Natașa Dănilă Popescu. Povestea româncei care sprijină femeile vulnerabile din Torino. Ce a descoperit despre femeile care trăiesc pe străzi și despre româncele care se tem să ceară ajutor

Născută la Sibiu și crescută în comunitatea rușilor lipoveni din Carcaliu, în Dobrogea, Natașa Dănilă Popescu trăiește în Italia din 2003. A fondat asociația Raduga, s-a implicat în reprezentarea comunității românești din Piemont și, în ultimii patru ani, a lucrat direct cu persoane fără adăpost și cu femei afectate de violență ori exploatare. Am discutat despre cazurile care au marcat-o, dificultățile românilor din Italia și pașii prin care o persoană vulnerabilă poate cere ajutor.

Femeile care ajung în adăpost: vieți schimbate de boală, violență și sărăcie

1. Lucrați într-un adăpost pentru femei vulnerabile și ieșiți noaptea pe străzile orașului Torino pentru a oferi sprijin persoanelor expuse exploatării. Care este povestea unei femei pe care ați întâlnit-o și care v-a rămas în suflet? Firește, fără detalii care i-ar putea dezvălui identitatea.

Este greu să aleg o singură poveste, pentru că în acești patru ani am întâlnit femei ale căror experiențe m-au marcat profund și care, într-un fel sau altul, continuă să mă însoțească și după ce îmi termin ziua de lucru.

Mă gândesc la N., o femeie care a trăit foarte mulți ani pe străzile din Torino, într-o piață aglomerată prin care treceau zilnic sute de oameni. Acolo dormea, cerșea, mânca și își petrecea aproape tot timpul, acceptând doar din când în când să intre într-un adăpost de noapte, pentru un duș, o masă caldă și câteva ore de odihnă, după care se întorcea în același loc.

Ceea ce a schimbat lucrurile a fost perseverența unei psihiatre care trecea frecvent prin piață, se oprea să vorbească cu ea, uneori îi aducea ceva de mâncare și care, cu multă răbdare, a reușit să-i câștige încrederea și să o convingă să accepte tratament. Eu am cunoscut-o pe N. când era deja în structura noastră, sub tratament, o femeie liniștită, cu care puteai purta conversații lungi și cu sens. Fusese asistentă medicală, avusese o viață socială, o familie și devenise mamă, însă apariția unei boli psihice, lipsa tratamentului și neînțelegerea din partea celor apropiați îi schimbaseră radical existența. Fusese îndepărtată de familie, copilul ajunsese în adopție, iar ea petrecuse ani întregi pe stradă.

Astăzi urmează un tratament care o ajută să-și țină boala sub control și continuăm să lucrăm împreună pentru ca ea să-și recapete autonomia. Vorbește adesea despre fiul ei și trăiește cu speranța că într-o zi îl va revedea sau că el o va căuta când va deveni major.

Există însă și povești care se termină tragic, iar una dintre cele care mă dor și astăzi este cea a lui P., o femeie venită din Europa de Est în căutarea unui trai mai bun, așa cum am făcut-o mulți dintre noi. A cunoscut un bărbat de care s-a îndrăgostit, dar care, în timp, a devenit exploatatorul ei. Era o femeie extraordinar de frumoasă, elegantă și îngrijită, însă viața ei a luat o întorsătură dramatică, iar dependența de alcool a dus-o treptat pe stradă și apoi în adăpostul nostru.

Într-o zi a ieșit și nu s-a mai întors. Am aflat ulterior că fusese găsită moartă la marginea orașului, iar din informațiile pe care le-am primit, ancheta a fost una foarte sumară. A fost înmormântată de primărie, fără ca noi să fim anunțați, iar eu și colegii mei am căutat-o prin cimitir pentru a-i găsi mormântul și a-i putea lăsa o fotografie și un ultim omagiu. Îmi amintesc foarte bine acel moment și sentimentul de revoltă și neputință pe care l-am trăit. M-a durut gândul că un om poate să dispară aproape în tăcere, fără ca cineva să se întrebe suficient ce s-a întâmplat cu el.

Mă gândesc și la V., o femeie africană al cărei drum spre Europa a trecut prin lagărele din Libia, unde a fost traficată, violată și bătută, experiențe care au lăsat inevitabil urme adânci. Ajunsă în Italia, a încercat să-și reconstruiască viața, a întemeiat o familie și a avut doi copii, însă violența a reapărut, iar copiii au ajuns în cele din urmă în adopție. Au urmat dependența de alcool, trecerea prin mai multe adăposturi, munca în condiții precare și încercarea permanentă de a supraviețui.

Când mă gândesc la ea, mă întreb câtă suferință poate acumula o persoană fără să primească sprijinul necesar pentru a o depăși. Copiii trebuiau protejați, fără îndoială, dar cine s-a ocupat de mamă? Cine a ajutat-o să facă față tuturor violențelor, pierderilor și traumelor prin care trecuse? Uneori, sistemul reușește să intervină într-o situație de urgență, dar nu reușește să ofere continuitatea de care omul are nevoie pentru a-și reconstrui viața.

Aceste trei femei au avut destine diferite, dar poveștile lor m-au făcut să înțeleg cât de fragil este echilibrul pe care ne construim existența și cât de ușor putem ajunge să judecăm o persoană fără să știm nimic despre trecutul ei. Când vedem pe cineva cerșind, dormind pe stradă, consumând alcool sau practicând prostituția, vedem doar o mică parte din viața acelui om, fără să știm cine a fost înainte, ce a pierdut, ce violențe a suferit sau de câte ori a încercat să se ridice.

Ceea ce mi se pare cel mai greu în această muncă este sentimentul de neputință pe care îl trăiești uneori. Întâlnim oameni după ani întregi de marginalizare, abandon și suferință, când problemele s-au acumulat atât de mult încât fiecare pas înainte presupune un efort enorm. Uneori reușim să obținem rezultate importante, alteori progresele sunt aproape imperceptibile, iar câteodată, în ciuda tuturor eforturilor, pierdem oameni. Și este imposibil să nu te întrebi dacă ai făcut suficient.

Am învățat însă că ajutorul nu poate fi impus și că nu putem decide în locul celorlalți, oricât de mult ne-am dori să-i vedem bine. Putem să ascultăm, să construim relații de încredere, să oferim sprijin și posibilități concrete, respectând ritmul și alegerile fiecăruia. Este o muncă ce necesită multă răbdare și în care trebuie să accepți că nu toate poveștile vor avea finalul pe care ți l-ai dori.

Înainte să lucrez în acest domeniu, probabil că nici eu nu înțelegeam pe deplin ce se ascunde în spatele unei persoane care trăiește pe stradă sau refuză ajutorul care i se oferă. Astăzi știu că în spatele fiecărei astfel de situații există o poveste mult mai complexă decât ceea ce se vede din exterior și că, uneori, diferența o poate face pur și simplu cineva care nu renunță să se oprească, să asculte și să încerce din nou. Iar gândul care mă însoțește cel mai des este cât de diferite ar fi putut fi viețile acestor femei dacă ajutorul potrivit ar fi venit la timp, înainte ca suferința să se transforme în ani de singurătate, marginalizare și abandon.

2. Care sunt cele mai frecvente situații care le aduc pe femei în adăpostul în care lucrați? Vorbim despre violență domestică, sărăcie, pierderea locuinței, exploatare sau despre probleme care se acumulează în timp?

Din ceea ce am văzut în acești patru ani, rareori o femeie ajunge într-un adăpost dintr-un singur motiv. De cele mai multe ori, în spatele situației în care o întâlnim există ani întregi de violență, sărăcie, abandon, exploatare, probleme de sănătate mintală sau dependențe. Sunt probleme care se adună, se alimentează reciproc și care, la un moment dat, devin imposibil de gestionat fără ajutor.

Îmi vine în minte o tânără pe care am cunoscut-o în adăpost. Propria mamă și bunică, cele care ar fi trebuit să o protejeze, au fost cele care au împins-o spre prostituție și consumul de droguri. M-am întrebat de multe ori ce șanse a avut această fată să crească altfel, să învețe ce înseamnă o relație sănătoasă, să aibă încredere în oameni, dacă tocmai familia ei a fost cea care a expus-o abuzurilor? Și cum putem să-i cerem apoi, odată ajunsă adultă, să renunțe la droguri, să muncească și să aibă o viață stabilă, fără să ținem cont de punctul din care a plecat?

Mă gândesc și la tinerii care și-au petrecut copilăria și adolescența în comunități rezidențiale pentru minori și cărora, la 18 ani, li se cere să devină brusc adulți independenți. Nu este imposibil să-și construiască o viață echilibrată, dar de câte resurse și cât sprijin au nevoie pentru a reuși?

O altă realitate pe care o întâlnesc frecvent este cea a diagnosticului dublu, când o boală psihiatrică coexistă cu o dependență de alcool sau de droguri. Sunt situații foarte complicate, în care persoana ar avea nevoie de un sprijin coordonat din partea mai multor servicii, dar care, în practică, nu reușesc întotdeauna să comunice și să lucreze împreună.

Și aici apare ceea ce eu consider o altă formă de violență, violența instituțională. Mă refer la așteptările interminabile, la birocrație, la oamenii trimiși de la un serviciu la altul, în timp ce problemele lor se agravează. Cunosc profesioniști care fac eforturi extraordinare, dar uneori sistemul este atât de fragmentat și de lent încât ajunge să producă și mai multă suferință.

Un adăpost poate oferi un loc sigur, un pat și o masă caldă, dar nu poate șterge ani întregi de suferință. Pentru mine, adevărata muncă începe atunci când încercăm, împreună cu fiecare femeie, să reconstruim puțin câte puțin încrederea, stabilitatea și posibilitatea de a face propriile alegeri. Și asta cere timp, uneori mult mai mult decât este dispus sistemul să ofere.

Româncele din Italia: când munca și stabilitatea dispar

3. Întâlniți și multe românce. Ce dificultăți au acestea în comun? Există situații specifice femeilor care au plecat din România sperând să-și construiască o viață mai bună în Italia?

Întâlnesc multe românce, atât în adăpost, cât și pe stradă, iar poveștile lor mă ating într-un mod aparte, pentru că și eu și familia mea am plecat din România în căutarea unui viitor și cunosc, chiar dacă experiența mea a fost diferită, dificultățile pe care le presupune construirea unei vieți într-o altă țară.

Colegii mei cu mai multă experiență îmi povesteau că, la începutul anilor 2000, când migrația românească a devenit masivă, româncele erau mai degrabă în trecere prin adăposturile nocturne. Multe lucrau ca îngrijitoare de bătrâni, locuind în casa persoanei asistate, iar când aceasta murea sau raportul de muncă se încheia, rămâneau fără serviciu și fără locuință. Petreceau câteva nopți în adăpost, până găseau o altă familie la care să lucreze.

Mă gândesc adesea la cât de grea este viața femeilor care lucrează la ceea ce noi numim „fix”, locuind permanent cu persoana îngrijită. Este o muncă epuizantă fizic și psihic, mai ales dacă bătrânul este imobilizat la pat sau are nevoie de supraveghere continuă. Multe renunță chiar și la zilele libere pentru a câștiga mai mult și a trimite bani acasă, neglijându-și propria sănătate. Trăiesc ani întregi între aceiași patru pereți, cu foarte puțină viață socială, iar singurătatea și oboseala își lasă inevitabil amprenta.

Astăzi, printre româncele pe care le întâlnesc în adăpost, există și situații mult mai complexe, la care se adaugă probleme de sănătate mintală, dependențe, violență sau pierderea oricărei forme de stabilitate. Îmi amintesc de o femeie care fusese antreprenoare în România, independentă financiar, cu o viață socială activă și o situație economică foarte bună. Apariția unei boli psihice i-a schimbat radical viața, iar astăzi locuiește într-o structură a Centrului de Sănătate Mintală și trăiește dintr-o pensie de invaliditate civilă.

Povestea ei m-a impresionat pentru că mi-a amintit cât de fragilă este stabilitatea pe care credem că o avem și că vulnerabilitatea nu ține neapărat de sărăcie, educație sau de ceea ce am reușit să construim în viață.

Cred că ceea ce au în comun multe dintre aceste femei este lipsa unei rețele de sprijin atunci când lucrurile încep să meargă prost. La asta se adaugă uneori rușinea de a recunoaște în fața familiei că nu au reușit, teama de a cere ajutor și presiunea de a continua să trimită bani acasă, chiar și atunci când ele însele abia se mai descurcă.

4. Ați întâlnit femei care aveau un loc de muncă, poate chiar o familie, dar care au ajuns într-o situație de vulnerabilitate? Cât de repede se poate schimba viața unei persoane aparent stabile?

Da, și poate că acesta este unul dintre lucrurile care continuă să mă macine zilnic în munca mea. Am cunoscut femei care au avut o profesie, o familie, o casă, o viață socială, care au muncit și au făcut planuri de viitor, exact ca mine, ca noi toți. Iar astăzi trăiesc într-un adăpost.

Când le afli poveștile, începi inevitabil să te gândești la cât de fragile sunt, de fapt, lucrurile pe care le considerăm sigure. Mă gândesc la o femeie venită din Europa de Est, care fusese profesoară în țara ei. Astăzi locuiește în adăpost. Când stau de vorbă cu ea, mă gândesc la profesoara care a fost, la planurile pe care le avea și la viața pe care și-o imaginase când a plecat de acasă. Și mă întreb câte lucruri trebuie să se întâmple în viața unui om pentru ca tot ceea ce construise să se destrame.

Am observat că ne este mai ușor să credem că asemenea situații li se întâmplă doar celor care au făcut alegeri greșite. Poate pentru că așa ne simțim noi mai în siguranță. Dar o boală, o despărțire, pierderea locului de muncă sau a sprijinului familiei pot schimba radical viața oricăruia dintre noi. Și nu întotdeauna avem puterea sau resursele să ne descurcăm singuri.

Suntem în 2026 și încă vorbim în șoaptă despre sănătatea mintală. Depresia, tulburările psihice, tratamentul psihiatric sunt încă subiecte înconjurate de rușine și prejudecăți, mai ales în comunitatea noastră românească, unde persistă ideea că trebuie să fii puternic, să strângi din dinți și să mergi înainte indiferent de greutăți.

Dar depresia este o boală, iar epuizarea profesională, acel burnout despre care vorbim tot mai des, poate avea consecințe serioase asupra sănătății. Sunt probleme care trebuie luate în serios și pentru care este nevoie de sprijin specializat și, atunci când este necesar, de tratament. Nu este suficient să-i spui unui om să fie puternic, să gândească pozitiv sau să se adune, pentru că alții o duc mai rău.

O depresie netratată se poate agrava, poate afecta relațiile, capacitatea de a munci și chiar posibilitatea de a avea grijă de tine. Încetul cu încetul, omul se izolează, pierde legătura cu cei din jur și ajunge într-un punct în care nu mai găsește nici măcar puterea de a cere ajutor.

Înainte de a ajunge într-un adăpost, aceste femei au fost profesoare, mame, asistente medicale, antreprenoare, femei cu planuri și responsabilități, asemenea nouă. Unele au pierdut aproape totul în câțiva ani, altele în câteva luni. Iar când ajung în situația de a cere ajutor, de multe ori sunt privite doar prin prisma problemelor pe care le au astăzi, ca și cum trecutul lor nu ar mai conta. Eu încerc să nu uit niciodată că femeia din fața mea este mult mai mult decât situația în care se află. Și dacă există ceva ce am înțeles din această muncă, este că nimeni nu ar trebui să ajungă să piardă totul înainte ca noi, ca societate, să începem să-l ascultăm și să-l ajutăm.

Pe străzile din Torino, noaptea: cum se câștigă încrederea

5. O parte a activității dumneavoastră se desfășoară noaptea, în contact direct cu persoanele care practică munca sexuală. Cum decurge o asemenea intervenție și cum reușiți să câștigați încrederea unei persoane care poate avea motive să se teamă de cei care se apropie de ea?

Ieșirile nocturne sunt o parte a muncii mele la care țin foarte mult, pentru că ne permit să intrăm în contact direct cu persoane pe care, de multe ori, societatea preferă să nu le vadă. Echipa noastră de stradă este formată din trei persoane: un șofer, un operator social și un mediator intercultural. Ieșim cu o mașină inscripționată cu numele fundației și parcurgem străzile din Torino, oprindu-ne pentru a sta de vorbă cu persoanele care practică munca sexuală. Uneori ni se întâmplă să ne oprească și poliția, întrebându-ne cine suntem și ce facem acolo la ore atât de târzii.

Avem cu noi ceai, cafea, apă, sucuri, prezervative, geluri lubrifiante, produse de igienă și materiale informative despre prevenirea infecțiilor cu transmitere sexuală și importanța controalelor medicale. Sănătatea este primul nostru punct de contact, modalitatea prin care ne apropiem și începem să construim o relație. Colaborăm cu un centru multidisciplinar de sănătate sexuală din Torino, un centru de excelență, iar uneori una dintre asistentele medicale ale centrului ne însoțește în intervențiile noastre nocturne, ceea ce ne permite să oferim informații și sprijin medical mai direct.

Dincolo de materialele pe care le distribuim, cel mai important lucru pe care îl oferim este disponibilitatea de a asculta. Nu ne apropiem de aceste persoane cu prejudecăți și nici nu ne prezentăm drept salvatorii lor. Nu suntem acolo să le spunem cum ar trebui să trăiască, să le judecăm alegerile sau să le convingem că noi știm ce este mai bine pentru ele. Ne oprim, întrebăm cum se simt, dacă au nevoie de ceva și, de multe ori, pur și simplu stăm de vorbă. Uneori discutăm despre sănătate, alteori despre familie, copii sau problemele de zi cu zi. Și poveștile lor sunt adesea foarte dificile, dar nu le cerem să ni le povestească. Le ascultăm atunci când ele aleg să ni le împărtășească.

Majoritatea persoanelor pe care le întâlnim ne cunosc deja, au încredere în noi și vorbesc cu plăcere cu noi. Ne povestesc despre clienți, despre problemele pe care le au cu aceștia, despre cerințele pe care le au din partea clienților, despre pericolele pe care le întâmpină (deseori sunt bătute de clienți, tocmai de aceea, chiar și cele care nu sunt exploatate, plătesc pe cineva să aibă grijă de ele în stradă).

Dar această încredere nu apare peste noapte, se construiește prin prezență constantă, discreție și respectarea limitelor fiecăruia. De exemplu, dacă în timp ce discutăm se apropie un client, noi ne retragem imediat, pentru că nu vrem ca prezența noastră să interfereze cu activitatea lor sau să le creeze dificultăți.

În munca mea de mediator intercultural am învățat și că faptul de a vorbi aceeași limbă sau de a proveni din aceeași țară nu garantează automat încrederea. Mi se întâmplă să întâlnesc românce care refuză să vorbească românește cu mine și respect acest lucru fără să insist. Motivele pot fi multiple: teama de a fi recunoscute, rușinea, experiențe negative în propria comunitate sau pur și simplu dorința de a păstra o anumită distanță. Nu am nevoie să mi se explice refuzul. Dacă preferă să vorbim în italiană, vorbim în italiană.

Nu toate persoanele care practică munca sexuală sunt victime ale traficului de ființe umane. Există însă situații de exploatare, constrângere și violență, iar rolul nostru este să oferim informații despre drepturi, despre serviciile medicale și sociale disponibile și despre posibilitățile de protecție, fără să forțăm discuții sau decizii. Uneori, după luni de întâlniri și conversații aparent banale, o persoană ajunge să ne vorbească despre o situație dificilă sau să ne ceară ajutor.

6. Ați întâlnit românce care au ajuns în Italia în urma unor promisiuni false privind un loc de muncă sau o relație sentimentală și au descoperit ulterior că sunt exploatate? Cât de frecvente sunt asemenea situații în activitatea dumneavoastră?

Da, întâlnim asemenea situații destul de frecvent, nu sunt deloc cazuri izolate. Nu pot oferi un procent exact în ceea ce privește româncele, dar promisiunile false de muncă sau ale unei vieți mai bune sunt mecanisme de exploatare pe care le întâlnim des.

Îmi vine în minte o întâmplare petrecută cu foarte mulți ani în urmă, când abia venisem în Italia. Mama mea locuia cu chirie împreună cu o prietenă și, pentru a împărți cheltuielile, au primit în gazdă un tânăr român care spunea că lucrează ca șofer de tir. Era mai mereu plecat și avea nevoie de cameră doar în zilele libere.

La un moment dat, a adus o fată pe care a prezentat-o drept logodnica lui, spunând că urmau să se căsătorească. Fata confirma povestea și nimic nu părea suspect. După o vreme, într-o zi în care mama era la serviciu, poliția a intrat în locuință și l-a arestat. Abia atunci am aflat că bărbatul se ocupa cu exploatarea sexuală a unor fete, iar presupusa lui logodnică era una dintre ele.

Întâmplarea mi-a rămas în minte pentru că totul se petrecuse atât de aproape de noi, fără să bănuim nimic. Astăzi, privind lucrurile prin prisma experienței mele profesionale, mă gândesc la acea fată și la cât de greu poate fi să recunoști exploatarea, chiar și atunci când se desfășoară sub ochii tăi.

De aceea, cred că ar trebui să ne întrebăm mai puțin cum au putut aceste femei să creadă anumite promisiuni și mai mult cum reușesc exploatatorii să profite de încrederea și de speranța lor într-o viață mai bună. Responsabilitatea aparține celui care exploatează, nu celui care a avut încredere.

7. Ce le împiedică pe femeile exploatate să ceară ajutor? Frica de agresori, dependența financiară, lipsa documentelor, rușinea sau neîncrederea în autorități?

Cred că toate motivele enumerate sunt prezente, dar frica rămâne unul dintre cele mai mari obstacole. Și nu vorbesc doar despre frica de violență fizică, ci despre forme de control psihologic atât de puternice, încât uneori, privite din exterior, sunt greu de înțeles.

Un exemplu care mi se pare foarte relevant este cel al femeilor nigeriene victime ale traficului de ființe umane. Multe dintre ele plecau spre Europa cu promisiunea unei vieți mai bune, asumându-și datorii uriașe pentru călătorie, pe care trebuiau apoi să le restituie așa-numitelor „madame”, femei care le controlau și le exploatau.

Înainte de plecare, unele erau supuse unor ritualuri tradiționale numite „juju”, prin care jurau să-și plătească datoriile și să nu vorbească despre exploatatori. Erau convinse că, dacă încălcau jurământul, asupra lor sau a familiilor rămase în Nigeria se puteau abate boli, moarte sau alte nenorociri. La acestea se adăugau amenințările reale, datoriile și lipsa alternativelor.

Gândiți-vă ce putere poate avea o asemenea amenințare asupra unei persoane care a crescut în acel sistem de credințe. Nouă poate ni se pare greu de înțeles (sau poate nu), dar pentru aceste femei frica era reală, iar exploatatorii știau foarte bine să profite de ea. Tocmai aici intervine importanța medierii interculturale: nu putem înțelege comportamentul unei persoane dacă ignorăm contextul cultural în care a crescut.

În martie 2018 a avut loc un eveniment important. Oba din Benin City, una dintre cele mai înalte autorități tradiționale și religioase din sudul Nigeriei, a declarat nule jurămintele juju folosite pentru exploatarea femeilor și i-a condamnat pe traficanți. Pentru multe victime, această declarație a avut o semnificație profundă, pentru că venea chiar din partea unei autorități spirituale în care aveau încredere și le-a ajutat pe unele dintre ele să găsească puterea de a se desprinde de exploatatori.

Edictul nu a pus capăt traficului de femei nigeriene, dar a contribuit la diminuarea fenomenului. Astăzi întâlnim mult mai puține femei nigeriene pe străzile orașului decât în trecut. Desigur, au intervenit și alți factori, iar exploatarea nu a dispărut, uneori și-a schimbat doar formele și locurile în care se desfășoară.

Îmi vine în minte și povestea unei tinere din Ghana, pe care am cunoscut-o înainte să intre într-o structură protejată. Familia o obligase să se căsătorească cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea, care o abuza zilnic. Trăia într-o teroare continuă, până când a reușit să fugă.

A găsit apoi o asociație care i-a promis că o poate ajuta să ajungă în Europa, în România mai exact, unde urma să lucreze în curățenie. Pentru asta trebuia, bineînțeles, să plătească. Numai că, odată ajunsă în România, în locul muncii promise, a fost obligată să se prostitueze. A reușit să fugă și de acolo și a ajuns în Italia, unde am cunoscut-o.

Povestea ei m-a impresionat foarte mult. Fugise dintr-o căsătorie forțată, dintr-o viață în care era abuzată în fiecare zi, cu speranța că va putea începe de la capăt. Și tocmai această speranță a fost exploatată de cei care îi promiseseră ajutorul. Mă gândesc cât de greu trebuie să fie să găsești puterea de a fugi dintr-o situație de violență și să descoperi că ai ajuns în alta. Și cât de greu mai poate fi, după asemenea experiențe, să ai din nou încredere în cineva care îți oferă ajutor.

Cum poate ieși o femeie dintr-o situație de exploatare

8. Ce se întâmplă concret când o femeie vă spune că vrea să iasă dintr-o situație de exploatare? Unde poate fi găzduită, ce protecție primește și ce instituții intervin?

Când o femeie ne spune că vrea să iasă dintr-o situație de exploatare, primul lucru pe care încercăm să-l înțelegem este cât de mare este pericolul în care se află și cum o putem ajuta să facă acest pas în siguranță. Pentru că una este să-ți dorești să pleci și cu totul altceva este să poți face acest lucru, mai ales atunci când există amenințări, datorii sau persoane care îți controlează viața.

În Italia există un instrument foarte important, despre care mi-aș dori să știe cât mai multă lume: Numărul Verde Antitrafic, 1577, gratuit, anonim și activ 24 de ore din 24, cu posibilitatea de a primi sprijin inclusiv în limba română. Poate suna persoana exploatată, dar și cineva care suspectează o situație de trafic, un cetățean, un medic sau un operator social.

Prin acest număr se poate intra în contact cu serviciile specializate din teritoriu și se pot activa intervenții de protecție. În funcție de situație și de disponibilitatea locurilor, femeia poate fi găzduită într-o structură protejată, la o adresă confidențială, uneori chiar într-o altă regiune din Italia, dacă există riscuri pentru siguranța ei.

Colaborăm cu serviciile sociale și sanitare, cu organizațiile specializate și, atunci când este necesar, cu poliția și autoritățile judiciare. Dar găsirea unui loc sigur este doar începutul. Urmează un parcurs de asistență medicală, sprijin psihologic, consiliere juridică și, treptat, de reconstruire a autonomiei, prin formare profesională și sprijin pentru găsirea unui loc de muncă.

Un aspect important este că legislația italiană permite, în anumite condiții, accesul la un program de protecție socială chiar și fără denunțarea exploatatorului, ceea ce poate fi esențial pentru femeile care se tem de represalii.

Am întâlnit și situații în care femeile de origine străină nu și-au dorit să rămână în Italia, ci au ales să se întoarcă în țările de origine, prin programe de întoarcere voluntară asistată, prin intermediul OIM, Organizația Internațională pentru Migrație. Aceste programe pot include evaluarea condițiilor de siguranță, organizarea călătoriei și sprijin pentru reintegrare, în funcție de situația și eligibilitatea fiecărei persoane.

Din experiența mea, partea cea mai dificilă începe uneori abia după ieșirea din exploatare. Gândiți-vă la o femeie care ani întregi a trăit sub controlul altcuiva, care a fost amenințată, manipulată și care poate nu a avut niciodată libertatea de a lua singură decizii importante. Nu putem pretinde ca, odată ajunsă într-un loc sigur, să fie pregătită să-și reconstruiască imediat viața. Este nevoie de timp, de răbdare și de sprijin constant. E un drum foarte lung și anevoios.

Românii din Italia, după două decenii: muncă, drepturi și comunitate

9. Trăiți la Torino din 2003 și sunteți implicată de mulți ani în comunitatea românească. Cum s-a schimbat viața românilor din Italia în această perioadă? Ce probleme existau atunci și ce probleme persistă astăzi?

Când am venit în Italia, în 2003, aveam 18 ani. Era o perioadă în care foarte mulți români plecau de acasă în căutarea unei vieți mai bune, dar începuturile erau departe de a fi simple. România nu făcea încă parte din Uniunea Europeană, obținerea documentelor, a permiselor de ședere era complicată, mulți lucrau fără contract sau în condiții precare, iar găsirea unei locuințe reprezenta o problemă serioasă.

Aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, a schimbat mult situația, în special în ceea ce privește libertatea de circulație și drepturile cetățenilor români. Dar integrarea socială nu s-a făcut peste noapte. Românii au început să-și aducă familiile, să cumpere case, să deschidă afaceri și să-și construiască un viitor aici. Astăzi, comunitatea românească este cea mai numeroasă comunitate de cetățeni străini din Italia. Vorbim despre oameni care trăiesc aici de zeci de ani, despre familii întemeiate în Italia și despre copii care s-au născut și au crescut aici, pentru care această țară este acasă.

Unul dintre cele mai dificile lucruri a fost însă să schimbăm imaginea românilor în societatea italiană. Aș aminti aici anul 2007 și cazul Mailat, după uciderea Giovannei Reggiani la Roma. A fost o crimă cumplită, dar îmi amintesc și felul în care o parte a presei italiene a tratat acel caz, transformând naționalitatea autorului într-un element central al dezbaterii publice. Au urmat generalizări și prejudecăți care au afectat o comunitate întreagă. Era dureros să simți că trebuie să te justifici pentru faptele unui om pe care nu îl cunoșteai, doar pentru că avea aceeași naționalitate ca tine.

A fost nevoie de ani întregi pentru a schimba acea percepție și pentru a arăta că românii nu pot fi judecați colectiv. Și cred că fiecare și-a făcut partea în acest proces. Consulatele României, prin evenimentele organizate, prin prezența în teritoriu și prin colaborarea cu autoritățile italiene, au contribuit la o mai bună reprezentare a comunității. Asociațiile românești au avut un rol la fel de important, prin activități culturale, proiecte sociale și dialogul cu instituțiile locale. Dar contribuția a venit și din partea fiecărui român care a muncit, și-a crescut copiii aici, și-a respectat responsabilitățile și și-a construit relații de încredere cu cei din jur. Schimbarea imaginii unei comunități se face în timp, prin efortul multor oameni.

Am trăit această evoluție și prin implicarea mea asociativă. În 2013, când am înființat Raduga împreună cu un grup de prieteni, ne doream să păstrăm vii limba, tradițiile și identitatea noastră culturală. Cred că, în fond, toate asociațiile din diaspora s-au născut din aceleași nevoi: dorul de casă, dorința de a păstra legătura cu propriile rădăcini și nevoia de a aparține unei comunități, mai ales atunci când trăiești departe de locurile în care ai crescut.

Ulterior, prin activitatea în cadrul Federației Asociațiilor Românești și Moldovenești din Piemont, am încercat să facem un pas mai departe, să aducem asociațiile la aceeași masă, să construim un dialog cu instituțiile și să arătăm că românii sunt o parte activă a societății italiene. Mi-am dorit mereu să fim priviți ca cetățeni care participă la viața orașului, nu doar ca oameni veniți aici să muncească.

O altă schimbare pe care am observat-o este evoluția profesională. La început, foarte mulți români acceptau orice loc de muncă, indiferent de studiile pe care le aveau. Am cunoscut persoane cu diplome universitare care lucrau în curățenie sau în îngrijirea vârstnicilor, pentru că aveau nevoie de un venit imediat. Recunoașterea diplomelor era și continuă să fie, în anumite profesii, un proces birocratic lung și uneori descurajant. Traduceri, legalizări, documente suplimentare, verificări, eventual examene sau completarea studiilor. Pentru cineva care muncește multe ore pe zi și are o familie de întreținut, toate acestea presupun timp, bani și multă perseverență.

Dar am văzut și foarte mulți români care au decis să investească în ei înșiși. Unii și-au recunoscut diplomele, alții au urmat cursuri de formare și au făcut reconversie profesională. Persoane care ani întregi au lucrat în curățenie au reușit să se angajeze ulterior în domenii mai apropiate de pregătirea și aspirațiile lor. Mă bucură această evoluție, pentru că știu cât curaj presupune să te întorci la studiu și să încerci să-ți reconstruiești cariera într-o altă țară. În același timp, cred că Italia ar avea de câștigat dacă ar simplifica procedurile de recunoaștere a calificărilor și ar valorifica mai bine competențele oamenilor care trăiesc și muncesc deja aici.

Astăzi au apărut și alte nevoi. Una dintre ele, tot mai frecventă, privește pensiile comunitare. Prima generație de români care a venit în Italia se apropie de vârsta pensionării sau a ajuns deja acolo. Mulți au lucrat o parte din viață în România și o parte în Italia și încearcă acum să înțeleagă cum li se iau în calcul perioadele de contribuție din cele două țări. Deși există reglementări europene în acest domeniu, procedurile administrative și comunicarea dintre instituții pot fi dificile. Cererile de informare și sprijin sunt tot mai numeroase, iar pentru oamenii care au muncit o viață întreagă este frustrant să se confrunte din nou cu atâta birocrație.

Dacă în urmă cu douăzeci de ani principalele preocupări erau permisele de ședere, găsirea unui loc de muncă și reunificarea familiei, astăzi discutăm tot mai mult despre carieră, pensii, sănătate, îmbătrânire și accesul la servicii. Totuși, unele probleme persistă. Există încă români care lucrează în condiții dificile, care nu au o locuință stabilă sau care, după ani de muncă, nu au reușit să obțină siguranța economică pe care și-o imaginau când au plecat de acasă. Iar singurătatea și problemele de sănătate mintală sunt realități despre care vorbim încă prea puțin.

S-a schimbat și relația noastră cu România. La început, mulți plecau cu gândul că vor munci câțiva ani și apoi se vor întoarce. Între timp, viața lor s-a construit aici. Copiii au crescut în Italia, iar unii se simt mai apropiați de cultura italiană decât de cea românească. Nu cred că ar trebui să vedem acest lucru ca pe o pierdere. Putem păstra legătura cu originile noastre fără să le cerem generațiilor următoare să aleagă între două țări.

10. Din perspectiva activității dumneavoastră, cât de bine își cunosc românii din Italia drepturile? Ce greșeli fac cel mai des atunci când au probleme cu angajatorul, cu autoritățile sau în familie?

Cred că românii din Italia își cunosc astăzi drepturile mult mai bine decât acum douăzeci de ani. Totuși, întâlnesc încă oameni care află prea târziu ce drepturi au și ce obligații trebuie să respecte. Din experiența mea, una dintre cele mai frecvente greșeli este că mulți cer ajutor abia atunci când problema a devenit gravă.

În domeniul muncii, sunt persoane care nu își verifică atent contractele, contribuțiile sau documentele pe care le semnează. Unele acceptă condiții de muncă incorecte, de teamă să nu își piardă locul de muncă. Mă gândesc mai ales la femeile care îngrijesc persoane vârstnice. Relația cu familia angajatoare devine adesea foarte apropiată, iar unele îngrijitoare ajung să renunțe la zilele libere sau să lucreze mult peste program. Dar faptul că există o relație bună cu angajatorul nu înseamnă că trebuie să renunți la drepturile tale.

O problemă importantă, pe care am întâlnit-o mai ales în rândul îngrijitoarelor, este cea a declarațiilor de venit anuale. Multe femei au lucrat ani întregi cu contract și au crezut că angajatorul plătește toate taxele. În realitate, în cazul muncii domestice, familia plătește contribuțiile sociale, dar nu reține impozitul pe venit. De aceea, atunci când legea o cere, anual îngrijitoarea trebuie să depună declarația de venit și să plătească impozitul datorat. Unele nu au știut acest lucru. Altele au evitat să depună declarația pentru că ar fi trebuit să plătească bani la stat. După mai mulți ani, uneori chiar când au început să își pregătească dosarul de pensie, s-au trezit cu datorii, dobânzi și amenzi foarte mari.

Problema nu privește doar îngrijitoarele. În Italia, nu toți angajații trebuie să depună declarația anuală de venit. Dar dacă, de exemplu, ai avut doi sau mai mulți angajatori în același an, trebuie să verifici dacă impozitele au fost calculate corect și să depui declarația atunci când există această obligație. Din fericire, astăzi românii au mult mai multe locuri unde pot cere ajutor. Există asociații profesionale, patronate, centre de asistență fiscală (CAF), contabili, consultanți fiscali și avocați români. Acești specialiști pot explica regulile italiene în limba română și pot ajuta oamenii să evite greșeli costisitoare. Este o schimbare importantă față de primii ani ai migrației, când mulți se bazau doar pe sfaturile prietenilor sau ale cunoscuților.

În relația cu autoritățile, problema principală este că oamenii nu cunosc întotdeauna procedurile. Primesc o scrisoare oficială, nu înțeleg ce li se cere, amână să răspundă și uneori pierd termene importante. Ca mediator intercultural, consider că este esențial să explicăm lucrurile clar, astfel încât fiecare persoană să înțeleagă ce drepturi are, ce trebuie să facă și ce se poate întâmpla dacă nu respectă anumite reguli.

În familie, însă, lipsa de informare poate avea consecințe mult mai grave. De exemplu, mulți părinți români nu cunosc suficient de bine sistemul italian de protecție a copiilor. În Italia, atunci când există semne serioase de violență sau un copil este în pericol, autoritățile intervin rapid. Dacă sunt descoperite probleme grave, pot interveni serviciile sociale și autoritățile judiciare pentru minori. În anumite situații, copilul poate fi îndepărtat temporar din familie pentru a fi protejat. Acest lucru nu se întâmplă automat după o ceartă, dar este important ca părinții să știe cum funcționează sistemul.

Îmi amintesc o experiență care m-a zdruncinat profund. Am participat, în calitate de mediator intercultural, la o întâlnire între serviciile sociale și o familie de români. Fiica lor adolescentă avusese, cu ceva timp înainte, o tentativă de suicid. Părinții interveniseră la timp, dar nu păreau să înțeleagă cât de grav era ceea ce se întâmplase. Fata fusese internată într-un centru specializat, însă mama mersese acolo și o scosese pe propria răspundere, cu intenția de a o duce în România.

La întâlnirea la care am participat, situația a luat o întorsătură dureroasă. Adolescenta a fost preluată chiar atunci și dusă într-un alt centru, iar părinților li s-a comunicat pe loc decizia. Ceea ce m-a tulburat cel mai mult a fost faptul că părinții continuau să minimizeze gravitatea tentativei de suicid.

Nu povestesc acest caz pentru a-i judeca. Cred că frica, neînțelegerea situației și poate chiar rușinea au avut un rol în reacția lor. Dar un copil care încearcă să își ia viața are nevoie de îngrijire medicală și psihologică, iar schimbarea țării nu rezolvă suferința prin care trece. Tocmai de aceea este important ca părinții să cunoască sistemul în care trăiesc și să înțeleagă că intervenția serviciilor sociale nu trebuie privită automat ca o pedeapsă. Atunci când autoritățile iau măsuri pentru protejarea unui minor, acestea trebuie respectate, iar încercarea de a le ocoli poate avea consecințe legale.

11. Ați condus Federația Asociațiilor Românești și Moldovenești din Piemont. Cât de unită este, în realitate, comunitatea românească? Există solidaritate între români sau fiecare încearcă să se descurce pe cont propriu?

Sincer, nu cred că suntem o comunitate atât de unită pe cât ne-ar plăcea să credem. Există solidaritate între români, uneori chiar impresionantă, dar nu reușim întotdeauna să transformăm această solidaritate în colaborare de durată. Și cred că aici pierdem foarte mult, pentru că comunitatea românească are un potențial mult mai mare decât cel pe care reușește să îl folosească.

Experiența din cadrul Federației Asociațiilor Românești și Moldovenești din Piemont mi-a arătat cât de dificil este să construiești o colaborare reală. Avem multe asociații, oameni implicați și proiecte valoroase, dar uneori ne împiedicăm de orgolii, neînțelegeri sau de dorința fiecăruia de a face lucrurile separat. Se întâmplă să privim alte asociații ca pe niște concurenți, când ar trebui să ne bucurăm că există mai mulți oameni dispuși să lucreze pentru comunitate.

Prin Federație am încercat să încurajăm tocmai această colaborare. Nu ne-am dorit ca toate asociațiile să gândească la fel, ci să putem lucra împreună atunci când avem interese comune. Și am cunoscut oameni care își dedică timpul liber acestor activități, fără să aștepte nimic în schimb. Solidaritatea există, am văzut-o mai ales când o familie sau o persoană trecea printr-o situație dificilă. Dar cred că ar trebui să fim capabili să ne mobilizăm și pentru proiecte pe termen lung, nu numai în situații de urgență.

Un exemplu care, pentru mine, spune foarte multe despre lipsa noastră de unitate este participarea la viața politică italiană. La alegerile din România am văzut de multe ori cozi la secțiile de votare din diaspora. În timp, prin implicarea consulatelor și colaborarea cu autoritățile locale, au fost deschise mai multe secții și organizarea votului s-a îmbunătățit.

Este firesc să ne intereseze ce se întâmplă în România, dar mă întreb de ce nu arătăm același interes și pentru deciziile politice din orașele în care trăim. Inclusiv la alegerile europarlamentare, mulți români aleg să voteze pentru reprezentanții României, deși au posibilitatea să voteze listele italiene, dacă urmează procedura de înscriere. Iar la alegerile locale, cetățenii români rezidenți în Italia au dreptul de vot chiar și fără cetățenie italiană, cu condiția să se înscrie pe listele electorale suplimentare ale primăriei. Cu toate acestea, din ceea ce observ, prea puțini folosesc această posibilitate.

La Torino, potrivit datelor oficiale de la sfârșitul anului 2025, sunt 41.286 de rezidenți cu cetățenie română, fără a-i include pe cei care au dobândit între timp cetățenia italiană. Suntem cea mai numeroasă comunitate străină a orașului. Și totuși, nu avem o reprezentare în consiliul local pe măsura prezenței noastre. Este un lucru care mă pune serios pe gânduri.

Și nu cred că problema este lipsa oamenilor pregătiți. Avem profesioniști, oameni cu experiență și persoane care cunosc foarte bine problemele comunității. Ceea ce ne lipsește, în opinia mea, este capacitatea de a ne organiza, de a construi un dialog comun și de a susține o participare mai mare la viața publică locală. Ne dorim ca instituțiile să ne asculte, dar nu folosim suficient posibilitățile pe care le avem pentru a participa la deciziile lor. Nu spun că trebuie să votăm cu toții la fel sau să susținem un candidat doar pentru că este român. Reprezentarea înseamnă competență, responsabilitate și încredere. Dar mi se pare important ca o comunitate atât de numeroasă să fie mai prezentă în dezbaterile și instituțiile orașului în care trăiește.

După atâția ani de activitate asociativă, cred că aceasta este una dintre cele mai mari frustrări ale mele: să văd câți oameni capabili avem, cât de multe lucruri am putea face împreună și cât de puțin reușim uneori să construim la nivel colectiv.

Mi-aș dori ca asociațiile românești să se implice mai mult și în problemele sociale ale comunității. Spun asta ca om care a organizat ani întregi evenimente culturale și care știe câtă muncă și cât suflet se pun în păstrarea tradițiilor și a limbii române. Cred în continuare că sunt importante. Dar, de când lucrez în domeniul social, am descoperit și o parte a comunității pe care o vedem prea puțin.

În spatele evenimentelor și al sărbătorilor există și femei și bărbați care trăiesc în violență, oameni care se confruntă cu dependențe, familii în dificultate, persoane care nu știu unde să ceară ajutor. Mi-aș dori să ne preocupăm mai mult și de ei. Știu că se face deja mult, mai ales la nivel individual, prin oameni care ajută discret, fără să vorbească despre asta. Bisericile își fac partea lor, la fel și consulatele, în limitele atribuțiilor pe care le au.

Dar cred că asociațiile ar putea colabora mai mult între ele și cu serviciile sociale italiene. Nu spun că trebuie să devenim cu toții asistenți sociali. Dar putem învăța să recunoaștem o situație de vulnerabilitate, să știm unde să îndrumăm un om și, mai ales, să nu întoarcem privirea. Mi-ar plăcea ca un român aflat în dificultate să știe că poate găsi în asociațiile noastre și un punct de sprijin, nu numai un loc în care să-și regăsească tradițiile.

12. Ce credeți că nu înțeleg suficient autoritățile române despre viața cetățenilor plecați în străinătate? Și ce ar trebui să facă instituțiile italiene pentru a sprijini mai bine persoanele vulnerabile?

Cred că autoritățile române nu au înțeles încă pe deplin că diaspora nu mai este formată doar din oameni plecați temporar la muncă. Mulți dintre noi trăim de peste douăzeci de ani în străinătate, avem familii, copii, cariere și ne-am construit aici întreaga viață. Nu mai suntem doar românii care trimit bani acasă, vin în concediu și se întorc la vot. Suntem cetățeni români care trăiesc o realitate diferită, iar instituțiile ar trebui să țină cont de acest lucru.

Cred că autoritățile ar trebui să înțeleagă și faptul că integrarea într-o altă țară nu înseamnă că ne-am uitat originile sau că ne interesează mai puțin România. Nu trebuie să demonstrăm mereu cât de români suntem. Avem dreptul să aparținem ambelor societăți, fără să fim priviți ca niște cetățeni de mâna a doua pentru că am ales să trăim în altă parte.

Un exemplu concret este situația actelor de identitate. Românii cu domiciliul în străinătate au pașapoarte CRDS, dar întâmpină uneori dificultăți în folosirea lor la bănci sau în relația cu instituțiile românești. Posibilitatea de a obține o carte electronică de identitate fără domiciliu în România a fost introdusă prin lege, însă este important ca aceasta să devină accesibilă efectiv. La fel, procedurile pentru pensiile comunitare, echivalarea studiilor și obținerea documentelor ar trebui simplificate. Cunosc și apreciez eforturile consulatelor, dar problemele acestea au nevoie de soluții și la nivelul instituțiilor centrale.

În ceea ce privește Italia, experiența mea din domeniul social mă face să spun foarte clar că instituțiile nu pot continua să lucreze mereu în regim de urgență. Intervin când o femeie a ajuns pe stradă, când violența s-a agravat sau când o persoană cu probleme de sănătate mintală este deja în criză. Dar de ce așteptăm să se ajungă atât de departe? Avem nevoie de prevenție, de servicii accesibile, de sprijin psihologic și psihiatric oferit la timp și de soluții reale pentru locuire.

Nu este suficient să găzduiești temporar o femeie într-un adăpost dacă, după aceea, nu are unde să meargă. Sectorul terțiar, prin asociații, fundații și cooperative sociale, oferă un sprijin enorm instituțiilor italiene. Știu câtă muncă se face în acest domeniu, pentru că lucrez într-o astfel de organizație. Dar nu putem cere sectorului terțiar să se substituie statului. Putem colabora cu serviciile publice, putem identifica problemele și contribui la rezolvarea lor, însă responsabilitatea de a asigura servicii adecvate rămâne a autorităților.

Ambele țări ar trebui să asculte mai mult oamenii și profesioniștii care cunosc problemele din teren. De multe ori, soluțiile sunt discutate în birouri, departe de cei care au nevoie de ele. Mi-aș dori ca instituțiile să nu mai aștepte ca oamenii să ajungă la capătul puterilor pentru a-i asculta. Fie că vorbim despre un român care încearcă să-și rezolve actele în propria țară sau despre o femeie care are nevoie de ajutor în Italia, nu ar trebui să fie nevoie de o luptă continuă pentru a obține ceea ce li se cuvine.

Din Dobrogea la Torino: identitatea unei românce lipovence

13. V-ați născut la Sibiu, ați copilărit în comunitatea rușilor lipoveni din Carcaliu și v-ați construit viața în Italia. Cum se împacă aceste trei lumi în identitatea dumneavoastră? Ce ați păstrat din copilăria dobrogeană?

Astăzi, la 42 de ani, pot spune că aceste trei lumi coexistă în mine în deplină armonie. Dar a fost un proces lung de cunoaștere și recunoaștere a propriei identități. Am avut nevoie de timp, de experiențe și, poate, de distanța față de locurile copilăriei pentru a înțelege mai bine cine sunt și de unde vin.

M-am născut la Sibiu, dar rădăcinile mele sunt în Dobrogea, în Carcaliu, unde am copilărit în sânul comunității rușilor lipoveni. M-am considerat întotdeauna româncă și, oriunde m-a purtat viața, am dus pe tălpi geografia locului natal. Iubesc Dobrogea cu toată ființa mea, cu oamenii ei, cu diversitatea ei culturală, cu tradițiile și felul acela aparte de a trăi împreună.

Din copilărie am păstrat limba, obiceiurile, amintirile și legătura profundă cu locurile în care am crescut. Dar, mai presus de toate, păstrez vie amintirea bunicului meu, Chersan, care rămâne pentru mine icoana copilăriei. Sunt oameni care continuă să facă parte din noi chiar și atunci când nu mai sunt lângă noi, iar bunicul meu este unul dintre ei. Când mă gândesc la Carcaliu, mă gândesc inevitabil și la el, la acea parte din viața mea pe care o port mereu în suflet.

Cred că am avut privilegiul de a crește într-o Dobroge multiculturală și cosmopolită, unde românii, rușii lipoveni, turcii, tătarii și alte comunități au învățat să trăiască împreună, păstrându-și fiecare identitatea. Am crescut înțelegând că oamenii pot avea limbi, tradiții și credințe diferite, fără ca aceste diferențe să-i împiedice să se respecte. Dobrogea m-a învățat că putem fi, înainte de orice, oameni, indiferent cum se numește Dumnezeul nostru. Este una dintre cele mai importante lecții pe care le-am primit acasă.

Și cred că tocmai această copilărie m-a ajutat enorm când am ajuns la Torino, la 18 ani. Am descoperit un oraș multicultural, în care trăiesc oameni veniți din foarte multe țări, fiecare cu propria istorie și poveste. Desigur, integrarea nu a fost întotdeauna simplă, dar diversitatea nu m-a speriat niciodată. Îmi era deja familiară. Într-un fel, Dobrogea mă pregătise pentru Torino, fără ca eu să-mi dau seama atunci.

Pentru italieni eram româncă, ceea ce am fost și voi fi întotdeauna, dar identitatea mea avea și o particularitate pe care simțeam nevoia să o explic: apartenența la comunitatea rușilor lipoveni. Tocmai această nevoie de a-mi înțelege și de a-mi face cunoscute originile m-a determinat să dedic lucrarea de licență istoriei și culturii rușilor lipoveni din România.

Am început lucrarea pornind de la un citat al scriitorului și istoricului Hendrik Willem van Loon, care vorbește despre întrebările ce ne însoțesc de-a lungul vieții: „Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?” În introducere scriam că a-ți cunoaște rădăcinile înseamnă să-ți înțelegi mai bine identitatea și lumea din jur.

Pentru mine, acea lucrare a fost mult mai mult decât o cercetare universitară. A fost o călătorie personală spre rădăcinile mele, acele rădăcini care, așa cum scriam atunci, nu se văd, dar se simt și se iubesc. Am studiat istoria, religia, tradițiile și obiceiurile comunității din care provin și am redescoperit multe lucruri pe care, în copilărie, le consideram firești. Am vrut, în același timp, să fac cunoscută această parte a României, prea puțin cunoscută în afara comunităților noastre.

Mai târziu, aceeași dorință de a păstra și transmite identitatea noastră a stat la baza înființării asociației Raduga, în 2013, împreună cu un grup de prieteni. Pentru mine era important ca distanța geografică să nu însemne și pierderea legăturii cu originile noastre.

Italia m-a format ca adult. Aici am studiat, am muncit, mi-am întemeiat familia și am învățat multe lucruri despre mine și despre ceilalți. Am întâlnit oameni cu istorii foarte diferite și am înțeles că identitatea nu trebuie să fie o alegere între locul din care vii și locul în care trăiești.

Astăzi nu mai simt nevoia să împart aceste lumi sau să aleg între ele. Sunt româncă, sunt lipoveancă, iar Italia este parte din viața și identitatea mea. Nu există nicio contradicție între aceste apartenențe. Când mă gândesc la fetița care am fost în Carcaliu, la bunicul Chersan și la tot ce am lăsat în urmă la 18 ani, îmi dau seama că, de fapt, nu am lăsat acea lume în urmă. Am luat-o cu mine. Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care l-am înțeles în toți acești ani: nu a trebuit să renunț la nimic din ceea ce sunt pentru a-mi găsi locul într-o altă țară.

14. În 2025 ați devenit cetățean italian. Ce a însemnat pentru dumneavoastră acel moment, după mai bine de două decenii petrecute în Italia? A schimbat ceva în felul în care vă raportați la România?

Pentru mine, obținerea cetățeniei italiene în 2025 a fost un moment important și o alegere foarte conștientă. După 22 de ani petrecuți în Italia, nu aveam nevoie de un document ca să simt că aparțin acestei țări. Aici am ajuns la 18 ani, aici am studiat, am muncit, mi-am întemeiat familia și am devenit femeia care sunt astăzi. Torino m-a văzut crescând și maturizându-mă. Cetățenia a fost recunoașterea oficială a unei apartenențe pe care o simțeam deja de foarte mult timp.

Dar am ales să devin cetățean italian și pentru fiicele mele. Ele s-au născut aici, la Torino, și aici este lumea lor, cu oamenii, prieteniile și amintirile copilăriei. Eu am rădăcini foarte puternice în Dobrogea. Știu ce înseamnă să ai un loc de care să te simți legat profund, indiferent unde te poartă viața. Și îmi doresc ca fetele mele să poată avea aceeași legătură cu locul în care s-au născut și cresc. Să aibă rădăcini aici, la fel de puternice cum sunt ale mele în Dobrogea.

Mi se pare firesc și sănătos. Nu vreau ca ele să crească având sentimentul că aparțin doar pe jumătate țării în care trăiesc. Asta nu înseamnă că trebuie să se îndepărteze de originile noastre. Dimpotrivă, îmi doresc să le cunoască, să le respecte și să fie mândre de ele. Dar nu pot să le cer să simtă România exact așa cum o simt eu. Eu am copilărit acolo, ele au copilărit aici. Avem amintiri diferite și este normal să avem și moduri diferite de a ne raporta la cele două țări.

Pentru mine, cetățenia italiană a însemnat și asumarea unor responsabilități. După atâția ani în care m-am implicat în viața comunității, mi se pare firesc să pot participa pe deplin la viața politică a țării, inclusiv la alegerile naționale. Trăiesc aici, muncesc aici și mă interesează deciziile care privesc viitorul acestei societăți.

M-a schimbat cetățenia italiană în relația cu România? Absolut deloc. M-am considerat întotdeauna româncă și voi continua să mă consider astfel. România rămâne țara mea, cu Dobrogea pe care o iubesc atât de mult, cu oamenii mei, cu limba, tradițiile și toate amintirile care m-au format. Pot fi critică față de ceea ce nu funcționează în România, pot fi dezamăgită uneori, dar asta nu schimbă legătura pe care o am cu ea.

Nu am privit niciodată cetățenia italiană ca pe o alegere între două țări. Am vrut ca statutul meu să reflecte viața pe care o duc și să le ofer fiicelor mele un exemplu de apartenență asumată, fără conflicte de identitate.

Eu am avut norocul să cresc știind unde îmi sunt rădăcinile. Știu câtă siguranță îți dă acest lucru, mai ales când ajungi departe de casă. Îmi doresc ca și fiicele mele să crească având aceeași siguranță, aici, în Italia, unde s-au născut. Să știe de unde vin părinții lor, dar să nu se simtă niciodată străine în locul pe care îl numesc acasă.

15. Aveți două fiice născute la Torino. Ce le-ați transmis din cultura românească și lipovenească și ce lucruri ați învățat, la rândul dumneavoastră, de la ele despre societatea italiană?

Cel mai important lucru pe care am încercat să îl transmit fiicelor mele este să își cunoască originile și să fie mereu mândre de ele. Le-am vorbit despre România, despre Dobrogea, despre Carcaliu și despre comunitatea rușilor lipoveni, despre limba, tradițiile și oamenii cu care am crescut. Le-am dus veri la rând în România, să cunoască familia, locurile și să își creeze propriile amintiri.

În același timp, am încercat să nu transform această moștenire într-o obligație. Fiicele mele s-au născut la Torino, aici au crescut și aici se simt acasă. Nu pot să le cer să iubească România exact așa cum o iubesc eu. Eu am Dunărea, Carcaliu și amintirile cu bunicul Chersan. Ele au propria copilărie și propriile legături cu aceste locuri. Astăzi, ca orice adolescente din lumea asta, vor să călătorească, să descopere alte țări, culturi și oameni. Nu vor să-și limiteze lumea la România și Italia. Și mi se pare absolut firesc și sănătos. Nu vreau să le transmit propriul meu dor de casă ca pe o datorie pe care trebuie să o poarte.

Cât despre ce am învățat eu de la ele, cred că, în primul rând, m-au ajutat să privesc Italia fără ochii imigrantului care trebuie mereu să se adapteze. Eu am venit aici la 18 ani, cu toate nesiguranțele unui om care încearcă să-și găsească locul într-o societate nouă. Ele nu au această experiență. Italia este țara lor, iar prin felul în care trăiesc școala, prieteniile și relațiile cu ceilalți, am ajuns să cunosc o parte a societății italiene la care altfel nu aș fi avut acces.

Dar m-au învățat și să-mi pun la îndoială propriile convingeri. Uneori îmi dau seama că interpretez anumite situații prin prisma educației mele, a copilăriei din România sau a experienței de emigrantă. Ele văd lucrurile diferit, mă contrazic, îmi pun întrebări și mă obligă să ascult argumente la care poate nu m-aș fi gândit. Nu suntem întotdeauna de acord și nici nu trebuie să fim.

Prin ele descopăr și dificultățile unei generații care crește într-o societate foarte diferită de cea în care am crescut eu. Presiunea de a fi acceptat, relațiile dintre adolescenți, influența rețelelor sociale, nesiguranțele legate de viitor. Sunt probleme pe care încerc să le înțeleg fără să le compar permanent cu adolescența mea.

Cred că noi, părinții emigranți, suntem uneori atât de preocupați să le transmitem copiilor de unde venim, încât uităm să fim curioși să aflăm cum văd ei lumea în care cresc. Eu încerc să fac loc ambelor lucruri. Să le povestesc despre lumea mea, dar să am răbdare să o descopăr și pe a lor.

Dincolo de prejudecăți: ce a învățat despre oamenii care încearcă să-și refacă viața

16. După atâția ani în care ați lucrat cu oameni și ați cunoscut atât povești de reușită, cât și multă suferință, ce ați înțeles despre oameni și despre capacitatea lor de a-și reconstrui viața?

Primul lucru pe care îl înveți la cursurile de mediere interculturală este suspendarea judecății și a prejudecăților. Este un principiu esențial în munca noastră. Eu aș adăuga că, dacă nu reușești întotdeauna să-ți suspendezi judecata, măcar trebuie să înveți să ți-o educi. Să-ți recunoști propriile prejudecăți, să le pui sub semnul întrebării și să nu le lași să influențeze felul în care îl tratezi pe cel din fața ta.

Pentru că, dacă eu mă așez în fața unui om care și-a pierdut casa din cauza dependenței de alcool și încep să-l judec pentru alegerile lui, nu voi reuși niciodată să-mi fac munca obiectiv și cu folos. La fel se întâmplă când întâlnesc o femeie care practică prostituția. Dacă pornesc de la propriile mele convingeri despre ceea ce face ea, cum a ajuns acolo sau cum ar trebui să trăiască, nu voi putea să o ascult cu adevărat și nici să-i ofer sprijinul de care are nevoie. Rolul meu nu este să stabilesc cine merită ajutor și cine nu. Iar asta presupune un exercițiu permanent de autocunoaștere, pentru că nimeni nu este complet lipsit de prejudecăți.

Am întâlnit femei care au avut o profesie, o familie, o viață stabilă și care, la un moment dat, au pierdut aproape totul. Am cunoscut și oameni care au crescut în violență și sărăcie, fără să aibă vreodată siguranța pe care mulți dintre noi o considerăm firească.

Acum ceva vreme am citit o carte a lui Girolamo Grammatico, un operator social care a lucrat mulți ani într-un adăpost de noapte. El spunea că oamenii fără adăpost nu mai au cheile casei, ale mașinii și nici cheile propriului destin. Îmi revin des în minte aceste cuvinte. Noi ne întoarcem acasă după muncă, închidem ușa, ne lăsăm lucrurile undeva, hotărâm ce facem a doua zi. Nici nu ne gândim câtă siguranță ne dau aceste gesturi banale. Când pierzi totul, riști să pierzi și posibilitatea de a decide asupra propriei vieți.

M-a impresionat de multe ori capacitatea oamenilor de a o lua de la capăt. Am văzut femei care, după ani de suferință, au început să aibă din nou încredere în cineva, să se îngrijească, să facă planuri. Dar am înțeles și că nu este suficient să-i spui unui om să fie puternic. Aud des că, dacă îți dorești cu adevărat, poți să-ți schimbi viața. Mi se pare nedrept față de cei care se confruntă cu boli psihice, dependențe sau lipsa unui loc sigur în care să trăiască. Voința contează, dar fără sprijin, uneori nu este de ajuns.

Recunosc că nu mi-a fost ușor să accept nici limitele muncii noastre. Sunt situații în care te implici, cauți soluții împreună cu colegii, vezi că o femeie face progrese, iar apoi se întoarce într-o situație care îi face rău. Te simți neputincios și frustrat. Dar trebuie să-ți amintești că nu este viața ta și că nu poți lua decizii în locul ei. Poți să-i fii alături, dar nu poți trăi în locul ei.

M-au marcat și oamenii pe care i-am pierdut. Nu toate poveștile au un final bun și nu orice suferință poate fi depășită. Nu îmi place ideea că suferința ne face neapărat mai puternici. Uneori ne face mai fragili, mai speriați, mai singuri. Și totuși, ceea ce continuă să mă emoționeze este generozitatea unor oameni care nu mai au aproape nimic. Am întâlnit femei care, în ciuda propriilor suferințe, găsesc puterea să râdă, să se preocupe de ceilalți și să împartă puținul pe care îl au.

Unde pot cere ajutor femeile aflate în pericol

17. Dacă o româncă aflată astăzi în Italia, într-o situație de abuz, exploatare sau sărăcie extremă, ar citi acest interviu, ce ați vrea să știe? Care este primul pas concret pe care îl poate face pentru a primi ajutor?

Nu aș vrea să-i spun că trebuie să fie puternică, să aibă curaj sau că totul va fi bine. Sunt lucruri pe care le auzim des, dar care nu ajută prea mult o femeie care trăiește de ani întregi în frică, violență sau exploatare. Poate că a fost puternică până la epuizare. Și eu știu, din munca mea, că nu toate poveștile se rezolvă așa cum ne-am dori.

Recunosc că și eu, în trecut, m-am întrebat de ce o femeie nu pleacă de lângă un partener violent, de ce nu își denunță exploatatorul sexual sau de ce se întoarce într-o situație din care tocmai reușise să iasă. Când începi însă să cunoști oamenii și poveștile lor, înțelegi că lucrurile sunt mult mai complicate.

Frica, amenințările, dependența economică sau afectivă, traumele acumulate în ani întregi pot face ca o decizie care nouă ni se pare evidentă să fie imposibil de luat în acel moment. Am învățat să nu mai confund ceea ce aș face eu cu ceea ce poate face omul din fața mea.

Primul lucru pe care i l-aș spune este să caute o asociație specializată și să vorbească cu cineva. Dacă încă nu se simte pregătită, poate începe cu un prieten sau cu o persoană în care are încredere. Și aș vrea să înțeleagă foarte clar un lucru: a vorbi nu înseamnă automat a denunța. Poate să ceară informații, să afle ce drepturi are, ce servicii există și ce posibilități de protecție i se pot oferi. Nu trebuie să vină cu o decizie deja luată.

În Italia există numărul 1522 pentru violență și 1577 pentru exploatare și trafic de persoane. Pentru situațiile de sărăcie extremă se poate adresa serviciilor sociale, iar în caz de pericol imediat poate suna la 112.

I-aș vorbi și despre importanța sprijinului psihologic. Din experiența mea, traumele pe care încercăm să le îngropăm nu dispar pur și simplu. Uneori reapar după ani, în alte relații, în alte forme de dependență, în fricile și deciziile noastre. Cred că trebuie să avem posibilitatea să le înfruntăm și să le tratăm, cu ajutorul unor profesioniști, fără să ne grăbească nimeni.

Și nu i-aș ascunde că drumul poate fi lung și deloc liniar. Am văzut femei care au făcut progrese, apoi s-au întors în relații violente sau în situații de exploatare. Unele au încercat din nou, după luni sau ani.

La Torino există asociații precum Mamre, Marco Cavallo și Frantz Fanon, specializate în etnopsihologie și etnopsihiatrie, care oferă și sprijin psihologic gratuit. Acest tip de sprijin este important pentru că suferința psihică nu poate fi înțeleasă întotdeauna separat de cultura, credințele și experiențele unei persoane.

Unele frici sau comportamente care nouă ni se par greu de explicat capătă sens dacă înțelegem contextul din care vine omul. Este același principiu pe care îl aplicăm și în medierea interculturală: nu este suficient să înțelegi ce spune o persoană, trebuie să înțelegi și ce înseamnă pentru ea ceea ce trăiește.

Informație utilă: În Italia, numărul național antitrafic 1577 este gratuit, disponibil permanent și oferă sprijin și în română; pentru violență și hărțuire există 1522, iar pentru urgențe imediate, 112.

18. Și o ultimă întrebare, mai personală: după o noapte în care ați ascultat poveștile unor femei aflate în situații dramatice, cum reușiți să vă întoarceți acasă, la familia dumneavoastră, și să vă păstrați echilibrul?

Recunosc că primii doi ani au fost îngrozitor de grei pentru mine. Oricât încercam, nu reușeam să las munca la muncă. Mă întorceam acasă, la familia mea, dar mintea îmi rămânea la femeile din adăpost.

Îmi amintesc și acum prima dată când una dintre ele s-a întors după ce fusese violată pe stradă. Am ajuns acasă și am plâns toată noaptea. Nu reușeam să-mi scot din minte ce i se întâmplase și nici să scap de mirosul pe care îl avea. Copiii mei s-au speriat când m-au văzut în starea aceea. Și cred că atunci am înțeles că trebuia să fac ceva, că nu puteam lăsa suferința pe care o întâlneam la muncă să intre în casa mea și să-i afecteze și pe cei dragi. Nu era drept ca familia mea să suporte consecințele emoționale ale muncii mele.

În perioada aceea am început să pun sub semnul întrebării inclusiv ceea ce făcusem înainte. Ani întregi organizasem proiecte culturale și evenimente pentru comunitatea românească. Dintr-odată, toate acestea mi se păreau aproape o ipocrizie. Cum puteam să sărbătorim, când existau atâtea femei care trăiau în violență și sărăcie, inclusiv în comunitatea noastră?

Cu timpul am înțeles că viața le cuprinde pe amândouă, și bucuria, și suferința, iar una nu o anulează pe cealaltă. Proiectele culturale au făcut și continuă să facă bine comunității, au apropiat oameni, au creat legături și m-au ajutat enorm să cresc și eu ca om. Nu era nimic superficial în ceea ce făceam. Doar că, odată cu această muncă, am început să cunosc și o altă parte a comunității, cu probleme despre care vorbim prea puțin. Astăzi știu că toate aceste experiențe au contribuit la omul care sunt.

Un sprijin esențial în munca noastră este supervizarea psihologică. O dată pe lună ne întâlnim, ca echipă, cu un psiholog extern, iar la nevoie putem avea și ședințe individuale. Vorbim despre femeile din adăpost, despre noi, despre relațiile din echipă și despre deciziile dificile pe care trebuie să le luăm.

Uneori mă întreb care este, de fapt, rolul nostru în viața acestor femei. Suntem acolo să le ajutăm, dar avem reguli și limite. Când o femeie devine violentă, uneori trebuie să chemăm poliția și să-i suspendăm șederea în adăpost. Știu că trebuie să protejăm celelalte femei și echipa, dar nu pot să nu mă întreb unde va dormi ea în noaptea aceea. Și dacă am fi putut face altfel. Supervizarea ne ajută să gestionăm aceste sentimente de vinovăție și să ne analizăm critic propriile decizii.

Cu timpul, am învățat că familia mea are nevoie de mine prezentă, nu doar acasă. Am două fete adolescente și știm cât de complicată poate fi această perioadă. Au nevoie să le ascult, să avem timp să vorbim, să ieșim împreună, să fiu atentă la ceea ce trăiesc ele.

Nu vreau să ajung să am răbdare și disponibilitate pentru toate femeile pe care le întâlnesc la muncă, iar când ajung acasă să nu-mi mai rămână nimic pentru propriile mele fete. Ele nu trebuie să plătească prețul meseriei pe care eu am ales-o.

Le am apoi pe prietenele mele, împrăștiate în patru țări. Cred sincer că prieteniile la vârsta adultă sunt o mană cerească. Cu ele pot râde, pot vorbi despre orice, iar când reușesc, merg să le vizitez. Sunt momente care îmi fac foarte bine.

Am învățat și să-mi păstrez timp doar pentru mine. Citesc, ascult muzică, mă bucur de liniște. Îmi iau pauze în care nu sunt nici operator social, nici mediator intercultural, nici soție și nici mamă. Sunt doar eu, cu mine însămi. Și am învățat să nu mă mai simt vinovată pentru asta.

Fie că am încercat să păstrez vii rădăcinile și tradițiile comunității mele, să apropii oameni din culturi diferite sau să fiu alături de cei care au pierdut aproape totul, am fost mereu condusă de aceeași convingere: fiecare om are o poveste care merită ascultată, o identitate care merită respectată și o demnitate pe care nicio împrejurare a vieții nu ar trebui să i-o ia.

Surse și informații utile

Dipartimento per le Pari Opportunità – serviciul antitrafic 1577

Dipartimento per le Pari Opportunità – lansarea numărului 1577 în 2026

Città di Torino – date oficiale despre populația rezidentă, 2025

Declarațiile și experiențele relatate aparțin intervievatei; informațiile despre cazurile individuale nu au fost verificate independent.