„A vrut să plecăm din țară în ’90 cu banii de la nuntă”. Povestea Ancăi Pop despre comunism, „Dallas” și emigrarea în Spania

Anca Pop a relatat traseul ei de la România comunistă la migrația dificilă de după 2000, o poveste în care se împletesc amintiri dintr-o viață trăită în lipsuri, schimbarea de regim din 1989 și realitatea dură a plecării din țară într-o perioadă în care vizele se cumpărau și drumul spre Occident era controlat de intermediari.

Înainte de orice discuție despre emigrare, Anca Pop își începe povestea cu un reper cultural al anilor ’80, serialul „Dallas”, difuzat în România comunistă la televiziunea națională. Ea își amintește că producția americană a fost introdusă inițial cu intenția de a arăta „decadența capitalismului”, însă efectul a fost exact opusul. Românii au început să-și dorească o viață mai bună, să viseze la acel lux pe care îl vedeau în serialul texan.

„Prin ’79–’80, poate greșesc cu un an, Ceaușescu a permis difuzarea la televiziunea română a unui serial care se numea Dallas. Regimul comunist a crezut că o să ne arate nouă, românilor, decăderea capitalismului, tot ce e rău, dar a obținut exact efectul invers. A trezit în români dorința de a avea hainele alea, pantofii ăia, mașinile alea, casele alea… îți dai seama?”, a povestit Anca Pop.

Pentru ea, impactul a fost unul puternic încă din copilărie. Își amintește cum, la doar 12 ani, privea scenele din serial cu neîncredere, incapabilă să își imagineze realitatea din Occident. Serialul a fost ulterior scos din grilă, dar, spune ea, rămâne un simbol al contrastului dintre viața din România și imaginea Occidentului. Mai mult, crede că a contribuit la schimbarea de mentalitate a unei întregi generații.

„Eu mă uitam la Dallas în ’82, aveam 12 ani, și mă gândeam: «asta e minciună, nu se poate să aibă telefon în mașină». La noi în sat nu era nici măcar… era unul singur, la primărie. Mă gândeam că sunt trucuri din filme. Dar eu am convingerea că serialul ăla a fost cel care a trezit în mulți români dorința de a avea mai mult, de a pleca, de a emigra, de a ieși din țară”, explică ea.

Soțul a propus să plece cu banii de la nuntă

Schimbarea de regim din 1989 a adus însă alte decizii personale. La scurt timp după Revoluție, soțul ei a propus plecarea din țară, chiar folosind banii de la nuntă pentru emigrare. Decizia nu a fost acceptată atunci. Anca Pop spune că era convinsă că România va intra pe un drum al schimbării reale și că nu era momentul să plece.

„Noi am făcut nunta în ’90, comunismul a căzut în ’89. Și Alejandro a zis: «hai să emigrăm». Cu banii de la nuntă voia să plece. I-am zis: ești nebun? Acum că o să avem democrație, că o să avem tot ce e afară și în România, să plec eu? Eu nu plec. Eu de aici nu plec. Eram convinsă că o să vină lucrurile bune în România după asta”, a relatat Anca.

Realitatea, spune ea, s-a dovedit mai complicată decât așteptările de atunci.

Despre perioada de după comunism, Anca Pop vorbește cu nuanțe și contradicții. Deși schimbarea din 1989 a fost primită cu speranță, ea recunoaște că tranziția a fost dificilă și marcată de dezamăgiri, inclusiv personale.

„Când a căzut regimul comunist… acum când văd videoclipuri pe TikTok cu discursuri ale lui Ceaușescu, simt o rușine față de ce am simțit atunci când a fost omorât. Pentru că, practic, noi l-am omorât. În momentul ăla m-am bucurat, credeam că o să avem mâncare: cârnați, mezeluri, carne… să poți să îi faci mâncare soțului să ducă la muncă, că era o luptă zilnică: ce îi pun mâine la pachet?”

La scurt timp însă, spune că a început să vadă altfel lucrurile, realizând că odată cu căderea comunismului viața a devenit și mai grea decât era înainte de 89. „Atunci, la început, nu m-am simțit înșelată, dar după o vreme, da.”

Din România mergeau la export doar lucruri de calitate

Lucra în acea perioadă a anilor ’90 într-o fabrică din Cluj, astăzi cunoscută sub numele de Jolidon, pe atunci parte din întreprinderea Someș. Activitatea era axată pe export, iar contrastul dintre ceea ce produceau și ceea ce nu aveau era mult prea evident.

„Tot ce făceam noi era pentru export. Exportam chiar și treninguri, tot felul de haine sport, pentru străini. Țin minte că multe din acele confecții mergeau în Olanda. Am făcut chiar și echipamente pentru naționala Olandei în ’89. Adică noi atingeam hainele, le vedeam și le simțeam textura, materialul… dar noi nu aveam acces la acele haine”, a explicat ea.

Această realitate a alimentat, la acel moment, speranța că după 1989 lucrurile vor deveni mai accesibile și în România. „Am zis: o să avem și noi tot ce au ceilalți. Nu trebuie să plec afară.”

Mafia vizelor

Revenind la perioada emigrării propriu-zise Anca Pop, a povestit despre începutul anilor 2000, când a ajuns în Spania cu o viză cumpărată, într-un sistem în care, spune ea, intermedierea era aproape inevitabilă.

Procesul era, potrivit ei, controlat de rețele de intermediari. Mai mult, costurile erau uriașe în raport cu salariile din România de atunci.

„Eu am ajuns în Spania pe 13 aprilie 2000 și am venit cu viză cumpărată. Ori plecai cu ofertă de muncă, ori cumpărai viză. Majoritatea românilor care am emigrat atunci am făcut-o cu viză cumpărată. Era o mafie în spate. Totul era o mafie. Ca să ajungi la ambasadă erau intermediari, plăteai de la unul la altul, dădeai pașaportul. Salariul minim în România la acea vreme era cam 45–50 de mărci germane, iar o viză ne-a costat 1.700 de mărci pentru 3 zile”, a afirmat Anca.