Profeția lui Soros de acum 12 ani despre economiile Spaniei și ale Franței s-a adeverit: Cine este „adevăratul om bolnav al Europei” 

În mai 2014, când Spania încă resimțea puternic efectele crizei financiare, avea o datorie publică aparent imposibil de gestionat și o rată a șomajului de peste 20%, Franța se bucura de o reputație economică mult mai solidă. Economia franceză îmbina un stat social considerat de succes cu firme competitive, care păreau capabile să vândă în străinătate tot ceea ce produceau, la orice preț și fără prea mult efort (modul în care Franța și francezii își promovează produsele ar trebui studiat la cursurile de economie), notează elEconomista.

Cu toate acestea, George Soros a lansat atunci un avertisment care părea să contrazică această imagine. Investitorul miliardar a indicat direct Franța drept cea mai mare problemă economică a Europei și a susținut că Spania se descurcă mai bine. „Franța este adevăratul om bolnav al Europei”, a declarat el într-un interviu acordat publicației franceze Les Echos, folosind aceeași expresie pe care presa anglo-saxonă o atribuise Germaniei aflate în stagnare la începutul anilor 2000.

Doisprezece ani mai târziu, avertismentul lui Soros pare aproape profetic. Spania înregistrează o creștere economică mult mai rapidă decât Franța, are o datorie publică mai mică în raport cu PIB-ul, un deficit mai ușor de gestionat și, poate cel mai important, investitorii acceptă acum randamente mai mici pentru obligațiunile de stat spaniole decât pentru cele franceze. Ierarhia financiară care părea de neclintit în timpul crizei zonei euro s-a răsturnat, confirmând analiza unuia dintre cei mai de succes investitori din istorie.

Soros și-a bazat diagnosticul nu pe perspectiva unei crize imediate, ci pe o problemă mai profundă: incapacitatea Franței de a face reformele necesare pentru a-și recăpăta dinamismul economic. „Rezultatele Franței sunt mai slabe, în parte din cauza lipsei de curaj politic a guvernului francez și a puterii excesive a sindicatelor”, avertiza investitorul.

Soros a făcut atunci și o comparație care părea surprinzătoare, dar care astăzi pare aproape firească: „Spania a făcut mult mai mult decât Franța în ceea ce privește reformele structurale”.

În 2014, Spania încă se confrunta cu o rată a șomajului extrem de ridicată și tocmai ieșise dintr-o perioadă lungă de recesiune, în timp ce Franța își păstra statutul de mare economie a zonei euro. Soros s-a concentrat însă asupra evoluției viitoare și a anticipat că economia bolnavă a Europei se va afla la nord de Pirinei.

Ideea sa era clară: reformele, oricât de nepopulare ar fi, pot pune bazele unei creșteri economice mai solide, în timp ce amânarea la nesfârșit a ajustărilor necesare va avea, în cele din urmă, consecințe asupra economiei franceze.

Spania crește de trei ori mai rapid decât Franța

Cel mai evident contrast se observă în ritmul de creștere economică. Potrivit previziunilor de primăvară ale Comisiei Europene, Spania va înregistra o creștere de 2,4% în 2026, față de numai 0,8% în Franța. Cu alte cuvinte, economia spaniolă crește de trei ori mai rapid decât cea franceză, o diferență greu de imaginat în momentul în care Soros și-a lansat avertismentul.

Dinamismul pieței muncii, investițiile și cererea internă susțin economia spaniolă, în timp ce Franța rămâne blocată într-un ritm de creștere slab, afectat de incertitudinea politică și de deteriorarea finanțelor publice. Previziunile FMI din octombrie indică o diferență și mai mare: o creștere estimată de 2,5% pentru Spania și de numai 0,4% pentru Franța.

Țara considerată unul dintre principalele puncte vulnerabile în timpul crizei zonei euro a devenit unul dintre motoarele de creștere ale acesteia, în timp ce Franța întâmpină dificultăți tot mai mari în a-și recăpăta ritmul economic. De fapt, există riscul ca previziunile să fie prea optimiste, după ce PIB-ul francez s-a contractat, chiar dacă ușor, în două dintre cele trei trimestre încheiate, iar în al treilea a stagnat.

Și alți indicatori importanți confirmă această schimbare. Așa cum am menționat, datoria publică a Franței a depășit-o cu mult pe cea a Spaniei: 119% din PIB, cu perspectiva de a ajunge la 121,7% până în 2027, potrivit guvernului francez, față de 99,7% în Spania.

Creșterea diferenței dintre cele două țări a fost însoțită de deficite bugetare de peste 5% din PIB în Franța, în ultimii ani. În schimb, Spania ar urma să încheie anul 2026 cu un deficit de 2,1% din PIB, conform estimărilor guvernamentale. Anul trecut, țara a înregistrat primul excedent primar din 2007 încoace, adică un excedent calculat fără a lua în considerare dobânzile plătite pentru datoria publică.

Problema nu ține doar de cifre, ci și de perspectivele bugetare, strâns legate de situația politică. După decenii de stabilitate politică remarcabilă, Franța se confruntă acum cu fragmentare și instabilitate, care au făcut imposibilă stabilirea unei strategii bugetare credibile și sustenabile.

Fragilitatea guvernelor centriste conduse în timpul mandatului lui Macron și perspectiva ca două partide mai radicale să ajungă în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 2027 nu au contribuit la consolidarea încrederii. Situația contrastează chiar și cu cea din Spania, care nu a mai avut un buget aprobat din 2023.

Toate acestea se reflectă pe piața obligațiunilor de stat. Obligațiunile franceze OAT pe 10 ani se tranzacționează la un randament de aproximativ 5%, în timp ce cele spaniole au un randament de circa 3,8%.

O țară în care reformele par imposibile

„În cele din urmă, principala problemă economică a Franței este că țara și-a pierdut capacitatea de a genera suficiente venituri fiscale pentru a finanța un stat social care a devenit pur și simplu prea costisitor”, rezumă Louis-Vincent Gave, strateg cu experiență la Gavekal Research.

„Incapacitatea Franței de a-și reorganiza statul social astfel încât să fie sustenabil din punct de vedere fiscal este principala cauză a tensiunilor actuale de pe piețe”, afirmă Edoardo Campanella, economist-șef la UniCredit Research, în cea mai recentă analiză transmisă clienților.

Acesta face apoi apel la tradițiile culturale franceze, amintind o observație a filosofului Raymond Aron, care spunea că francezii sunt un popor care, din când în când, face revoluții, dar nu face niciodată reforme.

Ideea că Franța este o țară în care reformele sunt aproape imposibile este răspândită nu doar în rândul investitorilor, ci și în elita politică franceză. La câteva luni după ce a câștigat alegerile prezidențiale din 2017, Emmanuel Macron declara: „Franța nu este o țară în care reformele sunt posibile. Mulți au încercat și au eșuat, pentru că francezii urăsc reformele”.

„Incapacitatea Franței de a pune în aplicare reforme împiedică țara să facă ceea ce așteaptă piețele: să reducă cheltuielile publice, care reprezintă aproximativ 57% din PIB, cu aproape 10 puncte procentuale peste nivelul Germaniei, și să redirecționeze în același timp resursele de la persoanele în vârstă către tineri”, explică Campanella.

„Pentru a recâștiga încrederea investitorilor, Parisul trebuie să depășească mentalitatea anti-reformă și să transmită un semnal clar piețelor internaționale”, adaugă economistul.

Strategul italian indică sistemul de pensii drept cel mai clar exemplu al acestei dileme. Franța, la fel ca restul Europei, se confruntă cu o realitate dificilă: creșterea speranței de viață și natalitatea scăzută fac inevitabile reformele sistemelor de pensii.

Nici Spania nu este ocolită de această problemă, însă reformele succesive ale pieței muncii au plasat-o într-o poziție mai bună decât Franța în această privință, subliniază el.

Campanella amintește că, în 2023, când Macron a încercat să majoreze vârsta legală de pensionare de la 62 la 64 de ani, una dintre cele mai scăzute de pe continent, Franța a fost cuprinsă de proteste.

În perspectiva alegerilor prezidențiale de anul viitor, principalii candidați au poziții diferite în privința vârstei de pensionare. Marine Le Pen a promis că o va menține la 62 de ani dacă va fi aleasă președinte, în timp ce Jean-Luc Mélenchon s-a angajat să o reducă și mai mult, până la 60 de ani.

În analiza sa, Louis-Vincent Gave consideră că Franța are în prezent două opțiuni. „Prima este reformarea radicală a statului social și, mai exact, creșterea numărului de ore lucrate, majorarea vârstei de pensionare cu cel puțin cinci ani, dacă nu chiar mai mult, și reducerea, în general, a cheltuielilor cu pensiile, care ocupă o parte prea mare din buget și lasă tot mai puțini bani pentru domenii precum educația”, afirmă acesta într-un raport recent adresat clienților.

A doua opțiune, formulată într-un mod mai puțin diplomatic, ar fi ieșirea din zona euro și devalorizarea monedei cu 50%.

„Acestea sunt soluțiile pe care politicienii onești ar trebui să le prezinte alegătorilor la următoarele alegeri prezidențiale. Din păcate, dependenți de ceea ce le servește Bruxelles-ul, niciunul dintre ei nu are curajul să le prezinte alegătorilor francezi”, deplânge analistul.

Între timp, acesta concluzionează: „Vidul politic care domină astăzi Franța (Macron rămâne în funcție, dar nu mai are putere și este prea vanitos pentru a demisiona și a convoca alegeri prezidențiale anticipate) amplifică și mai mult teama investitorilor de a-și plasa capitalul în Europa”.