Anii de plumb: perioada în care terorismul a însângerat Italia

Momentul care a rămas simbolul epocii a fost răpirea și asasinarea lui Aldo Moro de către Brigăzile Roșii, în 1978. Violența nu a început însă cu cazul Moro și nici nu s-a încheiat odată cu moartea sa. În spatele expresiei „anii de plumb” se află o istorie mult mai complicată, marcată de Războiul Rece, conflicte sociale, extremism politic, servicii secrete, grupări clandestine și instituții puse sub o presiune enormă.

De unde provine expresia „anii de plumb”

Expresia italiană anni di piombo trimite direct la plumbul gloanțelor, dar și la atmosfera grea și apăsătoare a perioadei. Potrivit Dicționarului Treccani, formula s-a răspândit în Italia după lansarea filmului german Die bleierne Zeit, realizat de Margarethe von Trotta și prezentat în 1981.

Titlul filmului a fost tradus în italiană prin Anni di piombo și a devenit treptat denumirea jurnalistică și istorică a epocii terorismului politic. Filmul nu relata evenimentele din Italia, ci povestea a două surori din Germania de Vest, dintre care una intră într-o organizație teroristă.

Istoricii nu stabilesc aceleași limite cronologice pentru această perioadă. Unii consideră că anii de plumb au început în 1969, odată cu atentatul din Piazza Fontana, și s-au încheiat la începutul anilor 1980. Alții extind perioada până spre sfârșitul acelui deceniu, deoarece grupările armate au continuat să comită asasinate și după marile atentate din anii 1970.

O Italie divizată de proteste și de Războiul Rece

La sfârșitul anilor 1960, Italia trecea prin schimbări sociale rapide. Dezvoltarea economică adusese milioane de oameni din sudul țării în marile orașe industriale din nord, însă modernizarea nu eliminase inegalitățile, condițiile grele de muncă și tensiunile sociale.

Mișcările studențești din 1968 și grevele muncitorești din anul următor au contestat universitățile, fabricile, autoritatea tradițională și vechea ordine politică. Protestele au cuprins universitățile și marile centre industriale, în special Milano, Torino și Genova.

În același timp, Italia ocupa o poziție delicată în Războiul Rece. Era membră NATO, dar avea și unul dintre cele mai puternice partide comuniste din Europa Occidentală. Teama că Partidul Comunist Italian ar putea ajunge la guvernare se intersecta cu temerile provocate de radicalizarea unei părți a stângii și de activitatea organizațiilor neofasciste.

Majoritatea participanților la proteste nu au susținut violența. Din zonele radicale ale societății s-au desprins însă grupări care considerau că sistemul democratic putea fi schimbat numai prin luptă armată.

Piazza Fontana, începutul unei epoci a terorii

La 12 decembrie 1969, o bombă a explodat în sediul Băncii Naționale a Agriculturii din Piazza Fontana, la Milano. Atentatul a provocat moartea a 17 persoane și rănirea altor zeci. În aceeași zi au fost amplasate și alte dispozitive explozive la Roma și Milano.

Atacul este considerat de numeroși istorici începutul anilor de plumb. Investigațiile au trecut prin piste false, erori, achitări și procese desfășurate timp de decenii. Anarhiștii au fost acuzați inițial, însă cercetările judiciare au îndreptat ulterior responsabilitatea către mediul neofascist Ordine Nuovo.

Președintele Italiei, Sergio Mattarella, a descris masacrul din Piazza Fontana drept expresia unei tentative de destabilizare a democrației și de împingere a instituțiilor într-o direcție autoritară.

Atentatul a devenit punctul de plecare al așa-numitei „strategii a tensiunii”: folosirea fricii, a masacrelor și a instabilității pentru a influența societatea și viața politică. Responsabilitățile individuale nu au fost stabilite în toate dosarele, iar unele aspecte ale acestei strategii continuă să fie discutate de istorici și juriști.

Terorismul neofascist și masacrele împotriva populației

Organizațiile de extremă dreapta au urmărit să creeze panică și să destabilizeze ordinea democratică. Principala lor armă a fost atentatul nediscriminatoriu, comis în locuri publice și conceput pentru a produce un număr cât mai mare de victime.

La 28 mai 1974, o bombă ascunsă într-un coș de gunoi a explodat în Piazza della Loggia din Brescia, în timpul unei manifestații împotriva terorismului neofascist. Opt persoane au fost ucise, iar peste o sută au fost rănite. Ministerul italian de Interne descrie atentatul drept una dintre rănile profunde ale istoriei țării.

Câteva luni mai târziu, în noaptea de 3 spre 4 august 1974, o bombă a explodat în trenul Italicus, pe ruta Roma–Brennero, în apropiere de San Benedetto Val di Sambro. Atentatul a provocat moartea a 12 persoane și rănirea a zeci de pasageri.

Cel mai sângeros atentat al epocii s-a produs la 2 august 1980. O bombă amplasată în sala de așteptare a gării din Bologna a ucis 85 de persoane și a rănit peste 200. Atacul, comis într-o zi de vacanță, a lovit oameni de toate vârstele care așteptau trenurile sau traversau gara.

Justiția italiană a stabilit responsabilitatea unor membri ai organizației neofasciste Nuclei Armati Rivoluzionari. Investigațiile ulterioare au analizat și rolul unor persoane implicate în organizarea, finanțarea și ascunderea adevărului despre atentat. Masacrul de la Bologna rămâne cel mai grav atentat terorist comis în Italia după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Brigăzile Roșii și trecerea la lupta armată

În extrema stângă, cea mai cunoscută și mai periculoasă organizație a fost gruparea Brigăzile Roșii, înființată la începutul anilor 1970. Printre fondatorii săi s-au aflat Renato Curcio, Margherita Cagol și Alberto Franceschini.

Brigăzile Roșii urmăreau răsturnarea sistemului politic și instaurarea unui regim revoluționar. Membrii organizației considerau Italia un stat controlat de capitalism și de „imperialismul” occidental și își prezentau atentatele drept acțiuni ale unui război împotriva instituțiilor.

Primele operațiuni au constat în incendierea unor automobile, atacuri asupra sediilor companiilor și răpirea temporară a unor directori sau magistrați. Ulterior, organizația a trecut la împușcarea victimelor în picioare, practică numită în Italia gambizzazione, și apoi la asasinate.

În 1974, membrii Brigăzilor Roșii Graziano Giralucci și Giuseppe Mazzola au fost uciși la sediul Mișcării Sociale Italiene din Padova. Au fost primele victime mortale atribuite grupării.

Țintele au devenit tot mai importante: polițiști, carabinieri, magistrați, directori de întreprinderi, profesori universitari, sindicaliști și oameni politici. Alte organizații de extremă stângă, precum Prima Linea, au comis la rândul lor asasinate și atentate.

16 martie 1978: răpirea lui Aldo Moro

La 16 martie 1978, Aldo Moro, președintele Democrației Creștine și fost premier al Italiei, se îndrepta spre Parlament. În acea zi urma să fie acordat votul de încredere unui guvern condus de Giulio Andreotti și susținut, pentru prima dată, și de Partidul Comunist Italian.

În via Fani, la Roma, un comando al Brigăzilor Roșii a atacat automobilele în care se aflau Moro și escorta sa. Cei cinci membri ai escortei – Oreste Leonardi, Domenico Ricci, Raffaele Iozzino, Giulio Rivera și Francesco Zizzi – au fost uciși. Moro a fost răpit și transportat într-un loc pe care teroriștii îl numeau „închisoarea poporului”.

Răpirea a declanșat una dintre cele mai mari operațiuni de căutare din istoria Italiei. Brigăzile Roșii au cerut recunoașterea politică a organizației și eliberarea unor militanți aflați în închisoare.

În cele 55 de zile de captivitate, Moro a trimis zeci de scrisori familiei, liderilor Democrației Creștine, papei Paul al VI-lea și altor personalități. În ele cerea negocierea eliberării sale și critica dur conducerea partidului.

„Linia fermității” și moartea lui Moro

Principalele forțe politice au susținut „linia fermității”, refuzând o negociere oficială care ar fi echivalat cu recunoașterea Brigăzilor Roșii drept interlocutor politic. Partidul Socialist Italian și unele personalități publice au încercat să găsească o soluție umanitară, însă fără rezultat.

La 9 mai 1978, trupul lui Aldo Moro a fost găsit în portbagajul unui automobil Renault 4 roșu, abandonat pe via Caetani, în centrul Romei. Locul se afla simbolic între sediile naționale ale Democrației Creștine și Partidului Comunist Italian.

Răpirea și asasinarea lui Moro au reprezentat punctul culminant al atacului Brigăzilor Roșii asupra statului italian. Ministerul de Interne descrie cazul drept unul dintre cele mai dureroase momente din istoria Republicii.

Moartea sa a distrus și proiectul politic al apropierii dintre Democrația Creștină și Partidul Comunist. În anii următori, compromisul istoric și guvernele de solidaritate națională au fost abandonate.

De ce nu s-a oprit terorismul după moartea lui Moro

Asasinarea lui Moro nu a încheiat imediat violența. În 1979, Brigăzile Roșii l-au ucis pe sindicalistul Guido Rossa, membru al Partidului Comunist, care denunțase un coleg implicat în activități teroriste. Crima a provocat o reacție puternică în rândul muncitorilor și a izolat organizația de mediile sociale în numele cărora pretindea că luptă.

În 1980 au fost asasinați vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii, Vittorio Bachelet, și jurnalistul Walter Tobagi. Bachelet a fost ucis de Brigăzile Roșii, iar Tobagi de membrii unei alte organizații de extremă stângă, Brigata XXVIII Marzo.

Violența neofascistă a continuat, de asemenea. Magistratul Mario Amato, care investiga grupările de extremă dreapta din Roma, a fost asasinat în iunie 1980 de un membru al Nucleelor Armate Revoluționare.

Cum a reușit statul italian să învingă terorismul

Autoritățile au creat structuri specializate de combatere a terorismului, iar generalul Carlo Alberto dalla Chiesa a coordonat unități ale Carabinierilor care au infiltrat și destructurat rețelele clandestine.

Un rol important l-au avut mărturiile foștilor membri ai organizațiilor teroriste. Legislația le-a oferit reduceri de pedeapsă celor care colaborau cu justiția și furnizau informații utile. Patrizio Peci, unul dintre liderii Brigăzilor Roșii, a devenit în 1980 primul colaborator important provenit din interiorul organizației.

Arestările, diviziunile interne, pierderea sprijinului social și mărturiile colaboratorilor au slăbit treptat grupările armate. Potrivit Treccani, după cazul Moro a început declinul Brigăzilor Roșii, iar până la sfârșitul anilor 1980 organizația istorică fusese, în esență, destructurată.

Unele grupări care au preluat numele Brigăzilor Roșii au reapărut ulterior și au comis noi asasinate, printre care uciderea profesorilor Massimo D’Antona, în 1999, și Marco Biagi, în 2002. Aceste atacuri sunt însă considerate manifestări ale unui fenomen ulterior, nu o continuare neîntreruptă a organizației din anii 1970.

Rănile care nu s-au închis complet

Anii de plumb au lăsat în urmă victime, familii distruse și numeroase controverse judiciare. Unele atentate au fost elucidate și au dus la condamnări definitive. În alte cazuri, autorii materiali sau persoanele care au organizat și protejat atacurile nu au fost identificați ori condamnați.

Dosarele au scos la iveală piste false, acte ascunse, mărturii contradictorii și acțiuni de obstrucționare a anchetelor. Din acest motiv, istoria perioadei continuă să fie cercetată, iar documentele desecretizate sunt analizate pentru a clarifica rolul grupărilor extremiste, al unor membri ai serviciilor secrete și al rețelelor clandestine.

În 2007, Parlamentul italian a stabilit ziua de 9 mai – data la care a fost găsit corpul lui Aldo Moro – drept Ziua Memoriei dedicată victimelor terorismului și masacrelor. Alegerea nu îl comemorează numai pe fostul premier, ci toate persoanele ucise sau rănite de violența politică.

Știați că? Expresia „anii de plumb” nu a fost folosită în timpul celor mai multe dintre evenimentele pe care le denumește astăzi. Ea s-a răspândit după 1981, odată cu titlul italian al filmului Die bleierne Zeit, și a fost aplicată retrospectiv perioadei terorismului politic.

Poate te interesează și: Giovanni Leone, singurul președinte italian care a demisionat sub presiunea unui scandal politic. Acuzațiile nu au fost dovedite