Prima pagină » Primul spaniol care a intrat voluntar în spital pentru a demonstra binefacerile yoga asupra corpului și minții

Primul spaniol care a intrat voluntar în spital pentru a demonstra binefacerile yoga asupra corpului și minții

La 83 de ani, Ramiro Calle rămâne una dintre cele mai influente figuri ale spiritualității din spațiul hispanic. A fost primul spaniol care s-a supus unor teste medicale în spital pentru a demonstra impactul yoga asupra corpului și creierului și a fost numit profesor la Universitatea Autonomă din Madrid. „Acest lucru a ajutat ca disciplina să nu mai fie văzută ca un fenomen ciudat, ci să fie înțeleasă”
Primul spaniol care a intrat voluntar în spital pentru a demonstra binefacerile yoga asupra corpului și minții
Foto: Facebook
Ioana Costescu
07 oct. 2026, 08:00,

Pionier al practicilor yoga și al meditației în Spania, unde a fondat în 1971 celebrul centru Shadak, unde a studiat și Reginei Sofia, maestrul spaniol oferă într-un interviu tulburător o privire lucidă asupra bătrâneții, morții și degradării spiritualității moderne.

Pornind de la propria copilărie, Calle se descrie ca un băiat „timid, foarte neliniștit, veșnic nesatisfăcut și plictisit, mereu în căutarea unui răspuns privind sensul vieții”. Această frământare interioară l-a împins spre filozofia orientală într-o Spanie conservatoare, în care era privit ca un eretic: „Cel mai blând lucru pe care îl spuneau despre mine era: Acel tânăr vagabond care propovăduiește doctrine antireligioase„.

În comă timp de o lună pentru a ânvăța smerenia și compasiunea

Unul dintre cele mai zguduitoare momente din viață i-a fost cel în care a trăit experiența de la limita morții, în urmă cu 15 ani, când a contractat o bacterie extrem de agresivă în Sri Lanka. Internat în stare critică la Madrid, medicii i-au dat doar patru ore de trăit. „Am stat aproape o lună în comă și, împotriva tuturor previziunilor, mi-am revenit. […] Cel mai important este că am învățat din asta smerenia și compasiunea. Aceasta a fost lecția acelei vizite de pe celălalt tărâm.”

Această cumpănă i-a redefinit complet raportarea la suferința umană: „De atunci […] sunt infinit mai sensibil la durerea altora. Societatea actuală ne automatizează și ne împietrește, astfel încât să ne piardă această sensibilitate atât de necesară.”

Avertisment împotriva noii abordări comerciale despre yoga

Reflectând asupra evoluției disciplinei pe care a popularizat-o în Spania în urmă cu mai bine de jumătate de secol, maestrul critică dur modul în care societatea de consum a golit de sens practicile yoga.

„Transformarea yoga într-o tehnică pentru fermitatea fesierilor sau pentru slăbit este o degradare maximă a unei metode atât de vechi de desăvârșire umană. Există persoane care fac contorsionism de 15 ani crezând că fac yoga și dezvoltă un ego spiritual, care este cel mai periculos dintre toate.”

Gimnastica minții, necesară odată cu înaintarea în vârstă

Pentru Ramiro Calle, bătrânețea nu este o stare de degradare a organismului, ci un exercițiu continuu de disciplină interioară. El demontează mitul conform căruia trecerea anilor aduce automat înțelepciune, citându-l pe Buddha: „majoritatea oamenilor îmbătrânesc ca boii, adăugând kilograme, dar fără a acumula înțelepciune. […] înțelepciunea trebuie câștigată.”

Miza vârstei a treia constă în oprirea mecanismelor obsesive ale minții, prin practicarea unei igiene emoționale zilnice: „La bătrânețe devenim mai obsesivi, iar gândurile ne joacă feste: ajung să ne gândească ele pe noi, în loc să le gândim noi pe ele. De aceea trebuie să apelăm la o gimnastică mentală. Așa cum există vitamine pentru corp, există vitamine și pentru suflet: indulgența, bunăvoința, blândețea, compasiunea și mulțumirea interioară.”

Pregătirea pentru marea trecere

Întrebat de La Vanguardia despre modul în care putem înfrunta ideea sfârșitului fără anxietate, Ramiro Calle subliniază că pregătirea pentru moarte este, de fapt, cel mai important antrenament al vieții. Invocându-l pe artistul Franco Battiato, care spunea pe patul de suferință „M-am antrenat toată viața pentru acest moment, pentru a da drumul”, maestrul concluzionează că atașamentul de bunurile materiale este o iluzie.

„Vrem să ne agățăm de nume, de statut sau de bunuri, dar este ca și cum am încerca să prindem fumul cu mâinile. Important este ca, atunci când plecăm, să fi încercat să-i ajutăm pe ceilalți și să fi trecut prin această lume lăsând în urmă liniște și iubire. Nimic nu poate plăti o singură clipă de pace.”