Buruienile. Opinie de Sorin Pâslaru

Însă nu este Coasta de Azur, ci este malul Mării Negre, oraşul Constanţa, dintr-o ţară în care administratorii banului public – de la cel mai mărunt şef de cămin cultural şi până la cei mai înalţi reprezentanţi ai statului – văd această funcţie numai ca un mijloc pentru propria îmbogăţire.

Buruieni de jumătate de metru înălţime, coşuri de gunoi răsturnate, trotuare semidistruse, spaţiu verde în paragină (foto sus).

Dacă la kilometrul 0 al celui mai important oraş turistic al României, în faţa celui mai mare hotel din oraş (de altfel, complet ocupat în weekendul respectiv) nu poţi să ai un spaţiu urban îngrijit, pe măsura frumuseţii naturii, ce poţi să mai ceri de la administratorul unui oraş? Aici nu este vorba de bani, de milioane de euro pe care fiecare nou primar îi aruncă pe borduri şi pe tot felul de inovaţii şi ceasuri aurite în administrarea de parcuri şi spaţii verzi. Este vorba pur şi simplu de o lipsă de preocupare. Este vorba de nepăsare.

La 20 de kilometri distanţă, cel mai mare jucător de fotbal din istoria României, Gheorghe Hagi, a investit zeci de milioane de euro într-o bază sportivă la Ovidiu care este un exemplu de bună administrare şi gospodărire (foto jos). Era teren arabil în 2008 acolo unde acum sute de copii aleargă în fiecare zi cu speranţa că vor juca pe marile stadioane ale lumii. Totul este pus la punct până la cel mai mic detaliu, spaţiile verzi sunt lacrimă. O splendoare.

România este pe mâna unor oameni cu inimi de gheaţă. A unor oameni care, deşi stau pe munţi de bani şi ar putea mâine să o schimbe, sunt preocupaţi zi de zi numai de cum să îşi umple conturile din Elveţia, din Costa Rica, de la Londra, din Cipru, din Madagascar sau din Brazilia. Şi după ce-au făcut sute de milioane de euro folosind abuziv banii sau activele publice, ne trimit acum ameninţări şi ne vorbesc de drepturile omului.

Ce ţară nebună în care un stadion precum Farul Constanţa stă nefolosit şi de degradează pe zi ce trece, iar un erou, omul care o ia cu renumele înaintea ţării sale, este nevoit să investească de la zero în infrastructură sportivă pentru a-şi vedea visul împlinit?

Oricât ar produce această ţară, şi dacă ar fi un PIB de 1.000 de miliarde de euro şi nu de 200 de miliarde aceste caracatiţe uriaşe transpartinice vor avea grijă să extragă toată seva şi să o trimită în paradisuri fiscale.

VEZI CONTINUAREA