PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Sîntem un popor în derivă. ”Hristos a înviat!” România, trezeşte-te şi tu!

Fiecare ţară are propriile ei traume – o parte a ei dispărută, dar nu din cauza cataclismelor sau a războaielor, ci a unei incomensurabile sete de putere, care se numeşte dictatură. Fiecare ţară care trece prin setea de putere a unui om sau a unui grup de oameni are, la sfîrşitul unei asemenea epoci triste, un chip sfîşiat de o mare rană şi un popor pierdut.

2984 afişări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Sîntem un popor în derivă. ”Hristos a înviat!” România, trezeşte-te şi tu!

PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Sîntem un popor în derivă. ”Hristos a înviat!” România, trezeşte-te şi tu!

S-au numit fie nazism sau comunism, au îmbrăcat diferitele uniforme ale unor dictaturi militare, de tip sud-american sau african. Fie că este vorba fascism, de apartheid, de Hitler sau Pinochet, de Stalin, Ceauşescu sau Pol Pot, ori de urmaşii ultimilor, după căderea „cortinei de fier” care a împărţit lumea în două după al doilea război mondial, aceste regimuri politice, pe care un om sau un grup de oameni care le-au croit pe principiul excuderii (uciderii) celorlalţi, cei care nu gîndeau, nu vorbeau sau nu semănau cu ei, au creat de fapt popoare pierdute. Acum riscăm, din ”corectitudine politică”, exercitată ca o nouă dictatură, să ne pierdem cu totul, ca naţiune, în hăţişurile istoriei.

Cei mai tineri de astăzi nu ştiu nimic, ori aproape nimic de comunism. Cînd am povestit unor studenţi că, la un moment dat, în anii ’80, am fost nevoit să aleg între două cozi – una la hîrtie igienică şi alta la filmul ”Călăuza” lui Tarkovski, am optat pentru prima, filmul îl văzusem deja de două ori, mi s-a reproşat că aşa ceva nu poate fi real – cum să stai la coadă, la ceva ce e pe toate drumurile? ”Asta e SF, domnule profesor”, mi-a spus o tînără studentă. Cumva era de înţeles: e aşa departe de logica normală a lucrurilor ceea ce s-a întîmplat cu noi în anii tîrzii ai comunismului,încît devine imposibil şi de explicat, şi de înţeles pentru generaţiile de astăzi.

N-am găsit altă cale, decît aceea de a pleca în căutarea poporului nostru pierdut şi a istoriei lui, din care făceam şi eu parte prin anii adolescenţei şi primei mele tinereţi, risipite în anii tîrzii ai dictaturii.

L-am găsit – în gropi, la margine de pădure sau pe cîmpuri, ascuns, fără de cruce ; i-am găsit respiraţia în agonie între zidurile închisorilor ; i-am zărit umbra pe locurile unde nu cu secole, ci doar cu cîteva decenii înainte era închis între gardurile de sîrmă ghimpată ale lagărelor ; i se văd semnele în fiecare casă a ţării – pentru că, totuşi, cu excepţia Oamenilor Noi, poporul nostru pierdut s-a stins în linişte, de foame şi frig, în numele Victoriei Socialismului. M-am întrebat adeseori cum să redăm demnitatea victimelor şi familiilor lor ; răspunsul a venit treptat, pas cu pas. Am început fie prin a aduce morţii acasă, sub cruce, fie străduindu-ne să aflăm adevărul despre cei dispăruţi, fie încercînd să le aducem semenilor aminte de ei.

De cei ucişi, în numele cărora nu avem dreptul şi cuviinţa nici să iertăm şi nici să uităm. Ca oameni, trebuie să avem curajul să spunem adevărul despre ce s-a întîmplat cu cei dispăruţi. Despre moartea lor şi despre noi. Să povestim celor ce vin despre raţia zilnică de umilinţă şi pîine, despre cozi, despre minciuna pe care am acceptat-o, despre două ore la televizor şi despre motorul care a făcut posibil ca toate acestea să se întîmple – aceasta, frica intrată adînc în oase.

Cum spuneam, am gîndit la un moment dat dintr-o altă perspectivă. Nu istoria victimei, ci însăşi victima este cea care contează. Familia ei, soţia, soţul, copiii şi nepoţii celui dispărut în hăţişurile regimului concentraţionar din România comunistă. Asta nu înseamnă că aş nega rolul cercetării fundamentale, prin ale cărei furci caudine am trecut mulţi ani. Dar am început, dincolo de documente, să întrevăd chipuri. Chipuri însîngerate sau desfigurate în spasmele morţii – ale celei mai crude morţi, cea despre care nimeni nu a putut spune nimic. Am căutat faptele, pentru a găsi şi cuvintele despre cei îngropaţi în morminte fără cruce.

În cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-am fondat şi l-am condus o vreme, pînă cînd am fost înlăturat cu totul de acolo mai întîi de Băsescu în 2010, apoi de Iohannis în 2020, am lansat un proiect de investigaţii pentru găsirea celor ucişi de Securitate. La prima concediere de la Insitut, am găsit tăria să continui acest proiect, sub forma unui Centru al Investigării Crimelor Comunismului. Cu un grant obţinut de la fundaţia creştin-democrată germană Konrad Adenauer, am continuat să îi căutăm pe cei aproximativ 10.000 de oameni ucişi ilegal de Securitate, să redăm cadavrele urmaşilor lor, pentru a fi îngropate sub cruce, lîngă cei de lîngă care odinioară au fost smulşi pentru a-şi găsi acea crudă moarte, despre care numai cei ce au ucis au ştiut-o. La a doua, am reuşit din nou să ”ne descurcăm”, româneşte: am obţinut umbrela onorabilă a Fundaţiei ”Doina Cornea” şi a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici – unul dintre motivele pentru care domnul Octav Bjoza a şi fost înlăturat de la guvern.

Morţii comunismului deranjează, foarte mult. Îi deranjează pe urmaşii celor care l-au adus şi susţinut, cît şi pe moştenitorii securităţii – aliaţi ai lor înainte, şi după 1989. Iar reţeaua aceasta, constituită informal, are o putere formidabilă: fabrică ambasadori, consilieri ai ”corectitudinii politice” şi ne trasează istoria – una care trebuie să excludă părţi mari de adevăr şi suferinţă a românilor.

M-am gîndit că aceste rînduri trebuie scrise, ca un apel la luciditate, acum, după Înviere. Nu aştept nimic de la guvern sau preşedintele Iohannis: ei s-au dovedit neputincioşi în faţa propriei beţii a puterii, ca şi a reţelei atotputernice, menţionată mai sus. Dar nu putem risca să ne pierdem, cu toate că mai avem o şansă – Biserica, iată, n-a abjurat de la rolul ei, de stîlp al poporului său. Şi ea nu poate fi concediată, ca Oprea sau Bjoza. Poate fi închisă, e drept, dar vremelnic. E prea puternică, pentru arme convenţionale. Iar atacurile furibunde în ”războiul asimetric” al internetului n-o slăbesc, deocamdată. Dar ce va fi în viitor?

Am fost, în ultimii ani, prin multe locuri din ţară, alături de trei prieteni. Pe noi nimeni şi nimic nu ne mai poate despărţi, pentru că prietenia noastră este una specială – ea s-a construit cînd ne-am strecurat, pe rînd, degetele printre coastele morţilor. Aceste acţiuni, întreprinse de autorul acestor rînduri cu ajutorul esenţial al prietenilor, arheologii Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, au supărat autorităţile României lui Băsescu, acum pe cele ale lui Iohannis, fie şi numai pentru că au arătat crimele comunismului ca atare, şi nu numai în dezbateri ştiinţifice sau declaraţii politice.

Ne-am petrecut şi ne petrecem mult timp prin pădurile Katynului din România (pentru că fiecare ţară din lagărul comunist are Katynul ei), sprijiniţi mai mult de oamenii locurilor pe unde am fost, de preoţi şi ţărani. Odată, de pildă, o femeie a făcut mai bine de şapte kilometri pe jos peste dealurile Teregovei, în Caraş Severin, doar pentru că a auzit la biserică despre noi şi a vrut să-şi facă pomană pentru cei morţi acolo : într-un zimbil, un coş împletit din mlădiţe de răchită, purtat în spate asemenea unui rucsac, ne-a adus cinci kilograme de brînză. Deşi în vîrstă, femeia avea spatele drept. Atunci am simţit că facem ceva bun – adică ceea ce descoperim noi nu sînt doar oseminte şi poveşti. Ceea ce cred că am început să descoperim este coloana vertebrală a poporului român. Şi memoria poporului nostru pierdut. Şi am simţit că astfel ne eliberăm încet de o grea povară – cea a oamenilor care au fost asasinaţi, arestaţi, răpiţi, torturaţi, deportaţi fără ca despre anii lor de suferinţă să vorbim, fără ca vinovaţii să fie aduşi în faţa judecăţii.

În numele lor, al suferintei lor, scriem prin acţiunile noastre de exhuare a victimelor comunismului această cronică a căutărilor noastre de pînă acum a poporului pierdut al României, gîndind că niciodată nu este prea tîrziu pentru adevăr. Dacă, ştiind ce s-a petrecut, din arhive şi povestirile oamenilor nu am fi pornit în căutarea lui, riscam să ne pierdem curajul de a ne înfrunta propriul destin. E greu, după ce guvernul şi Iohannis au decis că statul nu mai susţine aceste căutări – de pildă, acum, cînd începem săpăturile la Caransebeş, în 23 mai, nu avem încă fonduri să plătim un escavator, de care să ne ajutăm la decopertarea gropii comune, unde e posibil să aflăm o parte dintre cei peste 200 de ţărani bănăţeni arestaţi de Securitate şi dispăruţi, după ce au fot vîrîţi în anii ’50, în dube, pe poarta Comandamentului Unic al MAI din Caransebeş – clădirea actualului Cerc Militar. Îi ajutaseră cu mîncare pe partizanii din munţi.  

Dar o vom face oricum. În fond, respectul pentru viaţă şi puterea de a face dreptate victimei, măcar prin a o aduce acasă şi a-i pune, în semn de Înviere, o  cruce la căpătîi sînt valori creştine fundamentale, care trebuiesc respectate şi în ţara mea, România.

Nu, nu este literatură ceea ce aţi citit în rîndurile de mai sus – crimele, torturile au existat întocmai. La fel şi dosarele care le consemnează şi care au putut fi consultate. Le-am văzut cu ochii mei şi, cu mîinile tremurînde, am copiat unele dintre filele lor, din care răzbăteau parcă vaietele şi rugăminţile celor chinuiţi şi ucişi, ridicîndu-se deopotrivă către Dumnezeu şi călăii lor.

De la cele petrecute şi istorisite aici, s-au scurs mulţi ani. Pînă la căderea regimului comunist din România, nu se putea pune problema judecării celor vinovaţi pentru crimele şi abuzurile comise în numele acelui regim, care nu numai că le-a făcut posibile, dar în numele căruia ele au fost făptuite. Sistemul nu avea cum să-şi condamne propria politică. „Raţiunile de stat“ care l-au împiedicat să se autocondamne au funcţionat şi după dispariţia sa oficială – semn că, de fapt, undeva, în subteranele unei realităţi care îl nega sau îl uitase, comunismul a continuat să trăiască.

În mod esenţial, lucrurile au rămas deci neschimbate. Mitinguri de stradă, rezoluţii şi petiţii nu au avut decît efecte limitate: aprobarea în 1990 a unei legi prin care se acordă compensaţii foştilor deţinuţi politici (o pensie calculată în funcţie de numărul anilor de închisoare, care nu depăşeşte decît cu puţin echivalentul a o sută de euro pentru un an de închisoare, şi locuri de veci pe gratis). După 30 de ani, în 2020, am asistat la ciuntirea ei, pentru că aceia care au fost socotiţi de Securitate ”legionari”, au fost excluşi din prevederile ei, din motive de ”corectitudine politică”, – şi pentru că ei sînt morţi şi nu se mai poate face nimic împotriva lor, s-a făcut împotriva copiilor lor, excluşi de la acest drept.  

Avem din 1999 o lege care se definea drept una de deconspirare a Securităţii „ca poliţie politică“. Adoptarea şi aplicarea ei a reprezentat un succes minor. Prompt amputată, pînă la a nu mai fi recunoscută nici de propriul ei iniţiator, fostul deţinut politic Constantin Ticu Dumitrescu, şi mai ales administrată de persoane din care unele s-au făcut chiar ele instrumente ale moştenitorilor Securităţii, legea a rămas departe de scopul său. Serviciile secrete au cedat parte din arhivele Securităţii pe care le-au „triat“ în prealabil, vreme de 16 ani, cînd şi cît au vrut ele. Alte acţiuni propriu-zise de deconspirare a făptuitorilor unor crime şi abuzuri s-au întîmplat doar în paginile ziarelor, în lucrări ştiinţifice şi în memorii ale supravieţuitorilor regimului concentraţionar comunist şi, uneori, dar din ce în ce mai rar odată cu trecerea anilor, în emisiuni de televiziune.

Condamnarea oficială, la 18 decembrie 2006, de către preşedintele României, Traian Băsescu, a regimului comunist drept ilegitim şi criminal, de la tribuna Parlamentului României, şi crearea în decembrie 2005, la iniţiativa prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu, a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, al cărui preşedinte am fost, au reprezentat alte succese parţiale. Ele au fost rapid anulate, pe căi administrative – eu am fost dat afară tocmai de Băsescu, iar condamnarea comunismului n-a avut de fapt niciun efect real în societate, în afară de faptul că fostul preşedinte şi-a atras admiraţia unei intelectualităţi în căutare de obiect al veşnicei sale dorinţe de a se închina la idoli.

Cu toate acestea, este evident că, la atîţia ani de la căderea comunismului, nimic nu s-a schimbat în mod esenţial. Nici măcar un ofiţer din Securitate, fosta poliţie politică comunistă, nu a fost condamnat (Vişinescu şi Ficior au fost comandanţi din sistemul penitenciar, ultima verigă a sistemuui represiv), nici un activist al partidului nu a răspuns penal sau prin pierderea rangului de demnitar, pe care mulţi dintre ei l-au ocupat după 1989, pentru faptele din trecut, pentru crimele şi abuzurile pe care le-au comis, ordonat sau inspirat. Mai toţi au murit liniştiţi, nederanjaţi. Şi producînd urmaşi, ”corecţi politic”.

Sînt nevoit astăzi să pun un diagnostic necruţător. În România nu s-a făcut curat după comunism, în lipsa unei voinţe politice, manifestată prin legi şi dispoziţii care să urnească în această direcţie imensul aparat birocratic al justiţiei. Vinovaţii şi-au încasat liniştiţi pensiile, fireşte, mult mai mari decît acelea ale victimelor lor. Chiar şi morţi, ei au loc de veci în cimitire militare şi parte de onoruri, după grad, iar pînă atunci sînt trataţi cu grijă în clinicile Ministerului Administraţiei şi Internelor. Uneori au şi dileme, precum generalul-magistrat, Şerbănoiu, cu care am stat de vorbă mai demult. El a fost preşedinte al multora dintre instanţele de judecată militare, care au condamnat la milenii de închisoare numeroase „loturi“ de deţinuţi politici. După 1989, a fost numit director în Ministerul Justiţiei şi a avut în sarcină, între altele, eliberarea de acte doveditoare pentru foştii deţinuţi politici, în vederea stabilirii pensiilor acordate cu zgîrcenie de autorităţi. „Ce ţi-e şi cu lumea, domnule!“, se mira sincer, într-o bună zi, bătrînul magistrat, în faţa mea. „Eu i-am băgat la închisoare, şi-acum tot eu le dau adeverinţe, prin care să ia pensie pentru asta!“

Aşa arată lumea în care trăim. Renaşterea ţării, reconcilierea naţională, restituirea adevăratei imagini a României, poporul pierdut care respiră încă în pămînt, în aşteptarea unei drepte judecăţi a istoriei şi a unei cruci sînt încă, pentru mulţi, cuvinte. Despre toate acestea atît de frumos vorbesc politicienii, dar cu toate acestea nu s-a petrecut, în afara căutărilor noastre, nimic esenţial în toţi aceşti ani, îndeajuns de mulţi pentru ca nou-născuţii din 1989 să fi căpătat drept de vot. Refuzul distanţării de trecut a aruncat România în braţele nostalgiei după comunism, pe cei mai în vîrstă şi pe cei mult mai tineri în braţele unei ignoranţe uneori agresive. Este cu siguranţă mult mai mult decît ar fi putut spera foştii activişti ai partidului şi securiştii în zilele din decembrie 1989.

Sînt ani buni de cînd România a trecut pragul Alianţei nord-atlantice, cu ei la cîrmă. Cu Iliescu şi Năstase. Tranziţia comuniştilor români şi a securiştilor de la Ceauşescu la NATO poate fi socotită drept cea mai de succes telenovelă românească. În regia Partidului, după scenariul Securităţii. Singurele reforme reale au rămas libertatea cuvîntului şi a presei şi pluralismul politic, dar şi acestea sînt adesea subminate de omniprezenţa unei mafii postcomuniste bine organizate, care controlează mare parte din media şi din politicieni, indiferent de culoarea lor politică. În România, comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat. Deşi părea că ar fi murit, că s-a sinucis în decembrie 1989, el se află, de fapt, în moarte clinică. A murit creierul său, dictatorul, ideologia; dar celulele sînt încă vii. Şi din ce în ce mai active, sub un alt stindard, cel al ”corectitudinii politice”, al ”luptei împotriva xenofobiei şi antisemitismului”, continuă să roadă încet trupul poporului român şi să-i îmbonăvească sufletul. În timp ce românii continuă petrecerea de Paşti, sau alta, ce va urma.

Sîntem un popor în derivă. Acum, după Paşti, în urarea ”Hrisos a înviat”, nu pot decît să sper că Romînia se va trezi şi ea, înainte de a fi din nou crucificată, cum s-a mai întîmplat de atîtea ori, în istoria ei.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici