Satul din nordul Spaniei cu stejari rebeli. Cea mai mare rezervație naturală de astfel de copaci din Europa

Publicat: 15 11. 2026, 08:03

Uneori, o călătorie începe de la o simplă confuzie. În acest caz, totul a pornit de la o etichetă greșită. În 1805, botanistul german Carl Ludwig von Willdenow a primit câteva exemplare de plante pentru ierbar. Pe etichetă era menționat că unul dintre ele provenea din Pirinei, iar botanistul l-a clasificat drept Quercus pyrenaica, stejarul pirinean, notează National Geographic.

În realitate, această specie este foarte puțin răspândită în Pirinei. Unul dintre cele mai importante refugii ale sale din Europa se află în sud-estul provinciei Álava, în Țara Bascilor, unde ocupă o suprafață de peste 3.500 de hectare.

În inima parcului natural

În mijlocul acestei păduri se află un sat așezat la poalele muntelui Soila, la aproximativ 40 de minute de Vitoria-Gasteiz, printre stânci calcaroase și pâlcuri de stejari. Korres este singura localitate locuită din Parcul Natural Izki, care se întinde pe mai mult de 9.000 de hectare.

Antoñana, cunoscută pentru zidul său medieval, considerat unul dintre cele mai frumoase din Țara Bascilor, și Bujanda, o altă localitate mai cunoscută, se află la marginea parcului. Korres are însă propriile motive pentru a atrage vizitatori.

Declarat ansamblu monumental de interes cultural în 1996, satul păstrează case din piatră bine conservate, dispuse de-a lungul a două străzi principale, care îl străbat de la nord la sud. Acestea sunt legate între ele prin pasaje înguste, care păstrează atmosfera medievală a așezării.

Se mai pot vedea urmele vechiului zid de apărare, un pod gotic peste albia naturală a râului, două fântâni cu adăpători și o spălătorie publică. Mai sus, pe primele pante ale muntelui Soila, se află biserica San Esteban, construită în secolul al XVI-lea. Clădirea impresionează prin dimensiunile sale și prin aspectul de fortificație.

O pădure care foșnește iarna

Astăzi, așezarea în mijlocul naturii este un privilegiu. În vremea vechiului Regat al Navarrei, însă, poziția sa era mai degrabă un dezavantaj, deoarece zona se afla la granița disputată dintre teritoriile lui Alfonso al VIII-lea al Castiliei și cele ale regilor Navarrei, Sancho cel Înțelept și fiul său, Sancho cel Puternic.

Bătăliile au rămas de mult în trecut. Astăzi, principala bogăție a zonei este peisajul natural, pe care vizitatorii îl pot descoperi mai bine pornind de la Centrul de Interpretare a Parcului Natural Izki, aflat în Korres. Centrul este punctul de plecare pentru explorarea pădurii.

Jurnalistul Xabier Bañuelos remarcă o apropiere poetică între două cuvinte din limba bască: ametza, denumirea stejarului pirinean, și ametsa, care înseamnă „vis”. „În Parcul Natural Izki, ambele cuvinte își schimbă digrafele fără ezitare sau reținere”, explică jurnalistul într-un articol dedicat pădurilor de fag, stejar și altor zone împădurite din Țara Bascilor, unde poate fi admirat peisajul de toamnă.

Visul are și o componentă sonoră. Stejarul pirinean își păstrează frunzele uscate pe ramuri în timpul iernii, în loc să le piardă, așa cum se întâmplă în cazul multor arbori foioși. Acestea capătă nuanțe arămii și foșnesc în bătaia vântului, asemenea unor zornăitoare naturale.

Parcul Natural Izki nu este acoperit doar de păduri de stejar pirinean (Quercus pyrenaica), specie de care depinde și ciocănitoarea de stejar, care caută larve în scoarța moale a copacilor. Zona cuprinde și păduri de fag și arin, iazuri și turbării în care cresc nuferi albi și plante carnivore.

Există aproximativ 15 trasee marcate care străbat aria protejată. Unul dintre ele este Los Arrieros, care leagă localitățile Quintana și Apellániz. Traseul are 10,3 kilometri, poate fi parcurs în aproximativ trei ore și are un nivel mediu de dificultate. Poteca veche de secole oferă ocazia de a descoperi îndeaproape pădurea de stejar pirinean.

O altă variantă este traseul Bujanda, care pornește din Korres și are 3,5 kilometri. Poate fi parcurs într-o oră și are un nivel redus de dificultate. Poteca urmează defileul râului Izki, printre pereți calcaroși unde își fac cuibul șoimii călători și drepnelele de stâncă.