ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Afacerile postrevoluţionare ale Securităţii (III)

Al treilea episod al ”odiseei” renaşterii Securităţii după 1989 şi implicării ei în ”privatizarea comunismului priveşte ”afacerie externe” ale acesteia, care au mers de la operaţiuni vaste de export în beneficiu propriu şi pînă la acţiuni de contrabandă.

2198 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Afacerile postrevoluţionare ale Securităţii (III)

ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Afacerile postrevoluţionare ale Securităţii (III)

Toate cu încălcarea legii, pentru îmbogăţirea lor şi a reţelelor de tip mafiot care îi protejau

Securiştii din ”comerţul exterior” şi contrabanda

După 1989, o altă parte “vertebrată” a securiştilor din ICE Dunărea şi fostul Serviciu Independent pentru Comerţ Exterior au rămas să facă afaceri în “cadru organizat”. Mai întîi, numeroşi ofiţeri au fost preluaţi chiar în centrala Ministerului Comerţului Exterior. Astfel, în primăvara anului 1990, directorul Direcţiei Asia şi Extremul Orient, era colonelul Talpaş, secondat de maiorul Minculete. La fel se întîmpla la Direcţia Africa, unde directorul Grigore şi adjunctul său Bălan erau de asemenea cadre ale fostei Securităţi. Direcţia Europa, deşi nu era condusă direct de securişti, a fost de asemenea intens populată de aceştia. Începînd cu fostul locotenent-colonel Culău, pe post de consiler, continuînd cu ofiţerii Nica, Mihoc, Berinde şi Fota. Direcţia Chimiei din Ministerul Comerţului era condusă la acea vreme tot de un ofiţer de securitate, Neogescu, iar de Direcţia de Direcţia de Organizare şi Control a Ministerului răspundea fostul cadru al DSS Negulescu.

La conducerile unor întreprinderi din subordinea Ministerului (precum FRUCTEXPORT, AGROEXPORT, METALIMPORTEXPORT sau TERRA au fost plasaţi, de asemenea, foşti ofiţeri de securitate. Toţi aceştia proveneau din cadrul fostei ICE Dunărea, din Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior al Securităţii, iar cîţiva erau foste cadre ale Direcţiei de Informaţii Externe, spioni sub acoperirea de ataşaţi comerciali, retraşi de la posturi după 1989. Au fost şi ofiţeri care au părăsit ministerul în 1990 – cum a fost cazul fostului ministru adjunct Bădiţă, care avea gradul cel mai înalt – acela de general de securitate. Generalul Bădiţă a părăsit “comerţul exterior” în care se exersase în anii comunismului pentru postul de consilier economic şef al Ambasadei României la Teheran.

Situaţia nu e singulară. Un alt mare număr de ofiţeri ai fostului DSS, proveniţi din aceleaşi structuri economice specializate în afaceri oneroase, au ajuns bine plasaţi în structuri ale statului, apropiate îndeletnicirilor lor anterioare. Astfel, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerţului şi Ministerul Turismului numiseră pînă în august 1993 un număr de 17 foşti ofiţeri ai fostei Securităţi la posturi în străinătate, ca ataşaţi sau consilieri comerciali, alţi 11 au intrat în Centrala Ministerului Comerţului Exterior, întărind rîndurile celor deja prezenţi. Dezvăluiri de presă arătau tot atunci că Petre Ciobanu, director în Ministerul Afacerilor Externe fusese ofiţer DIE şi că alţi doi ofiţeri ai Securităţii ocupau funcţii cheie: Radu Herghelegiu la Departamentul pentru Reformă şi Petru Rareş ca director al EXIMBANK.

La Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior din Securitate lucrau un număr de 41 ofiţeri. După destructurarea Securităţii, acest serviciu a fost dizolvat, iar cadrelor li s-a oferit posibilitatea să treacă într-o viitoare structură de contraspionaj, care prelua atribuţiile fostei Direcţii a III-a. Doar o parte au acceptat, aşa cum doar o parte din cei de la ICE Dunărea au preferat să schimbe epoleţii Securităţii pe cei ai armatei. Cei mai mulţi au dorit să se ocupe în continuare de afaceri, dacă se poate, tot sub “acoperirea” statului. Luînd în considerare faptul că la defuncta ICE Dunărea şi la Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior din Securitate lucrau un total de 156 ofiţeri, se poate spune că au reuşit. Probabil, o mare parte din succesul tranziţiei în România li se datorează.

Nu numai ofiţerii care s-au ocupat de comerţul exterior al României sau de tranzacţiile oneroase cu saşi, evrei, oţel şi ciment ale regimului au făcut afaceri în cadru organizat. La concurenţă cu aceştia, ca şi cu fostele cadre DIE care au rămas în Serviciul de Informaţii Externe, ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii, proveniţi din fosta Securitate, au coordonat, în serviciu comandat, operaţiuni speciale menite să aducă venituri substanţiale “comanditarilor” lor, fie superiori din serviciile secrete, fie oameni din structurile puterii care au asigurat “spatele politic” al operaţiunilor, dar şi lor înşişi.

”Operaţiunea Jimbolia”

Cazul cel mai mediatizat a fost cel privind contrabanda cu petrol prin gara Jimbolia, cu încălcarea prevederilor privind embargoul impus Iugoslaviei. În cursul anilor 1994-1995, prin staţia CFR Jimbolia au tranzitat vagoane cisternă cu produse petroliere, dirijate fără acceptul organelor vamale, în Serbia. Activitatea a fost desfăşurată sub acoperirea societăţii Silvesta, administrată de Ilie Stanciu, fost ofiţer de securitate, cu colaborarea directă a unor cadre militare din Serviciul Român de Informaţii, cu rol de coordonare şi supraveghere a operaţiunilor.

În 23 iulie 1994, colonelul Doru Spătaru de la Poliţia Transporturilor Feroviare a devenit extrem de curios în legătură cu actele şi destinaţia convoaielor de combustibili. Iată ce consemna acesta într-un raport trimis superiorilor: “În după-amiaza aceleiaşi zile, am fost contactat de către şeful SRI zonal Timiş, locotenent-colonel Mataragiu Costi, care mi-a explicat faptul că vagoanele cu încărcate cu motorină sînt destinate Iugoslaviei, că se vor mai face astfel de transporturi şi că această operaţiune are aprobarea ministrului de Interne, a directorului SRI, a ministrului transporturilor, a Direcţiei Generale a Vămilor şi a primului ministru”. La scurtă vreme, ofiţerul a fost sunat de ministrul de interne Doru Ioan Tărăcilă şi apoi de şeful său direct de la Bucureşti, de la care a primit “ordin de neimplicare, fiind o problemă guvernamentală”. O “problemă guvernamentală” care a adus grave prejudicii de imagine României, ca şi un prejudiciu direct, prin neplata taxelor vamale şi a impozitului pe profit, depăşind 7 milioane dolari.

Dosarul de anchetă nr.1014/P/1998 a acestei operaţiuni are peste 3.000 pagini, peste care se aşterne în continuare praful la Parchetul General. După alegerile din 2000, investigaţiile au fost sistate. Cred că mai trebuie reţinut un fapt: locotenent-colonelul Mataragiu, şeful SRI Timiş cel care a coordonat operaţiunea la faţa locului, l-a anchetat în mai multe rînduri, în anii 1985 şi 1986, cînd era doar locotenent de securitate în Timişoara, pe fostul meu coleg de liceu, poetul Andrei Bodiu – pe atunci student. Numai pentru vina de a fi prezentat la un cenaclu poezii considerate ”subversive”. Stau dovadă chiar actele din dosarul personal pe care scriitorul braşovean l-a consultat la CNSAS şi din care nu lipsesc poeziile incriminate.

Securiştii care au distrus Băile Herculane

Am schiţat în precedentele episoade, prin cîteva exemple, modul în care ofiţerii fostei Securităţi s-au ocupat de “afaceri” în cadru organizat, lucrînd practic fie în structuri guvernamentale anume destinate, fie în servicii secrete. Şirul aşa-ziselor “operaţiuni speciale” dezvoltate de structurile informative este mult mai lung. Pe de o parte, nu încape în spaţiul acestei prezentări, iar pe de altă parte divulgarea lor depăşeşte litera legii, chiar dacă asupra unora, cum a fost “operaţiunea Jimbolia”, asupra căreia voi reveni pe larg într-un articol separate, planează suspiciunea unor interese ilegitime şi penale, mai grave decît încălcarea ”secretului de stat”, la adăpostul căreia s-au derulat.

A doua categorie a afacerilor în care s-au implicat structurile fostei Securităţi după reorganizarea ei în 1990 au fost cele dezvoltate prin acţiuni individuale sau de grup, plasate sub protecţie instituţională sau politică. La palierul cel mai de jos al unor asemenea afaceri se află puzderia de agenţii de protecţie şi pază. Aici funcţionează o parte din cei 306 ofiţeri ai fostei Direcţii a V-a de Securitate şi gardă şi din cei 447 ofiţeri ai Unităţii speciale F, destinată filajului. Nu toţi, ci doar aceia care nu şi-au găsit loc în unităţile cu acelaşi specific ale SPP-ului, SRI-ului, Unităţii de informaţii a Ministerului de Interne sau Jandarmeriei. Ceea ce este relevant în sensul protecţiei de care se bucură la rîndul lor aceste societăţi private este că foarte puţine dintre ele au funcţionat cu avizele necesare din partea Poliţiei.

Deşi multe dintre societăţile de protecţie şi pază desfăşoară acţiuni care încalcă atît Legea de organizare şi funcţionare a SRI-ului, care arată că numai această instituţie poate desfăşura acţiuni de urmărire prin intermediul tehnicii operative, cît şi prevederi constituţionale clare privind drepturile cetăţeneşti, se pot număra pe degetele de la o mînă persoanele responsabile în legătură cu care Serviciul Român de Informaţii a sesizat organele de cercetare penală. Bănuiesc că protecţia acordată unora dintre firmele de “protecţie” ascunde interese şi de altă natură: de pildă, un mic filaj sau o ascultare de telefon, pentru care nu mai ai nevoie să-ţi pierzi timpul cu obţinerea unui mandat de la procuror…

Afacerile dezvoltate de foşti securişti sub protecţia relaţiilor colegiale cu cei rămaşi în structuri şi cu un “spate politic” asigurat sînt ilustrate de un caz mai puţin mediatizat, deşi spectaculos. Este vorba de modul în care a apărut şi s-a dezvoltat, pînă la impresionantul succes de afaceri de astăzi, holdingul ARGIROM. Acţionarul principal, deputatul PSD Iosif Armaş s-a născut în 12 mai 1965 la Luncaviţa, în judeţul Caraş Severin. A absolvit Politehnica. A fost o vreme un personaj “bine înfipt” în lumea afacerilor şi la fel de binecunoscut “mecena” al sportului, proprietar al echipei de fotbal Poli Timişoara. Ocupa un loc în topul celor 100 de multimilonari în dolari ai României, cu o avere estimată la 50 – 60 de milioane USD. Într-un interviu acordat mai demult unei reviste de afaceri, Armaş dezvăluia reuşita succesului său, pe care îl atribuia “oamenilor cu care lucrez, colaboratorilor mei”, fără de care, spunea, nu ar fi reuşit să facă mai nimic.

Probabil că a spus adevărul. Actele de la Registrul comerţului arată că, în 24 martie 1994 a fost înregistrată la Bucureşti firma ARGIROM SA, cu un capital social subscris de 2.997.000.000 lei, o sumă imensă pentru data respectivă – peste 2 milioane USD. Iosif Armaş deţinea 62% din această firmă, restul fiind împărţit între mai mulţi acţionari, persoane fizice. Printre aceştia, fostul ministru de interne Doru Ioan Tărăcilă, iar la poziţia a 3-a figurează ca acţionar cu un procent de 5% din firmă fostul ofiţer de securitate Marian Ureche. Înainte de 1989, Ureche a fost implicat, ca fost ofiţer superior în Direcţia I-a de Informaţii interne, aşa cum a dovedit recent Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi, în acţiuni de poliţie politică, incluzînd persecutarea politică a lui Ioan Petru Culianu.

Cînd a devenit acţionar la ARGIROM, Marian Ureche era profesor la Institutul Naţional de Informaţii, şcoala de cadre a SRI-ului. A participat la constituirea firmei cu un aport la capital de 179.820.000 lei, o sumă imensă în martie 1994, care nu se poate justifica prin veniturile sale. Ulterior, Ureche a cesionat acţiunile deţinute soţiei. După alegerile din 2000 a devenit şef al Serviciului Independent de Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei, de unde a demisionat recent, în urma dezvăluirilor privind trecutul său securist.

La înfiinţare, ARGIROM se ocupa oficial cu “operaţiuni de barter cu Republica Moldova şi operaţiuni de export, cu aprobarea ONU, în Iugoslavia” şi, ca reprezentant al unor monetării elveţiene, livra Monetăriei Statului, unor bănci din România, cît şi autorităţilor monede şi medalii comemorative. ARGIROM mai funcţiona ca intermediar în achiziţii efectuate de MapN, făcea parte din patronatul zahărului, deţinea spaţii de depozitare şi magazine. Neoficial, în perioada de început a firmei, activitatea se centra în jurul a trei staţii de benzină din Drobeta Turnu Severin care, la finele anului 1995, pompau din plin carburanţi către Iugoslavia, în ciuda oricărui embargou.

ARGIROM-ul a fost suspectat, aşa cum reiese dintr-un vechi raport al poliţiei, nu numai de livrarea de carburanţi, ci şi de contacte în vederea livrării de armament către zonele de conflict din fosta Iugolavie, via Ungaria şi Bosnia – Herţegovina. Cu banii rezultaţi din aceste afaceri nu tocmai curate, dar şi cu credite bancare luate în urma presiunilor protectorilor săi, ARGIROM s-a dezvoltat treptat: au fost cumpărate spaţii comerciale, imobile, o reţea de taximetre. Totuşi, aşa cum relevă bilanţul pe 1998 al firmei, aceasta avea la data respectivă un număr de numai 23 de angajaţi, un profit 0 şi pierderi de 10 milioane lei, la o cifră de afaceri de aproape 78 miliarde. Ceea ce naşte suspiciuni în legătură cu o serioasă evaziune fiscală. Cu atît mai mult cu cît, imediat după 2000, Armaş, Ureche şi Tărăcilă, într-un cuvînt spus ARGIROM SA, au reuşit performanţa să cumpere şi să distrugă staţiunea Băile Herculane.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici