COMENTARIU Adrian Onciu / Interesul naţional, dedesubturile conflictului NATO-Rusia şi cum îl ajută pe Putin propaganda occidentală stupidă

5748 afişări
Imaginea articolului COMENTARIU Adrian Onciu / Interesul naţional, dedesubturile conflictului NATO-Rusia şi cum îl ajută pe Putin propaganda occidentală stupidă

COMENTARIU Adrian Onciu / Interesul naţional, dedesubturile conflictului NATO-Rusia şi cum îl ajută pe Putin propaganda occidentală stupidă

Din abundenţa de ştiri şi analize de politică externă, românii dornici să se informeze în legătură cu partea nevăzută a războiului rece ruso-american reuşesc cu mare greutate să tragă o concluzie clară, limpede ca lumina zilei.

Orice referire legată de poziţionarea României faţă de conflictul resuscitat NATO-Rusia trebuie să aibă în vedere premisele de la care plecăm. Pierderea tezaurului, iar ulterior a Basarabiei, ca şi deceniile de dictatură comunistă, au contribuit din plin la sentimentul de profundă antipatie faţă de Rusia. Odată cu Revoluţia din 1989 am putut gusta din fructul oprit, am intrat cu entuziasm în NATO şi UE, am ratat şansa unirii cu Basarabia şi am pus la cale, pas cu pas, ”revanşa istorică” faţă de marele asupritor de la est.  

Putem citi printre rânduri miza parteneriatului strategic cu Statele Unite: aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană şi implicit dispariţia graniţei de-a lungul Prutului. Este o miză extrem de importantă, practic unicul proiect de ţară al României din ultimii 30 de ani. Însă un astfel de obiectiv major vine cu sacrificii şi costuri deloc de neglijat. Aportul semnificativ la lupta antiteroristă, participarea la războaiele din Afganistan şi Irak, achiziţia de echipamente militare de miliarde de dolari, renunţarea ”din principiu” la colaborarea cu chinezii, autostrada Bechtel, reactorul de la Cernavodă, afacerile cu iz penal gen Microsoft – toate reprezintă contribuţia României la parteneriatul strategic.

Pe moment, balanţa pare puternic dezechilibrată. Oferim mult mai mult decât primim. Investim în viitor, cum ar zice optimiştii. Cu speranţa că finalul va fi unul fericit.

Aşadar, din punctul nostru de vedere avem un obiectiv clar. Ce vor americanii (aka NATO) în zonă este mai complicat de pus pe hârtie, în condiţiile în care atât ei, cât şi ruşii se victimizează. Protagoniştii susţin cu tărie că nutresc doar intenţii defensive, deşi realitatea de pe teren arată o agresivitate sporită din ambele direcţii, dublată de o cursă a înarmării fără precedent. Însă este de aşteptat ca cele două părţi să evite în continuare confruntarea directă şi să încerce ”victoria” prin interpuşi. Cum ar fi România, spre exemplu.

Moscova susţine că vrea doar să-şi protejeze populaţia de etnie rusă din spaţiul ex-sovietic. Şi o face inclusiv prin alipiri de teritorii. De cealaltă parte, Casa Albă afirmă că urmăreşte să stopeze astfel de abuzuri, de dragul unui echilibru geopolitic şi al sprijinirii naţiunilor mici, asuprite de ”cizma rusească”. Asta deşi mijloacele de coerciţie aflate la îndemâna Washington-ului sunt limitate (vezi cazul Crimeea).

Se ridică întrebarea ce vrea NATO în Europa de Est. Vrea doar noi sfere de influenţă? Noi pieţe de desfacere? Protecţie sporită pentru statele membre? Sau miza este cu mult mai mare?

Am putea găsi un răspuns dacă observăm în ce context a reizbucnit conflictul cu Rusia imediat după plecarea lui Trump de la Casa Albă. Explicaţia oficială a agresivităţii administraţiei Biden faţă de Putin are darul de a stârni zâmbete. Internetul, aflat în mâinile americanilor (cu tot cu reţelele sociale), ar fi fost manipulat de hackeri ruşi plătiţi de FSB ca să influenţeze alegerile prezidenţiale din Statele Unite. Alte acuzaţii sunt legate de invadarea Crimeii, afacerea Navalnîi şi suprimarea unor ONG-uri şi instituţii mass-media. Ultimele ar reprezenta, din punctul de vedere al Moscovei, unelte vizibile de destabilizare a regimului Putin (greu de contrazis, nu-i aşa?). Cu alte cuvinte, chestiuni mai mult sau mai puţin domestice, desfăşurate la mii de kilometri de Washington.

Pe de altă parte, Statele Unite şi Rusia sunt două superputeri care deseori simt nevoia de a-şi încorda muşchii tocmai în celălalt capăt al globului. Aşadar, întregul tablou trebuie privit din perspectivă planetară. Administraţia Biden reprezintă vârful de lance al globalizării de tip neomarxist. Iar regimul Putin, după căderea lui Trump, a rămas printre ultimele bastioane importante în calea mişcării liberale de coagulare a statelor lumii sub comanda unui guvern unic.

Urgenţa numărul 1 a fost Donald Trump, reprezentantul patrioţilor americani. Aflat pe punctul de a destructura planul ideologilor de la Davos, Trump le-ar fi creat mari probleme globaliştilor dacă nu ar fi apărut pandemia. Următorul pe listă este Vladimir Putin, exponentul patrioţilor ruşi. Ambii sunt demonizaţi şi puşi la zid. Doar că, aşa cum istoria ne învaţă, mai întotdeauna Rusia s-a dovedit a fi o nucă aproape imposibil de spart.  

În acest război al cărui final ar putea marca sfârşitul naţiunilor şi începutul guvernării globale sub tutela unor instituţii ca ONU şi OMS, americanii au o serie de atuuri deloc de neglijat. Iar aici vorbim mai puţin despre discutabila superioritate din punct de vedere militar. Multitudinea de baze NATO, unele aflate chiar în proximitatea Rusiei, ar fi dificil să facă diferenţa în eventualitatea unui război nuclear. De fapt scopul administraţiei Biden (şi al aşa-zisului Deep State) este căderea regimului Putin şi instaurarea la Kremlin a unei conduceri liberale, cu afinităţi globaliste. Iar principalele mijloace de luptă, în mod paradoxal, nu sunt rachetele balistice sofisticate, ci temutele arme propagandistice. Le ştim, sunt relativ aceleaşi de dinaintea căderii cortinei de fier. Vorbim aici despre mass-media, reţelele sociale şi ONG-urile (vezi scandalul Navalnîi şi atitudinea agentului Soros faţă de Putin). De asemenea, punem la socoteală şi canalele politice oficiale de care NATO dispune, prin intermediul ţărilor membre şi a celor prietene.

Nici o masă fără peşte, nici o publicaţie importantă fără ştiri negative despre Putin. La capitolul ”instrumente de propagandă” Statele Unite deţine supremaţia netă. O diferenţă ca de la Hollywood la studiourile Buftea.  

Conflictul NATO-Rusia (aka globalişti vs. patrioţi) este unul de cursă lungă, apărut mult înaintea "problemei Trump" şi care se dispută pe multiple planuri. Lovitura de graţie ar putea să apară de unde ne aşteptăm mai puţin. Lupta cu încălzirea globală va avea consecinţe dureroase asupra economiilor bazate pe exportul de materii prime poluante – în special petrol şi gaze naturale. Rusia se numără printre marii exportatori. Aşa că după implementarea proiectelor Green Deal în Statele Unite şi Uniunea Europeană (cu sprijinul neobositei Greta Thunberg), odată cu scăderea abruptă a cererii de petrol şi gaze, regimul de la Kremlin se va vedea pus într-o situaţie extrem de delicată. Va trebui să găseasă resurse alternative pentru compensarea scăderii dramatice a PIB-ului. Iar după cum ştim, firmele ruseşti producătoare de bunuri de larg consum, ca şi cele de înaltă tehnologie, au deocamdată un impact modest la nivel global.

Opoziţia fermă a Statelor Unite faţă de conducta de gaze ruso-germană Nordstream 2 trebuie privită în aceeaşi cheie.

Ca stat membru NATO şi partener de încredere pentru Casa Albă, România contribuie după putinţă şi ştiinţă în conflictul dintre forţele euroatlantice şi Rusia (aka regimul Putin), având în permanenţă în faţa ochilor obiectivul asumat – Republica Moldova. Pe lângă bazele de la Deveselu, Babadag şi Kogălniceanu, pe lângă înarmarea excesivă cu rachete Patriot şi rachete de coastă, regimul Iohannis participă în cadrul războiului propagandistic prin intermediul Ministerului de Externe (vezi tonul belicos din ultima perioadă, culminat cu expulzarea jenantă a ”spionului” rus), prin ONG-urile marca Soros şi instituţiile mass-media din anturajul guvernului Cîţu. Vârful de lance al propagandei NATO este oficiosul Radio Europa Liberă, finanţat de Congresul Statelor Unite. De cealaltă parte, Rusia încearcă din răsputeri să contrabalanseze prin Agenţia Sputnik (sponsorizată de Kremlin), unele pagini de Facebook controlate de FSB şi câteva publicaţii minore, din zona naţionalist-creştină.

Acestea fiind zise, deşi proiectul reîntregirii ţării (într-o formă sau alta) arată spectaculos în PowerPoint şi ar putea să justifice oricâte eforturi şi sacrificii, oricâte lupte la baionetă cu regimul Putin, se pune întrebarea dacă peste 30-40 de ani, o dată cu preconizata globalizare de tip Davos, România Mare va mai avea aceeaşi ”greutate” pe care o întrezărim astăzi. Dacă nu cumva naţiunile se vor dilua într-atât de mult încât românii vor fi aproape totuna cu nemţii, cu ungurii, cu ruşii, cu americanii, cu bulgarii şi cu cine mai vreţi. Dacă nu cumva eventualele beneficii vor fi insignifiante pe lângă preţul plătit pe parcurs.

S-o spunem pe şleau. Practic România pune umărul, astăzi, la dărâmarea regimului Putin în scopul recăpătării Basarabiei. Dar în acelaşi timp contribuie vârtos la dărâmarea statelor naţionale şi la consolidarea globalizării.

Naţiunea, familia, credinţa. Sunt concepte deja desuete pentru occident şi pentru o bună parte a politicienilor români.

În consecinţă, nu este deloc de mirare că, în pofida propagandei occidentale deşănţate, mulţi români îl văd pe Vladimir Putin într-o lumină pozitivă. După plecarea lui Trump de la Casa Albă îl văd pe Putin drept salvator, nicidecum întruchiparea Răului absolut. Îl văd drept liderul care îşi iubeşte ţara, respectă tradiţiile şi are încredere în Biserică. Similitudinile cu fostul preşedinte al Statelor Unite sunt evidente.

Propaganda globalistă dusă la extrem (şi în acelaşi timp lipsită de o minimă inteligenţă) poate avea efect de bumerang.

Lumea nu se mai lasă păcălită la fel de uşor ca în epoca telegrafului. Pe măsură ce stridenţele, linşajele mediatice şi fake-news-urile ating noi culmi, opinia publică devine capabilă să discearnă adevărul de manipulare.

Dificil de spus cât ne va avantaja pe termen lung ca principalul inamic al României să rămână Vladimir Putin, la dorinţa expresă a liderilor occidentali. Dacă în timpul administraţiei Trump am avut o relaţie decentă cu Moscova, fără a pierde din ochi obiectivul legat de Basarabia, odată cu venirea lui Biden la Casa Albă ne vedem obligaţi să sărim calul, s-o facem pe-a dobermanul faţă de Putin, într-un mod cât se poate de ridicol. Teoretic, în numele democraţiei şi al parteneriatului strategic. Practic, în interesul major al globalizării. 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici