Jurnalul de carantină al Anei din Londra. EPISODUL 5: Măsuri "fără precedent" şi teama că, treptat, boala devine reală pentru fiecare

Vineri, 20 martie 2020.
Londra, Notting Hill.


Alta trezire brusca. De data asta, motivul este frigul din casa si sloiul de gheata ce era apa cu care m-am spalat.

M-am incalzit... prin sport. Prin Zoom, live din Romania. I-am avertizat pe vecinii de sub mine sa nu se panicheze. Ne stim toate tabieturile deja.

La mic dejun, in bucatarie, am trecut prin diverse stiri, una in principal care mi-a captat atentia: Ferrari si Fiat discuta colaborarea cu o firma de ventilatoare din Italia pentru a-i ajuta sa dubleze productia. Bravo, mare nevoie. Am vazut si un videoreportaj cu oamenii dintr-un spital din Bergamo. M-a afectat. M-am gandit cat de important e sa raportezi, sa fii jurnalist sau realizator. Sa pui un chip uman acelor trei numere zilnice: infectati, decedati, recuperati.

Am realizat ca, treptat, boala devine reala pentru fiecare, cu cat aflam de oameni cunoscuti imbolnaviti. Un prieten din SUA postase in detaliu, pe zile, simptomele pe care le-a avut. E tanar. Sunt tanara. Multi tineri nu se ingrijoreaza, nefiind populatie la risc. Dar cand am citit randurile lui, m-am infricosat: pare o combinatie de gripa cu febra constanta, infectie in gat cu streptococ si pneumonie. Nu ii doreste nimanui sa treaca prin asta, oricat de tanar si sanatos.

M-au intrerupt din filosofie instalatorii sa rezolve problema caldurii. Inca o ora in plus si imi degerau degetele pe tastatura calculatorului.

La pranz, ma pornesc (pentru ce se va dovedi a fi ultima oara pe o perioada nedeterminata) la „magazinul cu carti de bucate / restaurant” al francezului. Pe drum, observ o coada lunga de oameni. Isi asteapta randul la macelar. Daca in seara de dinainte totul parea inchis, pe zi lucrurile stau altfel. Magazine, restaurante, piata – toate deschise. Inclusiv cele non-esentiale (un magazin de creme, altul de ceramica). Mai multi oameni misunand pe strazi decat in ziua precedenta – e vineri. Cupluri care nu pastreaza distanta, ba din contra. Un copil alergand dupa un Pokemon.

La restaurant, o atmosfera calduroasa. Un simt al comunitatii. Aceeasi oameni la aceleasi mese (acum am si eu masa mea), se saluta (unul din oaspeti s-a dus catre o babuta cu care statea de obicei la masa, a intrebat-o cum se simte si a spus, cu un umor sarcastic, ca e „dupa colt la o masa, pastreaza distanta, nu o ignora”). Bucatarul carismatic glumeste de dupa tejghea. Am notat toate replicile, zambind.
„Imi place casa mea, insa sunt oameni care locuiesc in ea”, referindu-se la faptul ca e in carantina acasa cu familia.  
Catre un client: „ai grija, nu imi permit sa pierd clienti”, catre altul „la revedere, ne vedem in 10 ani”.
Un batranel catre bucatarul-patron: „eu voi fi aici [in perioada urmatoare] daca esti si tu”.

M-am bucurat de fiecare imbucatura (ce frumos e sa mananci cu alti oameni), am baut un pahar de vin. Francezul mi-a mai turnat unul, din partea casei, pentru ca... „de ce nu?”.

Imi venise sa stanut la un moment dat, insa m-am abtinut din rasputeri. A devenit o stigma.

Auzind niste clienti vorbind franceza, m-a cuprins dorinta de calatorie... m-am consolat cu  un citat trimis de o prietena despre Immanuel Kant: „se spune ca călătoria lărgeşte mintea, dar Kant nu a călătorit niciodată în întreaga sa viaţă la mai mult de zece mile de oraşul său natal”. Nu am vreo legatura cu Kant, dar e evident ca voi calatori doar cu mintea pe moment.

Spre final soseste si un cipriot, patron al unui alt restaurant minunat, care imi zisese initial de acest local. Tot glumet si el. Francezul se aseaza la o masa cu o sticla de vin. Facem haz de necaz, comentam diversele stiri, printre care una cu Trump care numeste cornavirusul „virusul chinez” si una cu Prima Doamna consoland populatia, intr-o voce seducatoare. Ne concentram asupra detaliilor: accente si pronuntie. Erau si doi actori prezenti. Impreuna imitam diversele personaje, eu pe Melania intr-un accent est-european, ei pe Donald. Patisera-bucatar, o grecoiaca-albaneza, ma indemna sa imi termin felia de tort (eram deja la a treia, nu se opreau din a ma hrani), altfel nu ma lasa sa plec. M-am simtit ca acasa.

Pe seara sunt lipita cu ochii de calculator pentru briefingul prim-ministrului britanic. Gata, guvernul cere ca toate restaurantele, puburile si cafenelele sa se inchida. Ministrul de finante anunta masuri „fara precedent” pentru a ajuta economia si angajatorii / angajatii. M-a marcat repetitia expresiei „fara precedent” al lui Rishi Sunak si mesajul de printre randuri al lui Boris Johnson referitor la libertate: ii intelege pe oamenii „iubitori de libertate” care au respectat sfaturile de pana acum, le este alaturi si intelege „cat de greu este” etc.

Ascultand acest briefing, m-am gandit la vremurile de razboi cand oamenii erau cocosati asupra unui radio care anunta ultimele vesti. Diferenta e ca acum avem livestream, pe laptop, in imagine color. Si un interpret pentru surdo-muti care transforma stirile relativ seci intr-o sceneta dramatica.

In spatele unei reporterite aflate in Leicester Square (unul din locurile cele mai aglomerate din Londra, care este acum gol) vad in trecere un om cu o masca venetiana purtata de doctorii din perioada ciumei negre. Il asteptam de mult ca referinta istorica.

Referitor la masca, ii dadusem una si femeii ce venise la curatenie, sa aiba la ea.

Au urmat diferite discutii cu prietenii (printre care unul din NY s-a oferit sa-mi ofere un curs de pian). O ora de Samba braziliana pe Zoom. O vizionare de galerie online prin Art Basel. Cina - ii multumesc din suflet omului de la Deliveroo pentru ca se pune in fata pericolului, ii las o spaga generoasa si ii urez succes si sanatate.   

Am cazut lata. De data asta, in luxul caldurii.