinamică pe deplin, întrucât abia în
ultimii ani am scris direct în italiană. Am început, să spunem așa, când
deja era cam târziu. Iar acum sunt foarte aproape de un anume Reset.

6. În Italia sunteți prezentat ca „poet român”, chiar și
atunci când scrieți în italiană. Când devine această etichetă o punte
către cititori și când se transformă într-o limitare?

E un fel de reflex cultural căruia personal nu-i acord vreo valoare
în sine (i-aș da dacă această „titulatură” ar fi relevantă pentru ce
scriu), motiv pentru care nici nu mi-l asum, dar nici nu mă deranjează,
iar de cele mai multe ori nici nu îl sesizez. O punte ar putea deveni
doar dacă am fi în Italia mai mulți poeți români cu un anumit nivel de
vizibilitate și receptare. S-ar crea astfel acel tip de așteptare pe
care îl are publicul care, după ce a savurat câteva opere excelente
dintr-o serie, abia așteaptă să o descopere pe următoarea. Însă o
asemenea așteptare există, mai degrabă, în alte domenii. Și mai este
ceva: dat fiind numărul foarte mare de români din peninsulă, este
aproape imposibil pentru un italian să nu întâlnească unul pe stradă,
iar cel mai adesea acesta nu este poet, și atunci un public potențial
uriaș rămâne cu impresia că poeții români au rămas, toți, „acasă”, că nu
s-a stabilit niciunul în Italia. Iar de „acasă” așteaptă să-i revadă, pe
la câte un festival, pe Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu.

7. Un scriitor venit din altă țară trebuie să fie mai bun
decât un autor italian pentru a primi aceeași atenție din partea
criticii și a editurilor?

Pentru a primi atenție din partea editurilor, trebuie să fie mult mai
bun. Mai ales în primii ani de rezidență sau dacă se află, ca mine,
într-un „provizorat permanent”: fără să fi venit cu „cineva din
familie”, fără „relații stabile”, fără proprietăți în Italia (sau
oriunde), fără, măcar, o garsonieră ori o cameră într-un apartament în
care să fi locuit mai mult de doi ani. Nefiind, așadar, din start
beneficiarul unei cât de mici rețele italiene de „amici și vecini”,
cărțile unui astfel de autor au un potențial comercial mai redus prin
comparație cu ale unui autor autohton. Iar editorii, în marea lor
majoritate, nu sunt niște mecena; se așteaptă să-și recupereze măcar
costurile de apariție.

Dacă pe o scală de la 1 la 10, cum este sistemul românesc de notare,
ai o carte între 7 și 8, este cât se poate de normal să te aștepți ca în
locul ei să fie aleasă una de 5 sau 6 a unui poet italian cu succes la
public, ori să ți se ceară să o publici contra cost la o editură mică.
Dacă ai o carte de nota 8 spre 9, poți lua în calcul să o trimiți la o
editură medie serioasă. La o editură mare nu este cazul nici dacă ai fi
scris cea mai bună carte din Italia ultimilor 26 de ani. Locul, acolo,
este rezervat câtorva autori români clasici din secolul trecut și celor
care, dacă sunt încă în viață, au primit un premiu Opera Omnia în
România și câteva distincții de top mondial pentru volumele lor apărute
în alte țări. Și, cel mai adesea, există și condiția ca aceștia să
locuiască, încă, în România. Pentru că nu există, cum spuneam, percepția
că un autor român foarte bun ar putea locui în Italia.

8. Trăiți la Sassari, departe de marile centre editoriale
precum Roma și Milano. Este Sardinia un spațiu fertil pentru un scriitor
sau izolarea geografică se transformă și într-o izolare
culturală?

Iată că întrucât eu și în anii, mulți, în care locuiam – în sensul că
reveneam de fiecare dată – la Sassari, obișnuiam să „dispar” pentru
diverse perioade, în funcție de bursele obținute în alte țări sau de
întâmplările imprevizibile ale vieții (de exemplu, timp de câteva luni,
când părinții mei s-au aflat în Italia, le-am închiriat un apartament la
Roma și am locuit împreună), s-a perpetuat impresia că revin pe insulă
și acum.

În realitate, în ultimii 5 ani am locuit în Veneto: mai întâi la
Venezia, iar la Padova până în urmă cu doar 10 zile. Momentan sunt la
Rimini și voi mai schimba câteva hosteluri prin diverse orașe până când,
la un moment dat, voi obține, sper, o cameră pentru un an la un cămin
studențesc din Bologna.

Sassari cred că e un loc bun, dar la mine a fost și un magnetism al
insulei care m-a prins și m-a luat în afara timpului, un magnetism
neanunțat de nimic, dar extrem de plăcut și de oportun. Tocmai de aceea,
nu am resimțit izolarea decât spre final, decât în momentul în care,
fără să fi numărat anii, am simțit, din nou, impulsul unei experiențe de
mai lungă durată în altă parte.

Poeta Anna Borghi, alături de care timp de trei ani am prezentat
poeți români în cadrul originalului ei festival de la Alghero, a plecat
de pe insulă înaintea mea, pentru a se întoarce, după mulți ani, în
orașul copilăriei, la Crema. Profesorul meu de literatură italiană,
Massimo Onofri, „emigrat” din Viterbo, se află la Sassari și acum;
cunoscut critic literar, a renăscut pe insulă ca scriitor de literatură
de călătorie. Așadar, poți și să trăiești intens în Sardegna, cu lecturi
și expoziții literare, poți și să studiezi literatura italiană sau să o
predai chiar în timp ce te reinventezi ca scriitor. Dar pentru mine,
Sardegna e locul în care m-am simțit dintr-odată acasă. Și mă consider
și astăzi – deși nu am fost niciodată – sard.

9. Într-un text despre poemele dumneavoastră vorbeați despre
dificultatea de a defini „locul meu”. După anii petrecuți în Italia,
această imposibilitate s-a diminuat sau a devenit chiar materia din care
scrieți?

Cred că inexistența unui astfel de loc a fost dintotdeauna materia
din care am scris, deși nu eram conștient de asta de la început. Am
descoperit că mă simt acasă în Sardegna abia în momentul în care am
ajuns acasă. Aveam, încă dinainte, o „casă-liliput” la Muggia și o alta
la Atena – ambele nemateriale, desigur; așadar, cu adevărat
semnificative. Am dobândit, mai târziu, un întreg castel pe mare. Și am
câteva mici locuri care pentru mine deschid o lume. Le-am trăit și le
trăiesc mai intens decât cred că ar putea să o facă cei care le dețin
sau cei care locuiesc în ele. Totuși un loc al meu, care chiar să fie al
meu – dincolo de încărcături sufletești de moment, care se
autoproiectează și mă însoțesc în timp – n-am avut și, de fapt, nici
n-am căutat. Anii din Italia m-au ajutat să conștientizez acest
adevăr.

10. Care a fost primul detaliu al vieții cotidiene din
Sardinia care v-a făcut să înțelegeți că nu mai sunteți doar în
trecere?

Nici măcar nu am înțeles că nu sunt doar în trecere, pur și simplu
m-am simțit acasă. Un „acasă” pe care îl poți părăsi și a doua zi,
pentru că îl iei oricum oriunde cu tine. Până atunci, „acasă” fusese
doar o stare generată de o relație (cea cu mama), nu era și localizată
undeva. Dintr-odată, ca un salt din cotidianul mental, a primit și un
cadru geografic. Deși temporal pare imposibil, vorbim totuși despre un
Acasă, despre un loc în care te simți familiar în orice moment și care
nu este, totuși, locul tău, nu e unde ai ales să rămâi după ce ai
parcurs un drum pe cont propriu, drumul tău; e unde ai început orice
drum.

11. Sardinia are ea însăși o identitate distinctă și o
relație complicată cu centrul Italiei. V-a ajutat această condiție
insulară să vă simțiți mai puțin străin?

În primul an, aveam astfel de discuții identitare la Sassari, și cei
mai mulți dintre cei puțini pe care am avut ocazia să-i ascult mai mult
timp (cei care au continuat să vorbească după ce au observat că doar îi
ascult, ceilalți oprindu-se ca să nu mă deranjeze, după ce eu mă oprisem
tot ca să nu-i deranjez, eu din motive lingvistice de bun-simț, deoarece
nu știam limba italiană înainte să ajung pe insulă, iar limba sardă nici
n-am început s-o învăț vreodată…) mi-au spus că nu se simt italieni,
ci doar sarzi.

După doi sau trei ani le-am răspuns că, din contră, eu, „ca sard”, mă
simt și mai italian. Toată Italia e compusă din „insule” mai mici sau
mai mari, fiecare cu o identitate distinctă, iar eu mă aflam pe o insulă
mai mare, care era insulă și la propriu, privită ca un paradis de
ceilalți italieni. Totuși, în discuțiile de zi cu zi, aceiași oameni
păreau mai degrabă nemulțuimiți că „toți banii sarzi” se duc la
Cagliari, în loc să rămână la Sassari. Abia cu un an înainte de a pleca
am avut ocazia să-i aud vorbind urât de milanezii care aveau case de
vacanță pe insulă și „au adus COVID-ul aici”. Roma e foarte iubită de
sarzi, e adevărat că nu Roma ca loc al politicii italiene…

Străin nu văd unde m-aș fi putut simți în Italia. Primirea sardă
pentru mine a avut un impact excepțional, prin apropiere – simplitate –
libertate, dar nu m-aș fi simțit – și nu mă simt – deloc străin nici în
Sicilia, Puglia sau Toscana…

12. În literatura despre migrație apare frecvent nostalgia.
Ce parte a emigrării nu poate fi exprimată prin nostalgie și este, de
fapt, mai dură sau mai contradictorie?

Eu am ajuns să locuiesc în Italia la mult timp după ce România
aderase la Uniunea Europeană. Nu sunt un emigrant, ci un cetățean
comunitar. Pentru mine, faptul de a rămâne o vreme în Italia e o alegere
dintr-un spectru larg, nu e o soluție de evadare sau de salvare, chiar
dacă plinul parcursului seamănă câteodată cu golul lăsării în urmă. Nu
sunt, și nu pot fi, o consecință a nostalgiilor pierdute, sunt o
consecință a unui fel de a fi liber. N-aș putea vorbi despre o traumă a
adaptării (altfel decât prin romanele lui Cătălin Dorian Florescu) și cu
atât mai puțin despre „sindromul Italia” (altfel decât analizând
psihologic „cireșele amare” ale Lilianei Nechita). Mă simt aproape ca un
copil prins cu degetul în borcanul cu dulceață pentru că nu sufăr de
niciunul dintre sindroamele migranților serioși, de aceea și subliniez
că nu sunt un emigrant, ci un comunitar cu drepturi depline în acest
uneori complicat, dar frumos spațiu al Uniunii Europene. Ceea ce nu
înseamnă că viața mea este sau a fost cumva roz, însă nu am plecat din
România cu vreo traumă și nici n-am dobândit una pe parcurs.

Dilema mea a fost și rămâne strict… cioraniană: limba în care nu mă
pot exprima. O dilemă pe care Cioran, desigur, deși a continuat mult
timp să se plângă, a depășit-o într-un mod admirabil. Eu nu. Singurele
mele momente de alienare aici își au rădăcina. Îl bat pe Cioran la
capitolul neadaptării lingvistice. Și la numărul anilor de studiu. Și la
cel al meselor ieftine din cantinele studențești (și, atenție, sunt încă
pe „câmpul de luptă”, n-am dezertat și nici nu intenționez câtă vreme
sunt în Italia. Profit și de avantajul de a nu fi ales Franța, totuși
Italia nu va fi singura țară pe ruta mea de comunitar: va fi singura în
care voi reveni). Dar nu pot să bat pe nimeni la pesimism sau la vreo
stare „ancestrală” de rău și inadaptare. Nu simt acel rău, nu simt
apăsare, nu simt vreo presiune sau nevoie de a mă „integra”. Nici în
Italia, nici în altă parte. Nu sunt un castel uman, ca să-mi bat capul
cu ce tip de restaurare să-mi aplic, și nici o colecție de rochii de
seară care trebuie să se reinventeze de cincisprezece ori înainte de a
face furori în creierul unui public ahtiat după ultima modă. Când încerc
să schimb ceva la mine, o fac pentru a mă regăsi cât mai bine în mine,
nu pentru o etichetă sau pentru un loc în care mă aflu.

Sunt oameni – și personaje din literatura la care faceți referire –
care chiar trăiesc, retroactiv, un război și o pace simultane: pacea
copilăriei și războiul mental al epocii în care au crescut, un conflict
pe care atunci nu-l conștientizau, dar care apare acum prin imagini
marcante, înfipte adânc în memorie, iar acestea, alături de scene de o
naivitate frumoasă, se suprapun peste realitatea de astăzi.

În ceea ce mă privește, nu am identificat la mine nicio nostalgie
dulce-amăruie legată de perioada copilăriei: nu o pot vedea altfel decât
chiar a fost. Nu îmi pot privi orașul copilăriei altfel decât chiar era.
Nu-mi pot inventa false amintiri și nu pot să-mi induc starea de
personaj de roman de dragoste, pace și război. N-am un Carcaliu în
Tulcea, cum are Naty Dănilă Popescu la Torino. Am un Călărași din care
n-aș putea să idealizez și să detest simultan nici măcar o singură
stradă, doar pentru că am trecut eu pe acolo la un moment dat.
Contradicțiile abrupte și spectaculoase nu fac parte din structurile
mele mentale. La mine sunt cât se poate de senine.

13. A existat un moment în care v-ați simțit mai străin la
revenirea în România decât în Italia?

Nu sunt Aryna, fata de aer a Andreei Simionel, ca să mă izbească
neregăsirea în ceva ce am fost și în care am fost, totuși știu cum e să
nu aparții niciuneia dintre cele două lumi, cea din care ai plecat și
cea în care ai ajuns, iar la mine e revigorantă această stare de
neaparținere. Ne-dependența, ne-aparținerea sunt ceva ce trăiam, sau mai
bine spus reușeam să trăiesc, și când nu știam că există mai mult de o
lume. Cu atât mai bine dacă pot să ies acum nu din una, ci din două,
dacă pot să nu mă simt captiv în vreuna.

În volumul meu de debut, unul dintre laitmotive îl reprezentau
încăperile imaginare – niște spații mentale în care riști să cazi foarte
des dacă te agăți de ceea ce te împing alții să te agăți și să cauți: o
identitate construită în jurul a ceva, o anume cultură… Făcând asta,
te îndepărtezi de o traiectorie proprie și, pe nesimțite, ajungi să te
trăiești pe tine însuți ca pe cineva din exterior, ca într-o misiune în
care ai de bifat niște locuri cu tot felul de rigori, pe care ajungi
apoi să le crezi ale tale, când, de fapt, dacă te gândești bine, dacă
poți să te mai gândești, nici măcar nu știi ce cauți acolo.

Nu m-am simțit niciodată străin la revenirea într-o astfel de
încăpere, știind că e doar o încăpere, fie ea casă, oraș, țară. În
România mă simt excelent și firesc la fiecare revenire, pentru că nu m-a
confiscat niciodată. Cu Italia raportul e mai intens, întrucât
încăperile ei sunt mai complexe și mai frumoase și chiar merită
contemplate, dar tot nu poate fi vorba de confiscare. Aceste spații nu
sunt imaginare. Sunt eu însumi, conștient de mine când mă pierd pe
acolo. În Italia sunt cu mine chiar și în momentele de mare admirație și
de autoabsență, ba chiar mai mult în acele momente.

14. Ce imagine despre Italia aveați înainte să locuiți aici
și ce anume din realitatea italiană a contrazis-o cel mai
puternic?

Eu aveam imaginea lui Corrado Cattani din „La Piovra”, singurul
serial italian pe care îl urmărisem înainte. Odată ajuns aici – și iată
contrastul imediat! – am avut imaginea din „Nuovo Cinema Paradiso”. Un
fel de nostalgie tristă și frumoasă în același timp. Am această senzație
că Italia, atât de frumoasă, e incompatibilă cu trecerea timpului, cu
tehnologia, ceea ce este un pic trist (a se vedea și dificultățile
economice prin care trece una dintre cele mai bogate țări ale planetei,
care se driblează singură într-o birocrație greoaie și decizii
întârziate…), dar în multe alte privințe îi stă atât de bine cum
este!

Literatura română văzută
din Italia

15. Literatura română este tradusă sporadic în Italia.
Problema este lipsa valorii, lipsa traducătorilor sau lipsa unei
strategii culturale coerente din partea României?

România poate să facă, de exemplu, câteva manuale de literatură
română coerente pentru copiii din familiile care n-au plecat din țară.
Pentru noi, ceilalți, strategiile culturale mai pot aștepta; n-ar
strica, însă, să fie o așteptare activă, cu accent pe folosirea
inteligentă și low-cost a nenumăratelor structuri pe care țara
le are deja și care riscă să ruginească. Și asta nu din lipsă de
personal, ci din lipsă de idei care să miște un deget, mai ales că sunt
mulți oameni plătiți special pentru asta.

Nu-mi amintesc să fi zărit vreodată un anunț public pentru un post de
referent la vreo instituție românească din străinătate. Și nu văd de ce,
pentru a prinde o astfel de oportunitate, ar trebui să urmăresc obsesiv
site-uri precum cel al Ministerului Afacerilor Externe sau să mă angajez
mai întâi într-o structură din România pentru a fi apoi detașat, fără
concurs — așa cum îmi sugerase la un moment dat cineva, deși nu mă
interesa subiectul. Probabil că sunt mulți detașați din ministere și nu
numai, cum mulți sunt și cei care pur și simplu s-au înscris la un
concurs clasic și l-au câștigat, pe bază de studii și prezență de
spirit, înainte însă de a fi pus vreodată piciorul într-un context
intercultural, într-o altă țară.

N-am întâlnit nici măcar un singur angajat cultural care să-și fi
câștigat postul după ce a locuit măcar 4-5 ani în țara în care acum
lucrează în numele României. Dacă ar fi locuit acolo înainte, ar cere
probabil acum să lucreze pe jumătate de salariu, ba chiar pe un sfert
(eu, cu siguranță, pe un sfert!), pentru că, atunci când cunoști
realitatea locală, îți sar în ochi mecanisme pe care le poți pune în
mișcare fără niciun efort. Sunt lucruri atât de frumoase și de simplu de
făcut în domeniul culturii — și cu atât mai mult când e vorba despre
poezie. Există însă o minimă condiție: să cunoști în profunzime spațiul
acela, să fi circulat tu însuți pe cont propriu în acel mediu înainte de
a pretinde că reprezinți România acolo.

16. Ce autor român contemporan considerați că ar putea avea
succes real în Italia, dar continuă să fie necunoscut publicului
italian?

Ofelia Prodan. Dacă ar fi beneficiat de sprijinul ICR în Franța,
Regatul Unit și Germania (după ce oricum în Italia i-au apărut două
cărți – pe lângă cea scrisă la patru mâini, cu mine, un jurnal poetic
Sassari – București, „în oglindă” – fără niciun sprijin instituțional,
ci doar pentru că editori italieni au fost imediat cuceriți de scriitura
ei atât de inovatoare și de impact), ar fi fost „devastantă” pentru ceea
ce înseamnă poezia de astăzi. Pe lângă Blandiana-Cărtărescu (pentru
care, alături de ICR, un mare rol l-au avut traducătorii, care s-au
implicat mult peste „mandatul” dat lor de ICR – în Italia, în special
Bruno Mazzoni, și spun asta fără a diminua calitatea unor traduceri
făcute excepțional de traducători precum Mauro Barindi, Roberto Merlo
sau Dan Octavian Cepraga, care mi-a și fost profesor; sunt traducători
cu adevărat dăruiți, ca să completez răspunsul la întrebarea anterioară,
iar unii dintre ei au contacte editoriale de prestigiu), eu, dacă aș fi
avut vreun rol în ICR, aș fi mers pe 2-3 autori care au avut deja un
impact pe cont propriu cu operele lor în câte o mare țară din UE și aș
fi propus publicarea acelor opere în cel puțin alte 2-3 țări mari din
Europa și în 2-3 țări din Asia și America de Sud.

În acest fel un autor român ar putea avea un succes real în Italia:
dacă a reușit să confirme pe cont propriu în Italia, iar o instituție de
prestigiu din România ar observa și i-ar propune cărțile mai departe, în
alte câteva țări. Nu numerele mari mă interesează, ci calitatea.

17. Instituțiile culturale românești din Italia sprijină
suficient literatura contemporană sau se refugiază prea des în numele
consacrate și în manifestări ceremoniale?

Îmi pare rău să spun asta, continuând ceea ce deja am zis (apropo de
faptul că nu mă pot cenzura când accept să-mi spun punctul de vedere pe
un subiect): pe unii dintre angajații ICR – ca să nu mă refer și la
instituții mai mici – din străinătate am ajuns să îi și cunosc, și unii
dintre ei sunt oameni de mare calitate, însă acțiunile de promovare
literară pe care le coordonează cel mai des sunt lipsite de orice efect.
Sunt atâția poeți și Poeți (aceștia, totuși, mai puțini) invitați pe la
diverse evenimente nu doar la Milano sau Torino, ci în nenumărate mari
orașe europene sau americane și asiatice, și, în ciuda fondurilor
alocate, cele mai multe se dovedesc un fiasco. Până și pe radarul celor
mai activi români din diaspora multe dintre aceste evenimente pur și
simplu trec neobservate.

Pe de altă parte, într-un mic oraș din Sardegna, la Festivalul
„L’Isola delle Storie” din Gavoi, am trăit experiența de a sta jumătate
de oră la coadă pentru un autograf al unei poete din România, după un
eveniment la care participase cu sprijinul ICR. M-am retras fără
autograf, obosit, dar impresionat. După o altă jumătate de oră,
întâlnindu-mă întâmplător chiar cu autoarea pe o străduță oarecare,
niște doamne au recunoscut-o și i-au cerut imediat alte autografe – nu
știu cum de aveau acele doamne sarde cărțile ei la ele, dar în acel oraș
am văzut cu ochii mei sute de oameni interesați de cărțile prozatoarei
Doina Ruști (însoțită de traducătorul Roberto Merlo, în 2018) și alte
sute veniți pentru poeta Ofelia Prodan (însoțită de Mauro Barindi, în
2019). „Consecința” acelui succes? După o colaborare de înalt nivel timp
de 11 ani, ICR nu a mai trimis pe nimeni la acel festival.

La ora actuală, în Italia, în afară de participarea României cu stand
la Salonul de carte de la Torino (care trece, an de an, neobservată),
proiecte de prestigiu și cu o oarecare continuitate sunt doar „Serile
Acasă ale Ambasadei” (lansate în 2016 la Madrid de Gabriela Dancău și
extinse la Roma în 2022, odată cu noul său mandat de ambasadoare) și
„Miercurile literare” (Accademia di Romania).

Viața concretă a unui poet

18. Se poate trăi din poezie în Italia sau poetul este
obligat să-și finanțeze literatura printr-o altă profesie?

Dacă ne referim strict la ce poate face un poet cu banii pe care îi
primește din drepturi de autor pentru cărțile publicate, neoficial
probabil că sunt doar câteva sute de poeți care pot trăi bine din acești
bani în SUA și doar câteva zeci în Uniunea Europeană – și asta doar
pentru că în acest spațiu se află și Germania. În România știu doar doi.
În Italia poate că sunt 8-9, n-am reușit să identific niciunul. Dar am
întâlnit un poet sard diletant care câștigă citindu-și textele în
diferite destinații de vacanță superbe, asigurându-și un venit suficient
cât să nu mai fie nevoie să facă nimic altceva restul anului. Deși din
cărțile publicate se câștigă de regulă foarte puțin sau deloc, cine este
inovativ în a face bani îi poate obține și „din poezie”. Dacă, în
schimb, mutăm accentul de pe a primi bani pe a nu mai fi nevoie să-i
dai, vestea bună este că o poezie de calitate îți poate aduce beneficii
la care nu te aștepți. Dar tot ea te poate și ruina uman.

19. Care este costul real al publicării unui volum de poezie:
financiar, profesional și personal?

La o editură italiană No EAP nu te costă nimic să-ți apară cartea,
iar din drepturile de autor primești, de regulă, între 5% și 10% din
vânzări, dar e foarte greu să se vândă multe exemplare dacă nu te
prezinți pe la tot felul de festivaluri și prezentări de carte, la care
de multe ori trebuie să-ți plătești singur cel puțin transportul (dacă
nu ești foarte cunoscut, editura nu acoperă și astfel de costuri, sau le
acoperă doar la cele câteva evenimente la care ești invitat chiar de
ea). În „editoria a pagamento” nu știu care ar fi costul publicării unei
cărți, dar aceasta, cel mai des, pentru ceilalți nici nu va exista: nu
se va putea găsi în librării și nici comanda, în cele mai multe dintre
ele; nu o va vedea nimeni la standul vreunui târg de carte important. De
asemenea, aceste edituri nu au deloc faimă bună în Italia și, prin
urmare, cărțile apărute la ele nu sunt luate în calcul la premii
literare serioase, nu sunt deschise de criticii literari etc.

În România, nu prea există acest tip de deosebiri între EAP și No
EAP, în afară, desigur, de cea legată de bani, iar tendința e să ceară
tot mai multe edituri bani de la autor.

Profesional, poezia poate fi un plus, dar și un mare minus. În
Italia, în urmă cu câțiva ani, poeta Giovanna Cristina Vivinetto – abia
angajată ca profesoară la un liceu din Roma – a fost imediat concediată
când conducerea instituției a aflat, din volumul ei de debut, că trecuse
printr-o operație de schimbare de sex. Scriitorii s-au solidarizat
masiv, iar în cele din urmă justiția și opinia publică au întors
lucrurile în favoarea autoarei.

Dacă ești dedicat poeziei și mai și scrii bine, cel mai greu e să fii
la fel de interesat de jobul tău și să pretinzi de la tine aceleași
rezultate. Concentrarea și starea de inspirație la locul de muncă pot
scădea drastic în momentele de intensitate poetică.

Personal, poți să-ți pierzi relații sau poți să nu-ți faci relații;
unii oameni se pot uita suspect la tine. Dar dacă n-o iei razna, din
punctul meu de vedere, înseamnă că e totul foarte ok.

20. Premiile literare v-au adus mai mulți cititori sau mai
ales o confirmare utilă în interiorul unei comunități literare
restrânse?

Nu mi-am propus să iau Nobelul, așa că am fost din start împăcat cu
gândul că premiile care mi se vor acorda nu îmi vor aduce mai mulți
cititori. Totuși, în interiorul câte unei comunități literare restrânse,
anumite distincții te pot confirma ca pe un autor numai bun de citit.
Lăsând jumătatea de glumă la o parte, au existat – pentru că era și
inevitabil – câțiva poeți care, odată astfel semnalat numele meu, m-au
citit din curiozitate profesională, iar alții fie și doar din pură
invidie. Dincolo de asta, am această particularitate ciudată că nu m-au
interesat niciodată statisticile despre cititori, deși dacă n-aș fi
știut că asemenea oameni există n-aș fi publicat. Dar, cum spuneam, nu
am o problemă cu numerele mici, din contră: dacă reușesc să mă conving
pe mine însumi să recitesc un manuscris și să nu-l văd doar ca pe o sumă
de poeme, înseamnă că pot să-mi dau voie să-l trimit unui editor. N-am
reușit decât de puține ori operațiunea aceasta, pe de o parte pentru că
nu mi-am propus să devin un autor de profesie, pe de alta pentru că, de
câte ori m-am trezit într-o stare poetică, mi-a fost foarte greu să mai
ies din ea. Iar în vremurile noastre, nu poți rămâne câte 5-6 luni
imobilizat de o singură stare. Sunt situații când, de exemplu, ar fi
cazul să mai și ieși din casă…

21. Piața editorială este plină de premii și festivaluri, dar
poezia continuă să aibă puțini cititori. Există o disproporție între
viața instituțională a poeziei și interesul real al
publicului?

Sunt multe festivaluri, dar nu toate sunt concepute special pentru
facilitarea vânzării de cărți de poezie – sau, cel puțin, strategia lor
nu este suficient de bine calibrată și orientată în acest sens. Și nici
n-ar avea cum să fie, întrucât ne aflăm de mult sub consecința directă a
unui dezechilibru structural între cerere și ofertă, factorul
destabilizator principal nefiind lipsa cererii, ci hiperinflația
ofertei: sunt peste 20.000 de autori doar în România și aproape fiecare
dintre ei, mai devreme sau mai târziu (de regulă, mai devreme), își
trimite o carte la tipar în regim de autofinanțare. Deși în economie
principiul „prima greșeală se iartă” nu se aplică, mulți dintre acești
autori – inclusiv dintre cei care nu au mai citit nimic în afara
poeziilor cu rime din manualele de liceu – continuă să scrie. Acest
lucru este lăudabil în sine, devenind problematic atunci când decid să
și publice. În acel moment, legile pieței intervin drastic. Chiar și în
ipoteza unei cereri rezonabile, ceea ce nu este cazul în țări precum
România sau Italia, atunci când oferta explodează, piața se prăbușește
sub greutatea propriului surplus. În fața unei asemenea asimetrii
informaționale, „potențialul cititor”, dacă nu e un superprofesionist
dovedit, trece rapid de la dezorientare la paralizie decizională.
Copleșit de o ofertă suprasaturată, nu mai are nici timpul, nici energia
pentru a selecta ceea ce ar fi putut să-l intereseze. În termeni
economici, costul de oportunitate este prea mare. Deschide câteva cărți
la întâmplare, le răsfoiește derutat și capitulează. Pleacă acasă (sau
în altă parte) cu mâna goală și, pentru a-și masca această neputință
firească în fața eșecului de piață, se refugiază în celebrul clișeu:
„tot autorii clasici sunt mai buni”.

22. Social media îl ajută pe poet să ajungă la cititori sau
îl obligă să transforme literatura într-un produs care trebuie promovat
permanent?

Pe poet, ca persoană fizică, îl ajută; ca autor, prea puțin. Îl
obligă mai degrabă să se transforme pe sine într-un produs simpatic sau
intrigant – depinde care dintre rețete i se potrivește mai bine. Însă
acest tip de validare, bazat pe atenție și like-uri, este o strategie pe
care o poate încerca orice utilizator de rețele sociale sau, dacă este
mai dedicat, orice creator de conținut care vrea să-și construiască o
comunitate. Marea iluzie apare abia acum: a translata o comunitate
virtuală de pe social media către cumpărarea unei cărți fizice este ca
și cum ai vrea să împingi o sanie pe apa unei piscine fără să cunoști
mecanismul de transformare a apei în gheață și zăpadă. În lipsa unor
abilități clare de conversie a publicului, un poet care își numără
entuziast like-urile va constata că acestea nu se traduc matematic în
exemplare vândute; tirajul cărților sale nu va fluctua niciodată în
ritmul algoritmului și audienței online.

23. Inteligența artificială poate produce deja texte care
imită poezia. Ce rămâne exclusiv uman într-un poem și cum poate
cititorul recunoaște această diferență?

Am fost la rândul meu curios să aflu ce gândesc alții despre asta și
i-am întrebat – pentru un material despre ediția de anul acesta a
Salonului de carte de la Torino – pe câțiva poeți pe care îi știu de
mulți ani, și fiecare a identificat câte o părticică de uman care l-ar
face recognoscibil în fața unui cititor ce ar avea ca alternativă texte
scrise de AI. Dar deși eu, spre deosebire de tine, nu menționasem
„imită”, și nici măcar „generează”, toți au răspuns ca și cum aș fi
făcut asta, și în loc să răspundă la întrebarea mea, legat de viitorul
apropiat, au răspuns, de fapt, la a ta, care formal este la prezent. Așa
că-mi permit divagația de a întări că ceea ce în termenii AI e la viitor
în termenii existenței umane e, de fapt, la prezent – e prezentul nostru
de peste doar câteva luni, în care noi vom fi doar un pic schimbați și
vom scrie aproape la fel, iar Inteligențele Artificiale, pentru care
câteva luni sunt mulți pași tehnologici înainte, vor scrie mult mai bine
și nu vor mai produce texte care imită poezia, ci chiar poezia pe care
noi o numim originală, iar ceva exclusiv uman, chiar dacă va produce un
efect în text, nu va fi recunoscut de niciun cititor, pentru că același
tip de efect va fi produs de AI.

E exact Reset-ul de care spuneam, pe la începutul interviului, că mă
aflu foarte aproape.

Deși perspectiva mea poetică e destul de „intimistă”, am scris știind
că astfel niște cărți vor ajunge la un public, iar printre cei mai
vizați din acel public mă plasasem, din start, chiar pe mine; de fapt,
eu eram cel mai vizat dintre cititori. Faptul de a-mi procura prin mine
însumi cărți mai slabe decât mi-aș putea procura de pe piața AI ar fi
incompatibil cu un spirit de competiție care mi-a rămas de mic, de când
participam la olimpiadele școlare, și la care nu mă văd dispus să
renunț. O competiție amicală, pe ton relaxat, în care orice treaptă
urcată e o sursă de bucurie detașată, ca un bonus, nicidecum ca un bun
cuvenit; totuși, o competiție în care ești din toate punctele de vedere
în joc. Cum să mă mai intereseze o carte de mine când, pe orice temă, un
AI ar scrie mai bine? „Non c’è partita”, cum ar spune Carlo Ancelotti.
Prin urmare, foarte aproape de acest Reset înseamnă nici mai mult, dar
nici mai puțin decât faptul că mă aflu – atât de firesc azi, deși de
neconceput cu puțin timp în urmă – la circa doar un an de demisia
literară motivată indirect în acel material apărut în ediția italiană a
revistei Orizonturi culturale italo-române. Iar de atunci deja
au trecut patru luni.

Despre Daniel D. Marin

M-am născut lângă combinatul siderurgic din municipiul Călărași pe
vremea când încă era în activitate, și tot acolo am căpătat primul meu
obicei, îi numeam pe toți bărbații Nicolae (Nicolae Voiculescu, Nicolae
Iliescu…), înainte să mă corecteze mama și să asist, astfel, la prima
lecție de Nume și Prenume în limba și literatura română. Cu memoria de
copil mic care înregistrează ce aude, rămăsesem cu impresia că dacă la
televizor toate numele masculine aveau înainte un Nicolae, atunci chiar
așa trebuie să aibă și în viața reală: Nicolae ca formulă de politețe.
Am aflat că doar îmi pierdeam prea ușor răbdarea și de fapt nu erau mai
multe nume după formula de politețe Nicolae, ci mereu unul și același,
repetat pe tot parcursul sejurului meu în fața ecranului: Ceaușescu.
Ceea ce nu m-a marcat, nici nu m-a consacrat; am asistat în schimb cu
bucurie la consacrarea surorii mele, care între timp începuse să recite
poezii prin casă, având audiență și din afara ei. Sora mea fiind, prin
urmare, ocupată, la sugestia bunicului, ca să aibă cine s-o ajute pe
bunica la calcule când era el plecat (aveau bani, se întâmpla înainte de
marea devalorizare), m-am apucat de matematică la patru ani, iar la
cinci îi rezolvam surorii exercițiile la matematică, ceea ce am făcut și
la șase, când deja îmi cereau ajutorul și colegele ei, iar învățătoarea
lor s-a prins, și când m-a zărit într-o pauză m-a chemat la tablă, a
așteptat să se așeze toți elevii în bănci și mi-a dat să rezolv un
exercițiu ce părea dificil, ca să vadă toți ce ușor e de fapt. După
aceea, am început și eu școala și am și continuat-o, deși în prima zi
m-am împotrivit și am fost dus cu forța de tatăl meu, chestie pe care nu
o mai făcuse și nici nu mai avea să o facă, dar florile pe care le avea
mama pregătite pentru învățătoare nu le-am dat, și nu le-am dat,
ulterior, nici profesoarelor, pentru că, în mintea mea, deși inițial nu
știam termenul, aceea ar fi fost mită, și am continuat pe aceeași
lungime de undă și după ce am terminat liceul și am plecat de acasă,
deși mulți m-au sfătuit să le dau totuși medicilor (nu flori, altceva),
mai ales că mă apucasem să trec prin spitale. Dintr-unul dintre ele,
luându-mi an sabatic de la job, am făcut o aplicație pentru o bursă, am
considerat că nu mai are sens să rămân în mijlocul lumii pe care o știam
de atâția ani, și așa am ajuns, din întâmplare, la Sassari, pe o insulă,
în Italia. Am rămas de plăcere.

Interviu realizat pentru Mediafax Italia.