Ce înseamnă cu adevărat să fii „popor latin”: ce ne leagă istoric de italieni

Legătura dintre cele două popoare este reală, dar mai complexă decât imaginea simplificată a dacilor și romanilor din manualele școlare. Ea începe în Antichitate, continuă prin limbă și cultură, este reinterpretată în secolul al XIX-lea și capătă astăzi o dimensiune nouă prin milioanele de relații personale, familiale și profesionale create între România și Italia.

„Popor latin” nu înseamnă rasă sau origine biologică pură

În sensul folosit astăzi, un popor este numit latin în primul rând pentru că vorbește o limbă romanică, adică o limbă provenită din latină. Din această familie fac parte italiana, româna, franceza, spaniola, portugheza, catalana și alte limbi sau varietăți regionale.

Ce pedeapsă a primit o tânără care a făcut un atac de panică și a tras frâna de urgență într-un tren

Descoperire spectaculoasă în Marea Mediterană. Sicilia și Malta au fost legate printr-o fâșie de uscat

Prin urmare, termenul „latin” nu definește o rasă și nu presupune că populațiile actuale ar fi formate exclusiv din descendenții romanilor veniți din Peninsula Italică. Nici italienii de astăzi nu sunt urmașii unui singur popor antic. Peninsula Italică a fost locuită de latini, etrusci, sabini, samniți, greci, celți și numeroase alte comunități, peste care s-au suprapus, de-a lungul secolelor, noi migrații și dominații.

Același lucru este valabil pentru români. Formarea lor a implicat populațiile locale din spațiul dunărean și balcanic, romanizarea, deplasări de populație și contacte îndelungate cu slavi, greci, maghiari, turci și alte comunități. A vorbi despre latinitate înseamnă, așadar, a vorbi despre continuitatea unei limbi și a unei civilizații, nu despre „puritatea” unei populații.

Cum a ajuns latina la nordul Dunării

În anul 106, după războaiele purtate de împăratul Traian împotriva regelui Decebal, o parte a Daciei a fost transformată în provincie romană. Administrația, armata, comerțul și viața urbană au adus în regiune latina folosită în Imperiu.

Limba din care s-a format româna nu a fost însă latina literară a lui Cicero sau Vergiliu, ci latina vorbită în viața de zi cu zi de militari, coloniști, negustori, funcționari și populațiile romanizate. Această limbă varia de la o regiune la alta și a continuat să se transforme după destrămarea unității politice a Imperiului Roman.

Stăpânirea romană asupra provinciei Dacia a durat aproximativ 165 de ani, până la retragerea administrației și a armatei romane, în timpul împăratului Aurelian, în jurul anilor 271–275. Procesul de formare a limbii române nu poate fi însă redus doar la granițele și durata acestei provincii. Romanitatea orientală s-a dezvoltat într-un spațiu mai larg, de o parte și de alta a Dunării, unde latina fusese folosită timp de secole.

Locul exact și etapele etnogenezei românești au generat dezbateri îndelungate între istorici. Existența unei limbi romanice orientale este însă certă. Româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna păstrează urmele acelei romanități dezvoltate în estul și sud-estul Europei.

De ce româna și italiana seamănă atât de mult

Româna și italiana nu provin una din cealaltă. Ele sunt limbi-surori, dezvoltate separat din varietăți ale latinei vorbite. Asemănările nu sunt rezultatul unei imitări recente a limbii italiene, ci al originii comune.

Cuvinte esențiale ale vieții cotidiene păstrează această înrudire: mamă și mamma, frate și fratello, noapte și notte, soare și sole, pâine și pane, cânt și canto. Formele nu sunt identice, deoarece fiecare limbă a trecut prin propriile schimbări fonetice și gramaticale.

Româna s-a dezvoltat la marginea estică a lumii romanice și a intrat în contact intens cu limbile slave, greaca, maghiara, turca și alte limbi din regiune. Italiana s-a format în Peninsula Italică din mai multe varietăți romanice, iar limba standard s-a bazat în mare măsură pe tradiția literară toscană.

Româna a păstrat, în același timp, trăsături latine dispărute sau transformate în alte limbi romanice și a dezvoltat particularități proprii. Articolul hotărât așezat la sfârșitul substantivului – omul, casa – o deosebește clar de italiană, unde articolul este plasat înainte: l’uomo, la casa.

Numele „român” păstrează memoria Romei

Una dintre cele mai puternice legături cu lumea romană se află chiar în numele poporului. Termenul „român” provine din latinescul Romanus, care însemna „roman”. Dicționarul Treccani indică aceeași origine pentru forma italiană romeno, provenită din românescul român.

Păstrarea acestui nume este importantă deoarece arată felul în care vorbitorii limbii s-au identificat de-a lungul timpului. Ei nu și-au numit limba „dacă”, ci „română”, conservând, prin transformări fonetice firești, numele asociat romanității.

În documentele străine medievale, românii au fost desemnați adesea prin forme ale numelui „vlah”. În interiorul comunității, formele derivate din Romanus au continuat însă să fie folosite. Astfel, numele actual al României nu este o invenție fără rădăcini, ci reflectă o memorie lingvistică veche.

Latinitatea românilor a fost redescoperită politic și cultural

Originea latină a limbii era cunoscută de cărturari, dar a căpătat o importanță politică deosebită în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Reprezentanții Școlii Ardelene au folosit argumentul romanității pentru a susține vechimea și drepturile românilor din Transilvania.

În secolul al XIX-lea, elitele românești au privit tot mai mult spre Occidentul latin. Alfabetul chirilic, folosit în mod tradițional pentru scrierea limbii române, a fost înlocuit treptat cu alfabetul latin. Institutul de Lingvistică al Academiei Române arată că trecerea oficială s-a produs în jurul anului 1860, după o perioadă în care fusese utilizat un alfabet de tranziție.

În aceeași perioadă, vocabularul românesc s-a modernizat prin numeroase împrumuturi neolatine, în special din franceză, dar și din italiană și din latina savantă. Unele cuvinte care par astăzi dovada unei continuități directe pot fi, de fapt, împrumuturi introduse relativ târziu. De aceea, lingviștii fac diferența între vocabularul moștenit din latină și cuvintele neolatine intrate în epoca modernă.

România și Italia și-au construit aproape simultan statele moderne

Secolul al XIX-lea a apropiat cele două țări și prin experiențe politice comparabile. Principatele Moldovei și Țării Românești s-au unit în 1859, iar Regatul Italiei a fost proclamat în 1861. În ambele spații, ideea unității naționale a fost legată de limbă, istorie și depășirea fragmentării politice.

Românii urmăreau cu interes mișcarea italiană de unificare, cunoscută sub numele de Risorgimento, iar figuri precum Giuseppe Garibaldi au devenit simboluri cunoscute și în spațiul românesc. Paralela nu trebuie împinsă prea departe, deoarece situațiile politice erau diferite, însă idealurile naționale ale epocii au creat o puternică simpatie reciprocă.

Relațiile diplomatice oficiale dintre România și Italia au fost stabilite în 1879, după recunoașterea independenței României. Potrivit Ministerului italian al Afacerilor Externe, schimbul scrisorilor de acreditare ale primilor reprezentanți diplomatici s-a desfășurat între decembrie 1879 și februarie 1880.

Suntem rude lingvistice, nu copii identice ale Romei

Latinitatea nu a produs societăți identice. Italia a rămas centrul geografic al lumii romane occidentale și al Bisericii Catolice, în timp ce teritoriile românești s-au dezvoltat la frontiera dintre Europa Centrală, Balcani și lumea răsăriteană, sub influența creștinismului ortodox.

Istoria diferită explică de ce românii și italienii pot recunoaște în limbile și gesturile celuilalt ceva familiar, fără ca cele două culturi să fie interschimbabile. Apropierea vine dintr-un strat vechi, peste care fiecare societate a adăugat influențe proprii.

Chiar și asemănările de temperament atribuite frecvent popoarelor latine trebuie privite cu precauție. Ideea că românii și italienii ar fi în mod natural mai expansivi, mai afectuoși sau mai orientați spre familie ține mai curând de stereotipuri culturale decât de o moștenire demonstrabilă a Romei antice.

Legătura de astăzi este mai mult decât o moștenire antică

Relația dintre români și italieni nu mai este doar una simbolică. Migrația începută după 1989 a creat una dintre cele mai mari comunități românești din străinătate. Sute de mii de familii au astăzi legături directe cu ambele țări, iar italiana a devenit pentru numeroși copii români o a doua limbă maternă.

În sens invers, companiile și comunitățile italiene au devenit o prezență importantă în România. Relațiile personale, căsătoriile, munca, școala și circulația între cele două țări au transformat vechea înrudire lingvistică într-o experiență socială contemporană.

A fi „popor latin” nu înseamnă, prin urmare, a trăi din prestigiul unei ascendențe romane presupus pure. Înseamnă a vorbi o limbă care continuă latina și a aparține unei istorii culturale modelate, direct sau indirect, de civilizația romană. Românii și italienii nu sunt același popor, dar limbile lor păstrează două evoluții distincte ale aceleiași moșteniri.

Știați că? Cuvântul „român” provine din latinescul Romanus, cu sensul de „roman”. Numele poporului și al limbii păstrează astfel, după aproape două milenii, una dintre cele mai vizibile urme ale romanității orientale.

Poate te interesează și: Conferința „România-Italia. Dialog cultural și reglementări legislative”