Cel mai spectaculos sat din Spania se ascunde într-un castel fortificat

Primele raze ale zorilor trezesc piatra de gresie a stâncii. La poalele turnului principal, berzele își albesc cuibul, iar o liniște spartă doar de vânt învăluie străduțele goale. Abia se aude ecoul unui radio pornit într-o bucătărie, clinchetul unei cești de cafea. A intra în Castellar de la Frontera înseamnă a trece un prag: acela al unui sat care trăiește de o mie de ani în interiorul propriului castel, notează merca2.

Bijuteria ascunsă a Campo de Gibraltar

Puține locuri din Andaluzia păstrează farmecul intact al Castellar de la Frontera. Aparține provinciei Cádiz, în extremitatea sudică a peninsulei, în interiorul Parcului Natural Los Alcornocales și la câțiva kilometri de Strâmtoarea Gibraltar.

De fapt, sunt două sate într-unul: Castellar Viejo, incinta fortificată care încununează dealul, și Castellar Nuevo, nucleul modern construit în 1968 pentru a oferi servicii locuitorilor fără a altera bijuteria istorică. Călătorul curios care urcă pe drumul șerpuit până la castel descoperă o minune: un sat de origine nazarí ajuns până în secolul XXI aproape ca și cum timpul s-ar fi oprit după cucerirea castiliană.

Atmosfera nu este cea a unui muzeu, ci a unui loc locuit. Miroase a iasomie și flori de noapte, a lemn de stejar și pământ umed când vântul de est aduce umezeală. Sunetul pașilor pe pietruială se multiplică între fațadele văruite, iar dintr-o dată apare o vecină care își udă ghivecele, o pisică tolănită la soare sau zgomotul metalic al unei rulouri care se ridică.

Castellar de la Frontera a fost declarat Monument Istoric-Artistic și figurează pe lista celor mai frumoase sate din Spania. Totuși, spre deosebire de alte destinații sufocate de turism, aici liniștea este aceeași pe care trebuie să o fi simțit ultimii conducători ai cetății.

Un castel viu: istorie și arhitectură

Stânca pe care se află Castellar de la Frontera a atras așezări încă din Paleolitic, după cum o demonstrează picturile rupestre descoperite în adăposturile sale. Însă perioada de glorie a venit odată cu islamizarea, începând cu anul 711, când musulmanii au ridicat o așezare fortificată ce domina vizual întregul teritoriu din jur.

Poziția era excelentă: de sus se controla ruta dintre interior și coastă, precum și mișcările din apropierea Stâncii Gibraltarului. Sursele istorice coincid în faptul că fortăreața și-a atins forma definitivă sub influența nazarí, care au consolidat zidurile și turnurile.

În 1434, trupele castiliene au cucerit locul, care ulterior a ajuns în mâinile Conților de Castellar, aceștia impulsionând economia locală și dând numele localității. Fascinant este faptul că fortăreața nu a încetat niciodată să fie locuită. Casele au fost alipite de zidurile cetății, iar locuitorii au transformat drumul de strajă în coridoare domestice.

Astăzi, incinta fortificată păstrează mare parte din structura originală: o poartă de acces în cot, turnuri semicirculare, cisterne și o curte interioară transformată în piață centrală. Străzile sunt atât de înguste încât abia permit trecerea unui măgar, iar locuințele formează un adevărat labirint care protejează de căldura verii și de vânturile Strâmtorii iarna.

A te plimba pe drumul de rond al zidurilor înseamnă a intra într-o capsulă a timpului, dar și într-o lecție de arhitectură defensivă adaptată terenului. Fiecare colț oferă o imagine diferită: contrastul dintre albul varului și ocrul pietrei, grilajele de fier forjat, plăcuțele ceramice cu numele străzilor scrise manual.

Labirintul alb: plimbare printre ghivece și mușcate

Planul Castellar Viejo este aproape circular, cu o rețea de străduțe înguste care se răsucesc formând un labirint. La pas, fără alt ghid decât curiozitatea, vizitatorul descoperă colțuri care nu apar pe hărți: un arc în formă de potcoavă zidit, o nișă cu o plăcuță a Fecioarei, o fântână în care se aude apa curgând.

Fațadele sunt văruite de mai multe ori pe an, iar locuitorii se întrec în a avea cele mai frumoase ghivece cu flori. Primăvara, mușcatele și buganviliile explodează în culori, iar întregul ansamblu pare o acuarelă.

Nu lipsește oprirea obligatorie în Plaza de Armas, unde se concentrează viața socială. Aici se află Peña Flamenca „Peña al Duende”, un local modest, dar plin de personalitate, unde în orice moment poate începe o reuniune a pasionaților de flamenco.

Pereții sunt acoperiți de fotografii ale marilor figuri ale genului, iar mirosul de mâncare gătită se amestecă cu cel al vinului fin sau al manzanillei. A comanda un platou de brânză payoyo, un sortiment de mezeluri iberice și un vin roșu local devine cea mai bună răsplată după plimbare. Conversația curge între localnici și vizitatori…