Spania „ține la birou” peste jumătate dintre angajații care ar putea lucra de la distanță

La șase ani de la pandemie, presiunea companiilor pentru revenirea la munca în persoană – care în mai multe cazuri din Spania a dus chiar la greve – nu a blocat telemunca. Conform statisticilor realizate de Institutul Național de Statistică din Spania (INE), aceasta rămâne la niveluri record. Însă acest record ascunde un decalaj mult mai mare.

Conform unui studiu realizat de Uniunea Generală a Muncitorilor (UGT), în Spania există mai mulți angajați ale căror posturi ar permite telemunca, dar care continuă să meargă la birou, decât cei care lucrează deja de acasă. Acest potențial neexploatat este concentrat în rândul celor cu cea mai mică capacitate de a-și negocia condițiile de muncă.

Militarii spanioli din detașamentul aerian tactic „Tigru” au instalat o antenă pentru comunicații prin satelit în România

Pușcașii marini spanioli se antrenează în România alături de militari francezi și belgieni

Datele provin din „Sondajul privind utilizarea tehnologiilor informației și comunicării în gospodării (2025)” realizat de INE, inclus în raport. Astfel, 14,8% dintre persoanele angajate au lucrat de la distanță (aproximativ 3,16 milioane de oameni). Alte 16,1% (sau 3,44 milioane) spun că locul lor de muncă le-ar permite să facă acest lucru, dar nu o fac.

Cu alte cuvinte, potențialul pentru munca la distanță ajunge la 30,9% din totalul forței de muncă, dar mai puțin de jumătate din acest potențial (47,9%) este utilizat. În cadrul grupului de profesioniști care ar putea lucra de la distanță, peste 875.000 de persoane și-ar putea îndeplini sarcinile în întregime de acasă, dar nu o fac nici măcar o zi pe săptămână.

Raportul, întocmit de Departamentul de Cercetare al sindicatului și semnat de José Varela, șeful departamentului de Inteligență Artificială și Digitalizare, subliniază că această oportunitate ratată contrastează puternic cu evaluarea excelentă oferită de cei care lucrează deja de la distanță: aceștia acordă modalității o notă medie de 8,9 din 10. Mai mult de jumătate dintre ei oferă punctajul maxim, în timp ce doar 2% consideră că nu este o soluție viabilă.

Companiile, pe de altă parte, s-au instalat într-un model hibrid sau ocazional de telemuncă. Conform datelor INE, deși 37,4% dintre companii permit telemunca, doar 20% dintre angajații lor o practică în mod regulat, media fiind de 2,4 zile pe săptămână.

Cine este lăsat pe dinafară

Raportul prezintă în detaliu, în funcție de ocupație, tip de contract și program de lucru, cine lucrează de la distanță și cine ar putea să o facă. Comparația dintre cele două cifre relevă diferențe semnificative în cadrul fiecărei clasificări.

În funcție de ocupații, specialiștii în domenii intelectuale și științifice, precum și managerii, sunt cei mai apropiați de atingerea potențialului maxim, cu rate de utilizare de 55%, respectiv 54,3%. Aceștia sunt urmați de tehnicieni și profesioniști de nivel mediu, cu 45,5%. La celălalt capăt al spectrului se află personalul administrativ: deși 10,7% și-ar putea desfășura activitatea în întregime de la distanță, iar alți 22,7% parțial, doar 17,6% lucrează efectiv de acasă. Aceasta înseamnă că își utilizează doar 34,5% din potențial, cel mai scăzut procent dintre cele patru grupuri.

Cu alte cuvinte, managerii folosesc telemunca mult mai mult decât subordonații lor, diferența fiind de aproape douăzeci de puncte procentuale. Acest lucru demonstrează că persoanele care ocupă poziții cu responsabilitate mai mare au mai multă libertate de a negocia condiții de muncă flexibile, negocieri care au loc, de obicei, la nivel individual.

Pe sectoare, specialiștii IT conduc detașat clasamentul: 60,1% lucrează de la distanță, iar alți 22,8% ar avea această posibilitate, ceea ce înseamnă că profită de 72,5% din potențialul lor.

Însă și tipul de contract face o diferență majoră. Angajații cu contracte pe durată nedeterminată profită de 47,8% din potențialul lor de muncă la distanță, comparativ cu doar 31,2% în cazul angajaților temporari. Doar 5,4% dintre aceștia din urmă lucrează efectiv de la distanță, deși alți 11,9% ar putea să o facă. În ceea ce privește programul, angajații cu normă întreagă își utilizează jumătate din potențialul de telemuncă, în timp ce angajații cu jumătate de normă doar 28,8%.

Din nou, se repetă o discrepanță similară cu cea observată în rândul managerilor, deși în acest caz nu se datorează ierarhiei, ci mai degrabă vechimii și rolului în cadrul organizației. Cei mai bine integrați în nucleul companiei, care tind să aibă contracte permanente, beneficiază de condiții mult mai avantajoase.

Spania pierde teren în Europa

Acest potențial nerealizat al muncii la distanță explică de ce Spania înregistrează un declin în comparație cu alte state membre ale Uniunii Europene. În 2019, munca la distanță viza 8,3% dintre persoanele angajate în Spania, față de o medie de 14,4% în întreaga UE, țara clasându-se pe locul 21 din 33. Până în 2025, decalajul s-a lărgit la 7,3 puncte procentuale, iar Spania a coborât pe locul 22.

Ponderea mare a sectoarelor ospitalității, comerțului cu amănuntul și a altor servicii care necesită prezență fizică este adesea invocată drept cauză. Cu toate acestea, cifrele din sondajul INE nuanțează acest argument. Deși 69,1% dintre persoanele angajate declară că specificul locului lor de muncă nu le permite să lucreze de la distanță, potențialul rămas ar fi totuși suficient pentru a plasa Spania peste media europeană. Sindicatul UGT adaugă că Portugalia și Malta, țări de asemenea puternic dependente de turism, depășesc Spania cu cinci, respectiv unsprezece puncte procentuale.

Contractele colective, un câmp de luptă sindical

Sindicatul atribuie această încetinire a telemuncii „prezenteismului și culturii de control specifice unor cadre din conducerea medie și superioară”. Cu toate acestea, sondajul INE nu chestionează direct angajații cu privire la motivele exacte pentru care cei care doresc să lucreze de la distanță nu pot face acest lucru (cum ar fi preferințele personale sau faptul că unele locuri de muncă permit telemunca doar pentru o parte din zi).

În acest sens, cazul lucrătorilor independenți este relevant: aceștia nu au restricții impuse de șefi, dar își utilizează totuși doar 53,6% din potențial, o cifră foarte apropiată de cea a angajaților cu contracte permanente.

Chiar și așa, UGT apără rolul negocierii colective pentru a asigura că toți lucrătorii care doresc și pot să lucreze de la distanță au acces la această modalitate. Conform datelor de la Ministerul Muncii din Spania, contractele colective de muncă ce includ clauze de telemuncă au crescut de la doar 54 în 2017 la 265 în 2025, reprezentând 20,5% din total și protejând 1,23 milioane de lucrători. UGT solicită ca următorul Acord pentru Ocuparea Forței de Muncă și Negociere Colectivă (AENC) să transforme această clauză într-o prevedere obligatorie.

Expansiunea nu a fost însă liniară. Până la pandemie, numărul fluctua strâns între 54 și 81 de contracte colective pe an. În 2021, indicatorul a crescut la 206, iar în 2023 a atins vârful istoric de 319 contracte (acoperind 1,49 milioane de lucrători), pe fondul presiunilor intense din partea companiilor de a reveni la birou. Ulterior, numărul a scăzut la 266 în 2024 și s-a blocat la 265 în 2025.

Datele dezvăluie astfel un paradox major: în timp ce dorința și oportunitatea telemuncii ating niveluri record an de an, mai puțin de jumătate din potențialul său real este utilizat. Cu toate acestea, instrumentul principal pe care sindicatul îl propune pentru a corecta această situație (negocierea colectivă) se află sub maximul său istoric de doi ani încoace.