Ion Cristoiu: Dem Dobrescu: Primarul Bucureştilor trebuie să îmbrace armură, să comande, să se războiască şi să cîştige

Chiar dacă plecat din ţară şi concentrat acum, prin natura călătoriei, asupra lui Carol cel Mare, găsesc imboldul de a reproduce mai departe din volumul de interviuri În halat şi papuci, apărut la editura Vremea, ca o culegere de interviuri mondene publicate în revista Încotro?

 Dem Dobrescu a fost primar primar al Capitalei între 1929 -1934. Ajuns primar ca ţărănist, s-a dovedit atît de destoinic încît cînd Guvernul I. G Duca, adus la putere de Duduia, şi ca urmare a temenelelor făcute de liderul PNL, l-a suspendat, bucureştenii au ieşit în stradă. A fost readus în funcţie după o săptămînă, la 26 noiembrie 1933. Liberalilor nu le convenea nicicum un primar ca Dem Deborescu. Pe de o parte, pentru că Primăria capitalei era o vacă de muls, pe de alta pentru că popularitatea primarului ţărănist îi stînjenea. Dem Dobrescu a fost demis de Guvernul Tătărescu pe 18 ianuarie 1933, la puţin timp de la instalarea noului premier, în locul celui mort.

Dem Dobrescu a rămas o legendă pentru Bucureşti prin angajarea sa în modernizarea Marelui Oraş. A modernizat Calea Griviţei, Calea Rahovei, Piaţa Universităţii, Şoseaua Dudeşti, a salubrizat Oraşul, a înfiinţat primele ştranduri pentru adulţi, a plantat fîntîni publice. Reamintesc toate acestea pentru a lămuri de ce autorii interviului deschid întrebările cu un text despre dificultăţile întîmpinate de Dem Dobrescu:

„Avocat şi primar – d. Dem Dobrescu pledează cauza Bucureştilor cu pasiunea care ar pune-o pentru un proces la bară. Şi ce minunată şi pasionantă, totdată, această pledoarie pentru a ridica oraşul la nivelul capitalelor Occidentale!

Este nevoie de pledoarie? Într-un oraş cu trecut şi tradiţie chestiunea nici nu s-ar pune. Dar aici – la încrucişarea curentelor şi pasiunilor, mentalităţilor şi îngustimilor dintre Occident şi Orient – totul este de început; pînă şi chemarea la lumină şi aer trebuie să îmbrace imperativul, să recurgă la argumentaţie şi peroraţie. Iată de ce fiecare pas înainte, fiecare cîştig în edilitate, fiecare porţiune de pavaj, metru de piatră, sau parter de flori, este rezultanta unei lupte «sans merci». Primarul, în această cetate a lui Bucur ce vrea să se păstreze tembel rustică şi leneşă, orientală şi murdară ca pe timpul pastoralelor şi grigoreştilor – trebuie să îmbrace armură, să comande, să se războiască şi să cîştige.”

*

Scriam pe 25 martie 2014: 15 ani de la agresiunea NATO împotriva Serbiei. Înjurătura cu care mă mîndresc

Pe 24 martie 2014, s-au împlinit 15 ani de la debutul a ceea ce a fost Agresiunea NATO împotriva Serbiei, cîntată însă de presa occidentală şi, prin imitaţie slugoasă, de presa noastră drept o intervenţie umanitară. Deşi au dovedit eroism, după aproape trei luni - 24 martie la 11 iunie 1999 - de pisat cu 1000 de avioane şi numeroase rachete de croazieră, sîrbii au fost nevoiţi să cedeze. Kosovo, un teritoriu care făcea parte nu numai din istoria, dar şi din teritoriul Serbiei, a fost rupt de către occidentali şi dat rebelilor kosovari. Aceiaşi occidentali care, azi, denunţă anexarea Crimeii ca act criminal deşi Rusia n-a făcut altceva decît să imite toate instrumentele folosite de Occident pentru ciopîrţirea Serbiei.

Azi, cu excepţia generalilor din conducerea NATO, care duc o viaţă de lux şi din taxele şi impozitele unor amărîţi precum românii generali care, iată!, îşi doresc un nou război, pentru că alţii vor muri în locul lor, ca de obicei, nimeni în Europa nu mai crede c-a fost altceva decît o agresiune.

În primăvara lui 1999, cînd Emil Constantinescu a pus România, de parcă ar fi fost a lui, la dispoziţia agresorilor, am fost printre puţinii jurnalişti care au cutezat să denunţe agresiunea şi să-şi expună scîrba faţă de slugărnicia lui Emil Constantinescu. În volumul său de memorii, în dreptul zilei de 28 martie 1999, fostul preşedinte mă înjură zdravăn pentru poziţia mea singulară. E o înjurătură pe care azi, la 15 ani de la agresiune, o reproduc cu mîndrie. Nu fără a medita amar la slugărnicia ştabilor moldo-valahi, care cred că lingînd ciubotele Stăpînilor americani îşi asigură şefia pe viaţă. Emil Constantinescu s-a iluzionat că slugărnicia îi va aduce un nou mandat de preşedinte. Stăpînii lumii de azi, asemenea tuturor stăpînilor, nu ştiu ce-i recunoştinţa. Mai ales cînd e vorba de slugi.

*

Alt titlu din 25 martie 2014

De ce-şi permite Victor Ponta s-o facă pe democratul în cazul TVR

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro