„Provocare până la ultima mușcătură”, a scris Raso pe Facebook, punând față în față cele două deserturi. Babà-ul napolitan, din aluat pufos și auriu „înmuiat în dragoste și în rom bun”. Papanașii, gogoașa caldă cu brânză, „mărgica” deasupra, smântână și dulceață de fructe de pădure, „o explozie de gust între dulce și acrișor”.
Un cititor i-a amintit imediat că l-a văzut de o sută de ori în poze cu o farfurie de papanași și niciodată cu babà. Raso a recunoscut: „Dacă spun că prefer papanașii, napolitanii din regiunea mea vin să mă caute”. A crescut cu babà, explică el, „apoi viața te duce în altă parte”. Soluția lui: înmoaie puțin babà-ul în papanași. „Iese o bombă. Așa sunt și corect politic.”
Răspunsurile au venit din ambele tabere.
„Papanași toată viața… Nu suport alcoolul”, a scris un comentator. O româncă a ales exact invers: „Babà toată viața! Și sunt româncă!”. Un italian care trăiește în România cu soția lui româncă a povestit că ea i-a făcut papanași chiar cu o seară înainte, dar „babà-ul e imbatabil”.
Alții au găsit compromisuri: „Papanași la micul dejun, pentru energie. Babà la cină, că e mai ușor”. Un român a observat că papanașii pot fi mâncați și de copii, babà-ul nu, din cauza romului. Iar cineva a inventat direct un desert nou: „Babanași toată viața!”.
Mulți români au remarcat că babà-ul seamănă izbitor cu savarina din cofetăriile copilăriei. „E tot un babà, dar fără alcool și cu frișcă”, au scris mai mulți. O româncă a povestit că a găsit savarina, alături de babà, chiar pe insula Ischia.
Intuiția lor are bază istorică. Babà-ul nu s-a născut la Napoli, ci în Lorena, în Franța, unde trăia în exil regele polonez Stanisław Leszczyński. Cofetarul lui, Nicolas Stohrer, a dus rețeta la Paris, de unde a ajuns apoi la Napoli. Tot la Paris, în secolul al XIX-lea, a apărut savarina: un babà umplut cu fructe, botezat după gastronomul Brillat-Savarin.
Raso a povestit despre dragostea lui pentru România și în interviul acordat Mediafax Italia.