Timp de secole, a te plimba pe străzile din Bozate, un cartier al localității Arizkun, din Valea Baztán, în Navarra, însemna să treci o graniță invizibilă. Agoții, cunoscuți și sub numele de cagoți în Franța, trăiesc și astăzi acolo, iar comunitatea lor a fost supusă uneia dintre cele mai îndelungate și dureroase forme de marginalizare socială din istoria Europei Occidentale, potrivit National Geographic.
De la începutul secolului al XIII-lea și până aproape de mijlocul secolului trecut, agoții au fost excluși sistematic din viața comunității. Li se interzicea să se căsătorească cu persoane din afara grupului, trebuiau să intre în biserică pe o ușă separată, mai mică decât cea folosită de ceilalți credincioși, și aveau propria cristelniță. Li se permitea să practice doar anumite meserii, precum tâmplăria și pietrăria, erau obligați să poarte pe haine un semn roșu în formă de labă de gâscă și nu aveau voie să desfășoare activități legate de producția alimentară sau de creșterea animalelor.
Cel mai greu de explicat era faptul că nu aveau nicio trăsătură fizică sau culturală care să îi deosebească de ceilalți locuitori. În lipsa unei explicații clare, de-a lungul secolelor au apărut numeroase teorii despre originea lor: că ar fi fost urmașii trupelor musulmane învinse în bătălia de la Poitiers, că ar fi participat la construirea Templului lui Solomon și ar fi fost pedepsiți pentru neglijență, că s-ar trage din invadatori vikingi sau din grupuri ariene vizigote ori că ar fi suferit de lepră, ca urmare a unei pedepse divine.
Pentru a lămuri această enigmă istorică, o echipă de cercetători în genetica populațiilor de la Universitatea Complutense din Madrid, în colaborare cu instituții internaționale, a realizat primul studiu genomic dedicat acestei comunități. Rezultatele au fost publicate în revista științifică iScience, editată de Cell Press.
Cercetătorii au analizat genomul complet și doi markeri genetici moșteniți pe linie maternă, respectiv paternă: ADN-ul mitocondrial, transmis de mamă, și cromozomul Y, prezent la bărbați. În total, au fost analizate probe de la 125 de persoane din cartierul Bozate, din Valea Baztán și din Navarra.
Datele au fost comparate cu informații genetice provenite din diferite regiuni ale Peninsulei Iberice, din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Astfel, cercetătorii au putut verifica teoriile istorice despre originea agoților și au identificat explicația care se potrivește cel mai bine cu rezultatele genetice.
Genomul agoților nu prezintă contribuții genetice din Africa de Nord sau din Orientul Mijlociu. Prin urmare, ipotezele privind o posibilă origine berberă, musulmană sau evreiască nu sunt susținute de date. De asemenea, cercetătorii nu au identificat o componentă genetică specifică Europei de Nord, ceea ce exclude o legătură cu vikingii. Absența strămoșilor din Europa Centrală contrazice și teoria unei origini gotice sau vizigote.
Profilul genetic al agoților se încadrează în diversitatea populațiilor din sud-vestul Europei și prezintă cele mai puternice asemănări cu populațiile din Valea Baztán, Navarra și Munții Bascilor, de ambele părți ale Pirineilor.
Prin analize genetice detaliate, cercetătorii au confirmat că agoții formează o microstructură distinctă în cadrul populației basce. Cu alte cuvinte, strămoșii lor provin din aceeași regiune, dar comunitatea a rămas izolată din cauza barierelor sociale.
Datele genetice arată că evoluția demografică a agoților a început să se diferențieze de cea a comunităților vecine în jurul secolelor al XII-lea și al XIII-lea. Genetica nu poate explica singură motivele culturale sau religioase ale discriminării, însă perioada coincide cu o etapă de profundă instabilitate politică și religioasă în Pirinei.
Atunci au avut loc ascensiunea și persecutarea catarismului, alături de reorganizarea altor mișcări considerate eretice și de marginalizarea unor comunități în contextul epidemiilor, precum lepra. Într-o perioadă dominată de suspiciuni religioase și temeri legate de sănătate, orice grup perceput ca diferit putea deveni o țintă a excluziunii.
Ipoteza cea mai plauzibilă, în lumina datelor istorice și genetice disponibile, este că agoții proveneau din comunități locale din Pirinei care au adoptat doctrine religioase disidente, precum catarismul, și au fost apoi supuse unei respingeri sociale transmise din generație în generație.
Dacă agoții nu provin dintr-o altă regiune, de ce există mici diferențe genetice între ei și vecinii lor? Explicația nu ține de geografie, ci de istoria socială a comunității.
ADN-ul agoților păstrează urmele acestei izolări în mai multe moduri. În primul rând, comparația genomurilor arată că aproape toți membrii comunității au fragmente mici și identice de ADN, moștenite de la un strămoș comun. Acest fenomen este cunoscut în genetică drept identitate prin descendență (IBD). El arată că, timp de secole, comunitatea a avut la dispoziție un fond genetic limitat.
În al doilea rând, estimările privind numărul efectiv de persoane care au contribuit, de-a lungul generațiilor, la fondul genetic al populației au arătat o scădere progresivă. Acest indicator, numit dimensiunea efectivă a populației (Ne), reflectă faptul că numărul potențialilor parteneri din interiorul comunității s-a redus de la o generație la alta.
Această înrudire acumulată în timp explică o a treia constatare: fiecare individ prezintă în propriul genom semne de consangvinitate, adică porțiuni de ADN moștenite în formă identică de la ambii părinți. Acestea sunt măsurate prin segmentele de homozigoție (ROH).
Nu înseamnă că agoții se căsătoreau sistematic cu rude apropiate. Problema era mai subtilă: într-o comunitate atât de mică și interconectată, era foarte probabil ca ambii părinți ai unei persoane să aibă, fără să știe, un strămoș comun. Cele trei tipuri de analize genetice, înrudirea comună, dimensiunea redusă a populației și nivelul ridicat de consangvinitate individuală, indică aceeași concluzie: secole de căsătorii în interiorul comunității, impuse de izolarea socială.
Începând însă cu secolul al XIX-lea, stigmatul a început să se estompeze, iar căsătoriile dintre agoți și persoane din afara comunității au devenit tot mai frecvente. Analiza amestecului genetic identifică un flux continuu de gene începând tocmai din secolul al XIX-lea, în concordanță cu „deschiderea” comunității consemnată în documentele istorice.
În cazul agoților de astăzi care au și strămoși din afara comunității, aproximativ 70% din structura genetică provine din fondul genetic inițial, iar 30% provine în principal de la populațiile din Valea Baztán și din zonele învecinate.
Timp de generații, discriminarea agoților a fost justificată prin presupusa lor „natură diferită”, prin existența unui anumit marker biologic sau printr-o origine străină considerată imposibil de schimbat. Datele genetice arată însă că nu a existat niciodată o graniță biologică reală între ei și vecinii lor. A existat, în schimb, o barieră construită prin norme sociale, dogme și prejudecăți istorice, care le-a influențat în cele din urmă și structura genetică, prin izolarea impusă.
Studiul arată că genetica populațiilor nu înseamnă doar analiza ADN-ului în laborator. Folosită cu rigoare, această disciplină poate contribui la înțelegerea istoriei, la demontarea miturilor și la recuperarea unor pagini uitate ale trecutului.