Primul val de români plecați la muncă în Italia: cum a început totul

Povestea nu poate fi redusă la un singur an. Primele plecări au apărut imediat după căderea regimului comunist, dar adevăratul coridor de migrație dintre România și Italia s-a format treptat, în a doua jumătate a anilor ’90. După 2002, odată cu eliminarea vizelor pentru călătoriile de scurtă durată în spațiul Schengen, deplasarea a devenit mai ușoară, iar fenomenul a căpătat proporții de masă.

După 1989, plecarea în străinătate a devenit posibilă

Înainte de Revoluție, ieșirea din România era strict controlată, iar pașaportul nu reprezenta un document aflat în mod obișnuit la dispoziția cetățeanului. După 1989, libertatea de circulație a schimbat radical posibilitățile românilor, însă libertatea de a pleca nu a însemnat și existența unor trasee sigure către un loc de muncă.

România traversa o tranziție economică dură. Întreprinderile de stat se închideau sau își reduceau activitatea, inflația eroda veniturile, iar șomajul devenea o realitate pentru familii care până atunci avuseseră locuri de muncă relativ stabile. Pentru numeroși români, plecarea nu era prezentată drept emigrare definitivă, ci ca o soluție temporară: câteva luni de muncă pentru bani, o casă, o mașină sau studiile copiilor.

În primii ani de după 1989, Italia nu a fost automat destinația principală. Românii au încercat să ajungă și în Germania, Israel, Turcia, Ungaria ori în alte state europene. Italia a devenit tot mai atractivă pe măsură ce s-au format legăturile dintre cei deja plecați și rudele, vecinii sau prietenii rămași acasă.

Italia avea nevoie de muncitori, România avea oameni care căutau o ieșire

Economia italiană oferea locuri de muncă în sectoare în care cererea era ridicată, dar în care mulți localnici nu mai doreau sau nu mai puteau să lucreze. Construcțiile, agricultura sezonieră, activitățile hoteliere, curățenia și serviciile domestice au devenit principalele porți de intrare pentru migranți.

Italia avea, în același timp, o populație care îmbătrânea și un sistem de îngrijire bazat în mare măsură pe familie. Tot mai multe gospodării căutau persoane care să locuiască împreună cu vârstnicii și să-i ajute zilnic. Astfel s-a dezvoltat piața pentru ceea ce italienii numesc badanti, asistente familiale care îngrijesc persoane vârstnice sau dependente.

Româncele au intrat treptat în acest sector, alături de femei venite din Filipine, Polonia, Ucraina, Republica Moldova și alte țări. Munca presupunea adesea disponibilitate aproape permanentă, izolare și despărțirea de propria familie. Avantajul imediat era că lucrătoarea putea primi, pe lângă salariu, cazare și masă, reducând astfel cheltuielile și trimițând o parte mai mare din bani în România.

Primele rețele de migrație s-au construit din om în om

La început nu existau grupuri mari pe rețelele sociale, platforme de recrutare sau firme ușor de verificat. Informația circula prin telefoane, scrisori și recomandări personale. Un muncitor ajuns în Italia îi transmitea unui frate că pe un șantier mai era nevoie de oameni. O femeie care găsise un post într-o familie italiană o recomanda pe sora sa unei alte familii.

Aceste legături au format ceea ce cercetătorii numesc „lanțuri migratorii”. Primii veniți ofereau informații, o adresă temporară, un contact sau promisiunea unui loc de muncă. În acest fel, migrația nu mai era o aventură complet individuală, ci devenea un traseu repetat de persoane provenite din aceleași localități.

Odată stabilită o asemenea rețea, plecarea devenea mai puțin costisitoare și mai puțin riscantă. Destinația nu era aleasă neapărat după regiunea cu cele mai mari salarii, ci după locul în care exista cineva cunoscut. Așa se explică apariția unor comunități numeroase de români în anumite orașe și provincii italiene.

Limba apropiată a ajutat, dar nu a fost singurul motiv

Asemănarea dintre română și italiană a făcut mai ușoară înțelegerea unor cuvinte și învățarea limbii. Pentru cine ajungea fără pregătire lingvistică, această apropiere putea conta la găsirea unui loc de muncă și în relația cu angajatorul.

Au contat însă și distanța relativ redusă, legăturile de transport, cererea de forță de muncă și extinderea rețelelor personale. Italia părea suficient de aproape pentru ca întoarcerea acasă să rămână posibilă. Mulți dintre primii migranți nu se considerau emigranți definitiv, ci lucrători temporari care urmau să revină în România.

În realitate, șederile de câteva luni s-au prelungit. Au urmat noi contracte, schimbarea orașului, aducerea soțului sau a soției și, mai târziu, reunirea cu copiii. Migrația circulară s-a transformat, în numeroase cazuri, în stabilire.

Munca fără contract și teama de controale

România nu era membră a Uniunii Europene, iar cetățenii români aveau nevoie de documente care să le permită nu doar intrarea și șederea, ci și munca legală. Obținerea unui contract și a permisului de ședere nu era simplă, iar o parte importantă a primilor migranți a lucrat în economia informală.

Unii intrau legal, dar rămâneau după expirarea perioadei permise sau munceau fără autorizație. Alții depindeau complet de angajator pentru bani, locuință și documente. Această vulnerabilitate favoriza salariile neplătite, programul excesiv și imposibilitatea de a reclama abuzurile.

Dincolo de imaginea succesului prezentată acasă, realitatea putea însemna camere împărțite cu mai multe persoane, mutări frecvente, muncă grea și teama permanentă de controale. Nu toți cei plecați reușeau, iar poveștile despre eșec ajungeau în România mai greu decât fotografiile cu bunurile cumpărate din banii câștigați în Italia.

Anul 2002, punctul de cotitură

La 1 ianuarie 2002, cetățenii români au fost scutiți de obligația vizei pentru călătorii de scurtă durată în spațiul Schengen. Măsura a simplificat intrarea în Italia, dar nu le-a acordat românilor drept automat de muncă. Pentru angajare legală erau necesare în continuare autorizațiile prevăzute de legislația italiană.

Diferența este importantă: eliminarea vizelor nu a deschis oficial piața italiană a muncii pentru români, însă a făcut deplasarea mult mai accesibilă. Mulți oameni au putut ajunge direct la rudele sau cunoștințele care le promiseseră un loc de muncă.

Tot în 2002, Italia a organizat o amplă procedură de regularizare a lucrătorilor străini. Potrivit unui raport publicat de Ministerul italian al Muncii, aproximativ 646.000 de imigranți au fost legalizați prin acea procedură, iar românii au reprezentat cea mai numeroasă categorie națională, cu peste o cincime din total.

Acest lucru arată că, înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, în Italia exista deja o comunitate românească numeroasă, integrată în piața muncii, dar în mare parte insuficient reflectată de statisticile oficiale.

De la aproximativ 75.000 de rezidenți la o migrație de masă

Recensământul italian din 2001 a înregistrat aproximativ 75.000 de cetățeni români rezidenți. Numărul real al celor aflați în Italia era probabil mai mare, deoarece statisticile privind rezidența nu îi cuprindeau automat pe lucrătorii sezonieri, pe cei care circulau între cele două țări sau pe cei fără situație legală.

După eliminarea vizelor și regularizarea din 2002, populația românească înregistrată a crescut rapid. Aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a marcat o altă etapă decisivă. Din acel moment, românii au devenit cetățeni europeni cu drept de liberă circulație, chiar dacă Italia a menținut temporar anumite restricții privind accesul la unele domenii de activitate.

Prin urmare, valul de după 2007 nu trebuie confundat cu începutul migrației. La momentul aderării, drumurile, contactele și comunitățile erau deja construite de cei care plecaseră în anii ’90 și la începutul anilor 2000.

Primii plecați au schimbat România și Italia

Banii trimiși acasă au susținut familii, au finanțat construcția sau renovarea unor locuințe și au schimbat economia multor comunități din România. În același timp, absența părinților a produs costuri sociale greu de măsurat: copii crescuți de bunici, cupluri despărțite pentru perioade lungi și profesioniști care au acceptat în străinătate munci sub nivelul calificării lor.

În Italia, românii au devenit indispensabili în construcții, agricultură, servicii domestice și îngrijirea persoanelor vârstnice. Au apărut asociații, parohii ortodoxe, magazine, publicații și afaceri românești. O migrație pornită ca soluție temporară s-a transformat într-o comunitate stabilă.

În spatele cifrelor se află însă experiența unei generații care a plecat fără infrastructura de astăzi. Primii români ajunși la muncă în Italia nu au găsit o comunitate gata formată. Ei au construit-o, contact cu contact, loc de muncă după loc de muncă și familie după familie.

Știați că? În cadrul regularizării organizate de Italia în 2002, românii au reprezentat cea mai numeroasă naționalitate. Potrivit raportului Ministerului italian al Muncii, ponderea lor a fost de aproximativ 22% din totalul persoanelor regularizate. Datele confirmă că marele val românesc exista deja înaintea aderării României la Uniunea Europeană.

Poate te interesează și: Românii din Italia pot lucra la o mare companie italiană: salarii de până la 45.000 de euro și contracte permanente