Cum erau tratați spaniolii când emigrau în Germania și Elveția. Istoria uitată a Europei

Pentru un spaniol care pleca în Germania sau Elveția, emigrarea însemna mult mai mult decât un drum către un salariu mai mare. Însemna să ajungă într-o țară străină, să muncească într-un mediu necunoscut și să învețe să trăiască într-o societate cu o altă limbă și alte reguli. Iar felul în care erau priviți spune multe despre Europa de atunci.

Spaniolii, muncitorii de care Germania avea nevoie

În Germania, spaniolii au făcut parte din generația cunoscută drept „Gastarbeiter”, termen folosit pentru muncitorii străini recrutați pentru a acoperi deficitul de forță de muncă. Conceptul era însă foarte diferit de ideea actuală de imigrație. Muncitorii erau considerați, în esență, persoane venite temporar să lucreze, relatează El Pais.

Cu alte cuvinte, spaniolul care ajungea în Germania nu era privit neapărat ca cineva care urma să-și construiască acolo întreaga viață. Era muncitorul venit dintr-o țară mai săracă pentru a ocupa un loc de muncă de care economia germană avea nevoie.

Această diferență de statut era importantă. Germania avea nevoie de oameni care să muncească, iar spaniolii aveau nevoie de locuri de muncă și de venituri mai mari. Cele două nevoi se întâlneau, dar asta nu însemna că integrarea muncitorilor străini era prioritatea principală.

Pentru mulți dintre ei, viața în Germania însemna muncă grea și adaptare. Muncitorii străini erau angajați în special în activități care necesitau forță de muncă și care nu erau printre cele mai atractive pentru populația locală. În același timp, o parte dintre ei locuiau în spații destinate muncitorilor străini, în barăci insalubre, separați de viața obișnuită a comunităților germane.

Străinul care trebuia să-și găsească locul

Aici se află una dintre cele mai importante părți ale poveștii. Spaniolii nu plecau într-o Germanie în care diferențele dintre ei și localnici dispăreau odată cu trecerea frontierei.

Trebuiau să învețe limba, să se adapteze și să accepte faptul că erau priviți ca muncitori veniți din altă țară. Experiența nu a fost identică pentru toți și nu poate fi redusă la o singură poveste despre discriminare. Dar statutul lor inițial era clar: erau străini recrutați pentru muncă.

În multe cazuri, speranța era ca perioada petrecută în Germania să le permită să câștige suficienți bani pentru a-și îmbunătăți situația de acasă. Pentru unii, plecarea era temporară. Pentru alții, viața s-a schimbat atât de mult încât întoarcerea nu a mai fost atât de simplă.

Așa s-au format comunitățile spaniole din Germania. Oameni care plecaseră pentru muncă au ajuns să-și construiască treptat o viață într-o țară care, inițial, îi privea în primul rând prin prisma nevoii de forță de muncă.

În Elveția, spaniolii erau necesari, dar nu erau tratați ca egali

În Elveția, situația emigranților spanioli scoate cel mai clar la iveală contradicția acelei perioade. Spaniolii erau considerați indispensabili pentru economia țării, dar, în același timp, se loveau de o respingere socială care se manifesta în aproape toate domeniile vieții. Sursele vremii descriau o segregare vizibilă în societate, în timp ce diferențele de tratament nu se limitau la relațiile dintre oameni. Era menționată inclusiv o inegalitate juridică evidentă, inclusiv în fața instanțelor, relatează El Confidencial.

Problemele apăreau și la locul de muncă. O parte dintre muncitorii elvețieni îi considerau pe imigranții spanioli concurenți și susțineau că aceștia „le iau pâinea”. În același timp însă, economia elvețiană se baza pe munca lor.

Muncitorii străini, în majoritate spanioli în acel context, ocupau în special slujbele cele mai grele și mai prost văzute, iar sursele vremii arătau că eliminarea lor ar fi avut un impact major asupra economiei. Era, astfel, o situație paradoxală: țara avea nevoie de acești oameni, dar o parte a societății îi privea tocmai ca pe cei care amenințau locurile de muncă ale localnicilor.

„Clandestini” înainte de a deveni muncitori recrutați oficial

Mai puțin cunoscut este și faptul că migrația spaniolă către Europa Occidentală nu a început ca un sistem perfect organizat de recrutare. În anii ’50, plecările spaniolilor spre țări precum Elveția se făceau în multe cazuri într-un cadru clandestin sau nereglementat.

Abia ulterior statul spaniol a început să organizeze și să controleze acest fenomen prin Institutul Spaniol pentru Emigrare (IEE). În Elveția, spaniolii ajungeau încă de la sfârșitul anilor ’50, iar din 1961 autoritățile spaniole au început să preia treptat controlul asupra emigrării.

Asta schimbă imaginea pe care o avem astăzi despre migrația economică europeană. Spaniolii nu au fost întotdeauna muncitorii care plecau cu un contract în buzunar și cu un loc de muncă pregătit. O parte dintre ei au plecat într-o perioadă în care fenomenul era încă nereglementat, iar ulterior emigrarea a fost organizată prin acorduri bilaterale și recrutare oficială.

În Elveția, peste 650.000 de persoane au mers la muncă între 1964 și 1971, fie cu contracte anuale, care puteau fi reînnoite, fie ca muncitori sezonieri, pentru perioade de opt luni. În

Germania, între 1962 și 1977, au fost înregistrați oficial peste 350.000 de muncitori spanioli, în timp ce autoritățile germane estimau un număr de până la un milion dacă erau incluși și cei care nu făceau parte din sistemul oficial de emigrare asistată.

Aici este adevărata paralelă cu prezentul: Europa de Vest a avut nevoie de muncitori spanioli, exact cum alte economii europene au avut ulterior nevoie de muncitori veniți din estul continentului. Dar faptul că o țară are nevoie de forța de muncă a unor străini nu înseamnă automat că aceștia sunt și acceptați ca egali.

Istoria migrației spaniole arată cât de repede se poate schimba rolul unei țări în Europa: Spania care își trimitea muncitorii în Germania și Elveția este astăzi Spania în care vin români, pentru aceleași motive economice care îi împingeau pe spanioli să plece cu zeci de ani în urmă.